Familia, 1883 (Anul 19, nr. 1-52)

1883-09-11 / nr. 37

442 FAMILIA. Cela ce, avendu-şi pieptul plin de foc şi de simţire, Sub a stelii blândă fa­ţă, l'astă oră de amor, Visul scump inimii sale de-ar simţi că 'ntr'o clipire Se ’ntrupeză 'n chipul unui scump, nevinovat odor; Cel ce, stând pe muşchiul m­ele, l’a smochinilor tulpină, Lâng’ a undelor şoptite, sub o boltă de azur, La genunchii-i, toi şi noapte vocea-i de iubire plină l-ar şopti, vorbindu-i, numai al suspinelor murmur; Cela ce, sorbind cu sete respirarea-i adorată Ar simţi perul ei neted, sărutat uşor de vânt, Mângâind un sboru-i gingaş pleoapa lui înflăcărată, Ori inele unduiese p’a lui frunte resfirând ; Cela ce, oprind in cale ceasurilor trecătoare, Cu iubirea ’nlânțuindu-și in ast loc sufletul seu, Ar uită că p'aste țărmuri vremea încă-i curgetoare, Fi-va om supus el morții, ori va fi un Dumnedeu? Noi, pe plaiurile­ acestor Eliseuri înflorite, P’aste ţărmuri unde-Amorul raiul şi l'ar fi clădit Şi l'ar fi ascuns la plânsul valurilor linistite, Şi la raclele-adormite ale stelii ’n asfinţit; Sub ăst cer bogat de viaţă şi bogat de fericire, P’aste rîpi pe cari-atâta ne plăcea să le privim, Acest aer d’altă lume l’am sorbit cu mulţămire. Da, Elise! ... Şi se dice că tot trebui să murim ! Iuliu I. Roşea. Ghită inimă-veselă. * — Novelă. — Cine crede, că avuţia cea fără me­sură face pe om mulţămit cu traiul vieţii, se vede, că n’are cunos­­cinţă despre Ghită inimă-veselă din sat dela noi. Alt­cum stăruind cât-de-cât asupra lucrului, ar fi aflat, că deu, fericirea omului, fie acela cine-a fi, stă mai mult in sănătatea dăruită dela bunul Dumnedeu, apoi in a­­ceea, cum scie omul privi in faţă nevoile vieţii. Dăcă cineva nu scie, decât să alerge după cai verdi, apoi vai de capul satului! Isvor de amărăciune nu este greu nimenui a găsi in lumea aceasta, precum nici sămănţă de gâlcăvă. Cine insă-i bărbat, scie, că pădure fără uscături nu se poate, deci se face a nu le mai luă toate la răvaş. Aşa se duce-o di pe urmele altora, ca să lase loc celor următore, cari şi ele să vor pierde in năgra vecînicie. Apoi viaţa ancă nu este decât un lanţ de dile, mai scurt ori mai lung, după cum ţi-i ursita. * * * Ghiţă inimă-veselă n’a moştenit cine scie ce co­mori dela părinţii sei, pentru că se vedeţi dumnia vos­­tră­ din moşiora ce-o aveau de-abiă putea ţină gurile, ce le avea in casă ş-aceea, necum să mai potu cu­prinde in drăpta şi in stânga, cum fac, cei, cărora le dă mâna. A moştenit insă Ghiţă o sănătate ca aceea, că n’are păreche, apoi un suflet pe care rar veni e-n stare să-l mişce din locul seu obicinuit. G’a fost şi el, odată ’n viaţa lui, scuturat bine de nişte afurisite de friguri, tocmai pe vremea hurlupilor ; că une­ori i fac cinstea feţele ce-adun bani pe seama ţării, nu mult il doare capul, că asta nu s’a întâmplat lui ântâia dată. Iai de ici, pui colea, cu o vorbă, faci ce păcate ! poţi, că sufletul din ose numai nu ţi-1 ia nime, şi im- 1 plinesci cele de împlinit cum iţi ajută Dumnedeu, apoi intri pr­in brezda şi mâni mai departe. Aşa făcea Ghiţă. De aceea, faţa lui negriciosă in veci era senină şi de pe buzele