Familia, 1880 (Anul 16, nr. 1-100)

1880-09-11 / nr. 69

ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) I­­­11 Sept. st. v. 23 Sept. st. n. Va esi joi’a si duminec’a. Redactiunea în Közép-utcza nr. 395. Nr. 69. ANUL X­V­I. 1880. Pretiul pe unu anu 10 fl. Pe 'I, de anu 5 fl.; pe '14 de anu 2 fl. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. O mireasa si doi miri. — Novela. — (Urmare.) Sereie cadea sub culme. Unu fuioru de radia mai­­ lasase așternuta pe coastele unui délu, și mam’a privia după el cu ochii în lacrime. Era o femeia din dilele betrânilor. Conceptele ei fisice nu serviau mai departe decât, că acelu sere ce a colindata lumea dela resaritu până la apusu în toata sé­­r’a renterna la Dumnedeu şi dă seama de ceea ce a ve­­dutu în lume. Seréié a vedutu lacrimele ei, el va refera, şi Dum­nedeu va sei. Se roga lui Dumnedeu, ajutoră seracii, ţinea postul, dă prescuri . — Dumnedeu e bunu şi dreptu. Şi Dumnedeu e dreptu!* Credintî’a şi rugăciunea nu ne înşela! Ne ’nşâla omenii, ne ’nşelămu noi ensine, dar cred inti­a şi rugă­ciunea nu. Dumnedeu e dreptu. Gradin’a casei, esîâ spre câmpu. Prin gradina erâ o carare dela câmpu în satu. Cine nu voia a încungîurâ pe drumu, viniâ pe carare în satu. Pe acesta carare, în dreptul soarelui se ivi unu omu. Se vedea obosita de arșitî’a sorelui, albita de pul­vere, dar pasii lui erau repedi. Siliâ forte. Betrân’a îsi puse mân’a la ochi a-i scuti de sere si priviâ spre el. Pete este unu caletoriu. Oare nu-i va sei spune ceva de Jonitia al ei? Stata asâ,-------si caletoriul sosi în apropiarea ei. Hainele-i erau purtate şi pulveroase, faql’a lui, o fa-­Qia marţiala — négra de sere; dar pe acea facla se oglindă ceva simpaticu, ceva plăcuta şi doiosu. Statura ambii faţia ’n facla. Betrân’a nu cunoscea pe caletoriu, dar nu sciu ce — aşâ i vinia de dragu, şi i se parea — ori că-su su­dori, ori că-su lacrime, dar i se parea că din ochi i se versa niște picuri mari pe fațî’a ’n jos. — Mama! — zise el. Biet’a mama scoase unu glasu, unu glasu ce nu se­­mena nici cu unu versu pe pamentu. Nu se poate descrie acestu glasu, nu este cuvânta pentru el în limbile oamenilor; nu este instrumenta mu­­sicalu se-1 poți imită, nu e artista se-1 poata deriva și studia,-------e glasul bucuriei unei mame vedendu-si copilul pe care l’a credutu mortu. Unu glasu debilu, tremuratoru, apoi a cadutu —­nu jos; brațiul vigorosu a lui Jonitia o prinse și o strînse la peptu. V. Faim’a de moartea lui Jonitia s’a latitu, nimenea nu-1 mai credea viu. Tinerul Joni scorni faim’a să-și câștige pe Lena, sdrobindu doue inimi sincere și bune : a mamei și a amantei. Dar Dumnedeu e dreptu. Faim’a e o infamia, Jo­nitia e viu, întunecase deja când serman’a mama îsi reveni în om­. Ședea lângă mesa, Jonitia lângă ea. Faciî’a mamei era palida ca cer’a, fac­!’a lui Jonitia era smolita. Pe fațî’a mamei se vedea luminându bu­­curi’a ca o gloria sânta, dar pe fagî’a lui Jonitia se vedea unu velu de noru. — Mama draga, ce face Lena? — întrebă el; și pe grata i se vedea emoțiunea intima. Betrân’a tacu și-si facil lucru să evite respunsul. — Ce face Lena, mama draga? — mai repetă fiul ei. Betrân’a suspină greu. — Hei. .. face și ea... Și se ’ntoarse cu facla cătra unu părete și șterse lacrimele ce o întndara. — Mama, pentru Dumnedeu! — esclamă Jonitia. — Lașa, fetul­ meu... ce a fost, a trecuta. Dumne­­deu e bunu pentru toti; nu e padurea dintr’unu lemnu. Jonitia senti că i trece unu fluenta repede prin vene, unu fulgera ce-1 ameți. Privi unu timpu când la mama­ sa când în zarea focului. Mai pe urma își plecă capul pe mâna, scoase unu suspinu greu, și dadii cursu unui sira de lacrime ferbinte. — Mama, — dise după unu timpu, — sam bar­­batu, sciu când se me lupta și când se me ’npacu cu sortea; spune-mi ce scii, spune-mi de ea, spune-mi de Lena mea cea scumpa . . . Bun’a mama suspină cu durere, apoi se puse lângă el și i spuse povestea tata, o poveste ce ’nchega sân­gele în véne. Când auiji de suferintiele Lenei — faţî’a-i rosîâ; dar când audi de intrig’a junelui Joni, deveni palidu ca moartea, şi ’n ochii lui ardeau doue flăcări, şi ’n cele doue flăcări presemnele unei fatalităţi. în acestu momentu se audi din satu hor’a, hora vesela, ce resuna prin noapte. — Audu hor’a, mama, — zise Jonitia, ascultându la fereasta. — Lasa-o ’n pecate, fetu-meu. Mai bine nu o-ai audi. Aceea e hor’a nuntii. (Va urmă.) V. R. Buticescu.

Next