Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)
1967-02-23 / nr. 8
„Fie ca exemplul generaţiilor care au înălţat, prin munca şi lupta lor, România, pe culmile civilizaţiei de azi, să însufleţească întotdeauna tinerele vlăstare ale poporului nostru, pentru a-şi pune întreaga pricepere şi forţă în slujba patriei, a înfloririi naţiunii noastre socialiste“. (Din cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU la Conferinţa Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din Republica Socialistă România) • ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA • PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VA 1 ■ litera la Anul XIV. Nr. 8 (747) • Joi 23 februarie 1967 8 pagini; 1 leu Caragiale era în 1907 la Berlin. Arghezi era în Elveţia. Mihail Sadoveanu se statornicise, tocmai, la Fălticeni. încă neaşezat în „adăpostul de la Vălenii de Munte", N. Iorga trăia în Capitală. Fiecare cu rosturile şi zorul său. Unul rotunjea mental scene şi replici dintr-o proiectată nouă piesă. Altul îşi sporea opera, stimulat de amicii ieşeni, în liniştea „paraginii" ,de pe strada Rădăşenilor, de unde stăpînea cu privirea dealurile din preajmă, pină departe. Tânărul, dar de pe acum recunoscutul „dascăl al neamului" îşi înnobila profesiunea prin „osteneli de istorie" şi prin redactarea periodicelor Neamul românesc şi Floarea darurilor. în ţara lui Wilhelm Tell, exterodiaconul Iosif „potrivea cuvinte*" care aveau să „schimbe faţa" poeziei româneşti. Deodată — vestea răscoalei. Conştiinţa fiecăruia, asemeni tuturor conştiinţelor de elită, a fost zguduită brusc pînă în străfunduri, seismul social fiind trăit de toţi ca un episod autobiografic. O ştim fie din mărturii proprii, fie din relatările altora. Şi o ştim, mai ales, din ceea ce a rezultat pentru literatura română din răscolirile sufleteşti. O ştim din incendiarul 1907. Din primăvară pînă în toamnă, din Temelia, din Dumnezeu să-i ierte din 1907 peizaje, din Un instigator. O ştim, şi totuşi cedăm, de cîte ori se iveşte ocazia ispitei de a refpileta pagini atît de familiare sau de a ne reîmprospăta informaţia despre geneza lor. Ne place să ne reamintim frazele sculptate în bronz în care Caragiale — justiţiarul — stigmatizează „bandele" oligarhiei de odinioară, „mai nesocotite decît nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu", care „legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice". Ne place să recitim în ideea europeană, sau fragmentar în viaţa lui I. L. Caragiale de Şerban Cioculescu, dezvăluirile lui Luca Ion Caragiale relativ la producerea memorabilului pamflet. Scrupulosul, flaubertianul Caragiale, în stare să consacre o jumătate de zi redactării unei cărţi poştale, ar fi scris, după spusele fiului său, întreg 1907 „febril şi iritat" într-o singură noapte ! Vestea răscoalei îl răvăşise. „A stat — scrie Luca Ion Caragiale — zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glas obosit. Pe urmă deznădejdea era înăbuşită de revoltă (...) Voia să plece, să vază ce se întîmplă în ţara lui..." Cît se înşelaseră cei predispuşi să definească atitudinea scriitorului faţă de ţărani după niscai vorbe aruncate în treacăt ! Aşa cum, în genere, se înşeală acei care caută scriitorii nu în creaţia lor, ci în anecdotica mărunt biografică. Porniţi pe calea rememorărilor, să recitim şi pamfletul lui N. Iorga, din Neamul românesc, scris cu o pană înmuiată în chiar vijelia de sînge şi flăcări a celor dintîi zile ale răscoalei. Implorînd îndurarea cerească pentru ţăranii ucişi, Iorga pecetluieşte asasinii cu cel mai teribil blestem ce se poate imagina : „... să nu ierte Dumnezeu pe străinul fără inimă care a stors vlaga o sută de ani şi astăzi vrea şi sîngele, pe stricătorii pămîntului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticăloşitorii oamenilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dînşii (...) In vecii vecilor, cit va mai dăinui suflarea românească pe acest pămînt, să nu-i ierte Dumnezeu pe netrebnicii şi pe făcătorii de rele. Să fie în casa lor atîta belşug ca în bordeiele celor ce au murit, atîta fericire în viaţa lor cîtă a fost în viaţa celor ce s-au zvîrcolit de gloanţe, să fie atîta cinste şi atîta demnitate cîtă li s-a lăsat acelor sărmani ce s-au dus ca nişte pîrîşi veşnici înaintea scaunului