Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-10-09 / nr. 41

fl_____________________________________________N­ 9 octombre st. v. ORADEA-MARE­­NAGYVÁRAD. Ese in fiecare duminecă. V. 41 ANUL XXIV. Prețul pe un an 10 îl. Pe 7, de an 5 fl.; pe ‘/­ de an 2 fl. 70 cl. Redacțiunea: Nr. 41. 1888. 21 octombre st. n. Strada principala 375 a. 1 Pentru România pe an 25 lei. . - ------------------------- i i I I *■ -------------------------------r~ o ii Minca e veselă« ? Astfel se goniau intrebările, înainte să potă respunde Toni, or fata tineră sbură ca vân­tul mai departe ca să mângâie de-a rândul cățeluşii Mincei. — Dar nouă căței sunt prea mulți ! zise Toni. — Numai să nu-i ineci. Nu, Toni, urîciosule. Nu-i inecă. Știi ce ? Luăm o capră, o culcăm, și cinci din ei pot suge la ea ! Apoi Mona intră ca o furtună la Leonia. — Nu-i așa, mamă, luăm capra de la Ammi pentru cățeii Mincei ? Ii dăm Ammii o mulțime de bani și apoi o să fie mulțămită. — Dar copiii Ammii ? — Le trimitem lapte din grajdul nostru; nu-i aşa mamă, îmi dai voe ? Şi fără a aştepta vre­un respuns, eşi din casă şi alergă pe drum spre sat in jos. După un sfert de cas, veni unul din nenumeraţii copii ducând capra legată după Mona, care ca multe glume presinta doica improvisată mamei căţeilor. Şi apoi se aşeda Leonia la tors şi Mona pe un scăunel cu cartea pe genunchi, şi incepu citirea. In mijlocul unei frase rădica ochii ei albaştri şi se uită gânditore la Leonia. „Mamă, trebue să me mărit cu vărul meu dela Grossheimbach­ ? ! Se opri deodată rotiţa Leoniei. »Dar cine a mai spus-o şi asta« ? — Ei, vărul meu ! S’a apropiat cu faţa lui cea prostă de mine: — eu m’am­ retras de andăratele, dar el a venit după mine; după ce am ajuns la părete şi nu puteam fugi mai departe, atunci a dus : Ştii una, verişoră ? Lucrul cel mai cu minte ar fi să ne insurăm ! — De ce nu, cu plăcere,­­zic eu ; dacă remâni dumneata la Grossheimbach şi eu la mama mea la Altwehringen, aş găsi şi eu lucrul cu minte. — Şi atunci incepe să rîd că aşa prostesce, ştii cum rîde el, hohohoho, cu rîsul lui gros, şi eu me plec şi me strecor pe lângă el şi-i fac un compliment pân’ la pământ şi-i die: La revedere, stăpânul şi domnul meu, şi să remâni totdeauna cu minte. — Şi pe aci mi-a fost drumul, înţelegi, mamă, dacă me mărit, trebue să fie o mare nerozie, trebue să-l iubesc, dar ştii să-l iubesc, să-l iubesc ca pe tine. Căci cum te-aş pute lăsă de altminteri, mamă! Eu sânt cu tine ca apa Wehrului; aş vrâ să curg in giurul teu mii şi mii de ani! Fata ingenunchia acum şi-şi ascunse capul cu perul creţ pe genunchii Leoniei. A doua zi de diminaţă Mona şedea pe un zid inaintat, intr’o înălţime de-ţi veniă ameţâla tocmai dasupra rîulețului Wehr. De umăr îi era atârnată Bate la ușe. — Novelă, de Carmen Sylva.­­(Urmare.) V. Bate eraș la ușe. \ ptspredece ani trecură din­­Jiua aceea. Primă" {^^.gera eră revărsată peste Altwehringen in tdtă strălucirea ei, cu toate miresele și cu tot bel­șugul ei. In biserică Leonia, cu perul alb ca zăpada, sta lângă orgă; faţa ei nobilă se uită transfigurată la o tineră fiinţă gingaşe, pe care o acompania şi care cântă cu glas puternic Cantata Rusaliilor de Bach. »Nu, Mona, nu astfel; aici trebue să incepi mai incet«. — Dar mamă! cum să incep incet, când îmi vine să strig de bucurie şi de fericire! Nu-mi pot stăpâni glasul ! — Bucură-te, cântă. — Suflet credincios, resună prin biserică, pe când ochii Monei albaştri ca intura, îi luminau faţa şi o făceau să semene nu toc­mai cu Burkhard. Leonia surîdea, şi dacă gura Monei nu se putea sătura să cânte, a ei nu se sătura să as­culte. — Dar acum tot e destul ! zise Leonia in sfârșit. — Te-am obosit ? o întrebă tinera fată, strin­­gându-i perul alb cu căldură la peptul ei. —Nu, mamă, nu-i așa, nu ești obosită pe o diminață atât de in­­cântătore ? — Nu, copile, dar mai avem cartea cea fru­­mosă care ne așteptă și de care nu ne puteam despărți. — Ah, Michel Angelo ! Iubitul Michel Angelo! strigă Mona. —Mama, e tocmai par’ că am fi la Flo­rența și la Roma, când cetim cartea asta. Mama, cât de fericite suntem, nu e așa ? — Da, copila mea, foarte fericite. Zâmbetul trans­figurat al unei sfinte insoţi aceste cuvinte. Cele doue femei inalte şi mlădiose părăsiră bi­serica şi urcară cărarea spre castel. Toţi le salutau cu respect. — Toni, striga fata, când veda pe feciorul bine hrănit care de mult era ajuns la rangul de camerdi­­ner. »Toni, fluturele cel mare a eşit şi e minunat şi in cuibul mierlelor s’aud glasuri, şi vrabia cea ti­neră mi s’a pus pe cap« ! — Şi Minca are căţeluşi! adause Toni. — A li­ eu? Şi câţi ? Sânt frumoşi ? Nu sânt pătaţi ? Sânt graşi ?

Next