sale, umbrite de o mustăţă dăsă, luată pe forfecă — cum fac toţi dela noi — alunecă, mai o hore bătrânăscă, dăcă eră singur, mai glume pline de haz, deci erau mai mulți. De câte ori grăia, ochii și-i închidea pe jumătate, er sprintenele, pe care le avea îmbinate nițel, și le astringea de abia. Incolea, intrega lui ființă de om mijlociu și îndesat, eră îmbrăcată in haine, ce-i drept­, nici pre pré, nici forte, forte, totdea­­una insă grigite și puse omenesce pe trup, ei nu arun­­t cale cu furca, cum le portă mulți. Fiind Ghiţă aşa precum avusei cinstea a ve spune,­­ încă din copilărie s’a trezit lumea (Jicându-i : ,Inimă­­[ veselă* şi aşa a remas până ’n diua de aci. Şi lui Ghiţă să nu credeţi, că dar i-ar fi năcaz când ii nu- i mesei pe batjocură. Nici decât. Nume ca el la nime! * * * Ghiţă se deprindea cu ce şi repausatul seu tată, Dumnedeu să-l odihnască, c’a fost bun şi darnic incât il slugiau puterile şi reu n’a făcut nici la un puiu de pasăre. Ghiţă lucră moşiora ce i se cuvenise, şi el cu muierea şi cei trei copii ce-i are, o duce binişor de pe­ o­­ri pe alta. Deca are omul cele mai de lipsă şi in casă este înţelegere creştinăscă, poţi dice, că nu-i rău. Ghiţă lipse mare tocmai n’avea, er muere mai aşedată n am vă­jut.. Drept, că el, când a dat in dîra însuratului, nu s’a uitat dăcă se trage până intr’al nouălea nem tot din fruntaşi, a fost de ajuns dăcă i-a fost dragă din suflet şi ea-i iu­bia. Incolea făcută bine, harnică şi cu frica lui Dumnezeu. Poţi cjice, că s-a nimerit casta, de mai bine nu se pote. Lui Ghiţă nu-i place singurătatea. De aceea la toate cele se ’mprumută cu vecinul seu Nicolae al Şchiopu­lui, numit şi trunchiul, că-i scurt şi gros bagsămă. Trun­chiul e om mai avut de cât Ghiţă, să ’mprumută insă cu acesta, c’apoi scie, că trag omenii la el la lucru, din pricina acestuia. Ghiţă-i ţine de glume, aşa că ceia nici nu stiu cum alunecă lucrul prin mânile lor. Multe le face aşa, că mai ale dracului nici că se poate, de supărat insă nime pe lume. Le face aşa de pe dos, că pleznesci de rîs, nu alt­ceva. Am să ve spun câteva, ca trecând vre­odată pe la noi şi dând faţă cu el, să sciţi, că are să ve poarte și­­jiua in amacră mare cu lumină. * * * Trunchiul doritoriu să veda lângă casă, ce-avea pe hotar, chămă pe mai mulți enși intr’ajutor, cu carăle. — Așa-i bine, că apucându-te o ploaie, mâni multe, mult pot face, s-o scoți la cale. După ce-au adunat ce-au avut mai in apropiere, dup’amedi se duc in Capetul­ jenatelor, unde Trunchiul avea o luncă de cele mai frumoase, culcată la poleie unei coline presărată cu poene şi pilcuri drăgălaşe de stejeriş şi mestecan. Din intâmplare Trunchiul nu-i omul prevederii, cum e bună oră Vasile de sub biserică. Acesta, cu orna cu vară, ori incă trăn­ese la câmp duce cu sine : Furcă, greblă, sapă, lopală, secure, casă ... c'o vorbă tot fe­liul de unelte, că nu poate set de bună sămă, de care va avea trebuinţă. Apoi un mărăcine, bună oră nu-1 poţi tăia cu grebla şi nici un muşunoiu nu-1 imprăşcii cu furca. Trunchiul trebuia să duc’ o secure, ca se taie tufe pentru strat sub claia de fân, ce-aveau s’o facă. A­zi- Anul XIX.

Next