Familia, 1867 (Anul 3, nr. 1-50)
1867-03-26 / nr. 13
Remani tu cu mine, Caci raoriu după tine, Remani tu aice, Ca se in ferice, Te-’oiu face regina, Dînisiora dîna. Am eu avutîa, Si a mea domnia E nemărginită, Este fericita. Am casa de flori, Flori ce plangu in diori, Am si-unu tronu iubitu, Verde, de granitu. Asta turmulica Blanda, frumușica E alu meu poporu Bunu si-ascultatoriu; Campu-e a mea tiera, Unde ’n veci e ve’ra, Unde-e libertate, Unde nu străbate Crud’a nedreptate. Cânii voinicasi Sunt ai mei ostasi. Si-acelu codrisioru Mare, verdisioru E alu meu palatu, Unde nu străbătu Tirani si ’mpilatori, Despoti si-asupritori; Er’ acea lumina, Dulce si senina, Ce pre ceriu s’anina, E a mea cununa. Deca n’am eu auru, Am unu scumpu tesauru, Am eu, dînisiora, Am o inimiora Ce nu sei ’nsielâ De câtu a amu. Remani tu aice, Câci vei fi ferice, Ti-’oiu da patu de flori, Ti-’oiu cântă dulci hori, Te-’oiu scalda in diori, Totu in lacrimele Dulci de floricele, Lacrime de stele. Si ’n lapte d’ oitie Dîna, dînuluia, Mi-te voiu scalda, Mi-te-’oiu legana Si te-’oiu sărută.“ 130 IV. Dîn’a se ’nvoiesce, Ceriulu parasesce, Uita alu lui nume Pentru asta lume. Pre campi ratecesce, Cu pastoriu traiesce Dîle fericite, Dîle aurite. D’atunci ceriulu plânge, Plânge de se frânge, Er’ codrulu suspina Florile se ’nchina Vediendu prea loru dîna. — I. C. Dragescu. — faya&s*ms m mmm. — Novela originala. — (Fine.) Cununi’a se amanâ dara, ceea ce causa multa machnire atâtu teneriloru, câtu si parintiloru, — mai alesu dómn’a Zoitia erâ bresata in sentiementulu ei de orgoliu, neci nu mai dorise dee fatia cu nihie, câteva dîle se incluse in cabinetulu seu, numai o féta de chilia avea intrare la dens’a, despre Dimitriu neci câ voia se se faca vorba, asie era de superata pe dinsulu . . . . . toti cei din casa desperaseră . . . dlu Angelescu inca se maclnn mai alesu vediendu, ca iubit’a sa socia e desperata .... acésta impregiurare la frapa cu totulu, elu inca se retrase in singuretate, neci nu mai cerceta oficiulu, biet’a Letitia trebuia se se lupte cu tota tari’a spiritului ei, ca se nu cada si ea in desperare, pusetiunea ei era totu mai grava, — intro dî cu ochii plini de lacrime se duse la mam’a sa si o rogaseasa din retragere câci — „tatuti’a e morbosu . . Si intr’adeveru dlu Angelescu era forte morbosu, dn’a Zoitia si iubit’a sa fiica grăbită la dinsulu, elu abié mai potea vorbi . . . mediculu statea acolo cu o fatia serioasa, candu si candu clatina din capu . . . bucuri’a se înlocui prin întristarea cumplita . . . fetiele subdieterie se scaldau in lacrime . . . sperantiele bune sborau cu rapediune . . . Peste câteva dîle in capitala se latî scriea trista si fatala ca . . . Angelescu a repausat. . . Domn’a Zoitia deveni intr’adeveru veduva, or’ Letitia orfana . . . inmormentarea se intempla cu pompa mare, Dimitriu inca era de fatia,