judecăţilor celor mari ; să mîntuie ca dînşii vărsîndu-şi sîngele inimii în ţarină şi pe urma lor să rămîie ca pe urma împuşcaţilor... Aşa să dea Dumnezeu !" Nu e de mirare că, după un asemenea articol — şi nu e singurul de acest fel — Iorga a ajuns să fie denunţat ca unul dintre instigatorii notorii ai răscoalelor (altul fiind Coşbuc) şi să se vadă nevoit a sta un timp zăvorit în casă, apărat de studenţi şi dormind cu revolverul la căpătîi (cf. O viaţă de om, vol. II). Presupoziţia că ar fi fost un instigator a planat o clipă şi asupra lui Sadoveanu, care a avut de suportat (cum rezultă şi dintr-o scrisoare către Ibrăileanu, cuprinsă în volumul recent publicat de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al. Teodorescu) o percheziţie la domiciliu operată de „un căpitan reformat şi cam ţicnit". Lui Tudor Arghezi în capitala Elveţiei i se spiona, la cererea guvernului din Bucureşti, corespondenţa. Abuzuri inutile! Căci, cum aveau să scrie D. Anghel şi St. O. Iosif, în Caleidoscopul lui A. Mirea, nu presupuşi „instigatori" declanşaseră cutremurul : „Nu căutaţi aiurea şi altora pricină ! " Căci nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină, I Ci Sărăcia cruntă, eterna sărăcie !..." Instigatori scriitorii n-au fost, hotărît; au fost însă — unii din ei — profeţi şi martori, denunţători neînduplecaţi ai pricinilor năpraznicei erupţii! Intr-un moment crucial artiştii şi învăţaţii cei mari au simţit şi au suferit împreună cu Ţara. Şi şi-au pus, aşa, semnătura pe acel credo coşbucian ce rezuma conştiinţa tuturor : „Sunt inimă-n inima neamului meu". Gest exemplar în eternitate ! Dumitru MICU INIMĂ In DUMA ȚĂRII BLOCNOTES CONDIŢIA REPORTERULUI Salut dispariţia reportajului roz, extaziant, contemplativ al cărui deces s-a produs definitiv ca orice deces — sper, în ciuda tămîierilor criticii, a încercărilor nereuşite de revitalizare prin discuţii terminate in „coadă de peşte“, prohodite în cîntecul de lebădă al pulverizatoarelor cu apă de trandafiri trezite postum în disperare de cauză de implacabilul epitaf, „specie perimată“. Foaia de ziar nu mai suportă pseudoliteratura fără de care, cu cîţiva ani în urmă, părea că nu face „frumos“. Ea se vrea irigată de viaţă, de probleme, de conflicte, de senzaţional — în sensul nobil al cuvîntului. Diviziunile şi subdiviziunile speciei sau subspeciei extrasă din călimările incantaţiei sforăitoare, pompoasă în falsa ei generozitate ca un cec fără acoperire, a lăsat locul abuziv deţinut preocupării majore a presei moderne, caracterizată de atitudine şi autenticitate. E un fenomen incontestabil, pe cît de îmbucurător pe atît de mobilizator, cu largi ecouri şi efecte în mase şi apariţia lui, stăruitor consolidată în timp, se datorează presei de partid şi, în primul rînd „Scînteii“. Procesul diversificării şi modernizării presei noastre a dus implicit la revalorificarea genurilor publicistice şi la repunerea în drepturi a adevăratului reportaj — de problemă — a anchetei sociale, a interviului-dezbatere, a „mesei rotunde“, a foiletonului şi faptului divers. Un sentiment deosebit de reconfortant îmi stîrnește imaginea pasiunii cu care cititorii presei noastre parcurg coloanele ziarelor cu cerneala de tipar încă umedă. Exact acum 130 de ani, în numărul său din septembrie 1837, Curierul românesc publica pe prima sa pagină o senzaţională ştire despre apariţia rotativei, socotită „o adevărată minune a veacului“. Citez din coloana reporterului entuziasmat : „Am văzut o coală de hîrtie de 200 picioare de lungă şi 2 de lată, tipărită pe amîndouă părţile prin mijlocul unei maşini şi printr-o singură lucrare. Această născocire extraordinară face ca un singur om să fabrice o coală de hîrtie de orice mărime va voi cineva și să tipărească pe dînsa, tot acel om, oricîte copii va voi dintr-o scriere sau dintr-un jurnal, fără a se opri loan GRIGORESCU (Continuare In pagina 7) O copie a Columnei lui Traian va fi adusă curînd în ţară. Monumentala sculptură în piatră — alăturată vestigiilor dace, celor de la Adam-Clisi, Voroneţului şi Coloanei lui Brâncuşi — va întregi şirul cariatidelor istoriei şi artei naţionale. U M-AI UITAT? 'Amintirile grămadă Vin în cîrduri să mă vadă Că li-i dor şi lor şi mie De condei şi de hîrtie, Ele neştiind să scrie. Nici condeiul nu mai poate Să le prindă-n zbor pe toate. Singur, nici eu nu mai pot Să le-nşir la tind de tot Şi de-ncerc s-adun vre-o cîte, Îmi vin cele mai urîte, Mai bolnave, mai schiloade. Una şovăie şi cade... Vor de mine să se lege Şi-amintirile pribege, Dar uitîndu-mă mai bine, Văd pe cele mai străine. Vin ca nişte cerşetoare Şi condeiul meu mă doare. Numai una din grămadă N-a-ncercat să mă mai vadă. Draga mea din nesfirşit M-ai uitat ori ai murit ? Tudor ARGHEZI februarie 1967 ARHIVĂ SENTIMENTALĂ 1907 Se petrecea undeva, la tancrăm, într-un cimitir de sat, şi fetiţa muşca dintr-o prună, ciripind jucăuş printre crengi. Dintr-o prună amară, pe care a şi aruncat-o la rădăcina prunului, nu iarbă. A muşcat apoi dintr-o prună dulce, dintr-un prun dulce, de la căpătiiul altui mort care trebuia să fi fost un om bun. încercarea dulceţii, a amărăciunii, a zahărului şi fieri se făcea din pom In pom, din coroană de prun in coroană de prun, deasupra cucilor uscate, Înfipte adine printre rădăcini. Inocentul joc al copiilor din cimitirul pustiu şi invadat de iarbă se chema intr-un fel cutremurător : „ce gust au morţii.“ Evodnd acest joc, Blaga il integrează unui sens mitic (vezi „Geneza metaforei şi sensul culturii“), insistind nu mai puţin asupra frumuseţii in sine a imaginii ca tip de metaforă revelantă in cultura populară. Metafora revelantă in sens desăvirşit. Pornind de aici, din acest prag de sublim ne întrebăm ce gust vor fi avut livezile In toamna de singe a anului 1907 !... ★ Am stat de vorbă adesea, in bărăgane sau in sate de deal, cu veteranii supravieţuitori ai răscoalei, bătrîni geruiţi de vreme, uscaţi de urgia necazurilor, nişte rădăcini răsturnate de plugul acelui an pe prispa caselor de ţară sau lingă porţile gospodăriilor. Sînt mereu mai puţini. Bruma lor de viaţă se reîntoarce pe pămînt. Privindu-l pe unul din ei, moş Vasile Mereuţă, stind inert pe prispă şi vorbindu-mi ca din morţi, am avut o clipă spaima că rămâne definitiv inert, ca pământul — ca un şarpe care bea singe dintr-un blid, din blidul moşului — o să-i sugă şi ultima picătură de răsuflare, ultimul reflex de soare înflorit pe obraz, ultima vorbă fierbinte şi gîrlită. Dar ajungînd la povestea acelei primăveri, bătrinul s-a desmorţit. A Înviat dintr-o dată. A primit in vine un singe gugiitor şi tinăr, un ochi o strălucire ciudată, ivite dintr-o energie atit de răscolitoare că ar fi putut scula şi pămlntul. — N-a fost joacă, domnule — mi-a spus-o cutremurat — a fost război. Război cu puşti şi cu tunuri. Ne-am bătut două zile cu armata pină ne-a făcut una cu pămlntul pe toţi. Fără alegere, oameni, vite, pină şi salcimii l-au scos cu tunul din rădăcini. Veteranul a trecut prin două războaie şi l-a supravieţuit pe al treilea. A participat direct la două conflagraţii, cea balcanică şi cea a primului război mondial, sau prin feciori a fost martor şi al celei de a treia, nu mai puţin grozavă prin pierderi şi urgii. Dintre toate, se opreşte însă numai la războiul celor două zile, desfăşurat Intr-Un sat din cimpia Bărăganului in primăvara lui 1907. Se opreşte la războiul care-l privea direct. Se opreşte la un război de clasă care a cutremurat din temelii istoria modernă a ţării, şi care a ridicat-o la prestigiul de acţiune istorică — printr-un uriaş tribut de sînge — învăţătura că nu se poate asigura înflorirea unei naţiuni împotriva acelora care o fac, de fapt, prin număr şi prin existenţa lor activă pe acest pămînt. Nu sinteţi ţara fără noi ! — au spus prin flăcări şi pojar cele clteva milioane de ţărani care îmbrăcau cu miinile lor cimpiite cu spice, cu fructe, cu turme. Nu sunteţi viaţă fără noi ! — au spus aceiaşi ţărani, ei care au plămădit flinta biologică a neamului, de la daci şi pînă acuma, care au dăruit hotarelor oaste, care au dăruit culturii limbă, care au dăruit vieţii istorice viii şi morţii ce ne leagă, prin generaţii, de trecut pînă în cel mai îndepărtat viitor. Nu puteţi face fără noi România ! Bătrinul a tăcut. Vor tăcea, rînd pe rînd, şi celelalte glasuri ale ultimilor supravieţuitori, iar pămîntul va fi imit la rîndu-i. Ultima nepoată, din nu ştiu care an, ciripind jucăuş printre crengile prunilor din cimitirul satului, va relua poate acel joc ce se cheamă intr-un fel cutremurător ! „Ce gust au morţii*. Paul ANGHEL (conţinu arta _■ g a g 1 a a 1)