Gazeta literară, ianuarie-iunie 1967 (Anul 14, nr. 1-26)

1967-02-23 / nr. 8

„Fie ca exemplul generaţiilor care au înălţat, prin munca şi lupta lor, România, pe culmile civilizaţiei de azi, să însufleţească întotdeauna tinerele vlăstare ale poporului nostru, pentru a-şi pune întreaga pricepere şi forţă în slujba patriei, a înfloririi naţiunii noastre socialiste“. (Din cuvîntarea tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU la Conferinţa Uniunii Asociaţiilor Studenţilor din Republica Socialistă România) • ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA • PROLETARI DIN TOATE TARILE, UNITI-VA 1 ■ litera la Anul XIV. Nr. 8 (747) • Joi 23 februarie 1967 8 pagini; 1 leu Caragiale era în 1907 la Berlin. Arghezi era în Elveţia. Mihail Sadoveanu se statornicise, tocmai, la Fălticeni. încă neaşezat în „adăpostul de la Vălenii de Munte", N. Iorga trăia în Capitală. Fiecare cu rosturile şi zorul său. Unul rotunjea mental scene şi replici dintr-o proiectată nouă piesă. Altul îşi sporea opera, stimulat de amicii ieşeni, în liniştea „paraginii" ,de pe strada Rădăşenilor, de unde stăpînea cu privirea dealurile din preajmă, pină departe. Tânărul, dar de pe acum recunoscutul „dascăl al neamului" îşi înnobila profesiunea prin „osteneli de istorie" şi prin redactarea periodi­celor Neamul românesc şi Floarea da­rurilor. în ţara lui Wilhelm Tell, ex­­terodiaconul Iosif „potrivea cuvinte*" care aveau să „schimbe faţa" poeziei româneşti. Deodată — vestea răscoalei. Con­ştiinţa fiecăruia, asemeni tuturor con­ştiinţelor de elită, a fost zguduită brusc pînă în străfunduri, seismul so­cial fiind trăit de toţi ca un episod autobiografic. O ştim fie din mărturii pro­prii, fie din relatările altora. Şi o ştim, mai ales, din ceea ce a rezultat pentru literatura română din răsco­lirile sufleteşti. O ştim din incendia­rul 1907. Din primăvară pînă în toam­nă, din Temelia, din Dumnezeu să-i ierte­ din 1907 peizaje, din Un instiga­tor. O ştim, şi totuşi cedăm, de cîte ori se iveşte ocazia ispitei de­ a refpileta pagini atît de familiare sau de a ne reîmprospăta informaţia despre ge­neza lor. Ne place să ne reamintim frazele sculptate în bronz în care Caragiale — justiţiarul — stigmati­zează „bandele" oligarhiei de odinioa­ră, „mai nesocotite decît nişte se­minţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără fri­că de Dumnezeu", care „legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democra­tice". Ne place să recitim în ideea europeană, sau frag­mentar în viaţa lui I. L. Caragiale de Şerban Cioculescu, dezvăluirile lui Luca Ion Caragiale relativ la produ­cerea memorabilului pamflet. Scrupulosul, flauber­­tianul Caragiale, în stare să consacre o jumătate de zi redactării unei cărţi poştale, ar fi scris, după spu­sele fiului său, întreg 1907 „febril şi iritat" într-o singură noapte ! Vestea răscoalei îl răvăşise. „A stat — scrie Luca Ion Caragiale — zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mîini. Cînd îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glas obosit. Pe urmă deznădejdea era înăbuşită de revoltă (...) Voia să plece, să vază ce se întîmplă în ţara lui..." Cît se înşelaseră cei predispuşi să definească ati­tudinea scriitorului faţă de ţărani după niscai vorbe aruncate în treacăt ! Aşa cum, în genere, se înşeală acei care caută scriitorii nu în creaţia lor, ci în anecdotica mărunt biografică. Porniţi pe calea rememorărilor, să recitim şi pamfletul lui N. Iorga, din Neamul românesc, scris cu o pană înmuiată în chiar vijelia de sînge şi flăcări a celor dintîi zile ale răscoalei. Implorînd îndurarea cerească pentru ţăranii ucişi, Iorga pecetluieşte asa­sinii cu cel mai teribil blestem ce se poate imagina : „... să nu ierte Dum­nezeu pe străinul fără inimă care a stors vlaga o sută de ani şi astăzi vrea şi sîngele, pe stricătorii pămîntului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticălo­­şitorii oamenilor, pe pângăritorii fe­meilor; să nu ierte Dumnezeu pe cioco­­imea obraznică şi proastă, care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi, apăra şi măcar cruţa pe cei de o lege şi de un neam cu dînşii (...) In vecii vecilor, cit va mai dăinui suflarea româneas­că pe acest pămînt, să nu-i ierte Dum­nezeu pe netrebnicii şi pe făcătorii de rele. Să fie în casa lor atîta belşug ca în bordeiele celor ce au murit, atîta fericire în viaţa lor cîtă a fost în viaţa celor ce s-au zvîrcolit de gloanţe, să fie atîta cinste şi atîta demnitate cîtă li s-a lăsat acelor sărmani ce s-au dus ca nişte pîrîşi veşnici înaintea scau­nului judecăţilor celor mari ; să mîn­­tuie ca dînşii vărsîndu-şi sîngele ini­mii în ţarină şi pe urma lor să rămîie ca pe urma împuşcaţilor... Aşa să dea Dumnezeu !" Nu e de mirare că, după un aseme­nea articol — şi nu e singurul de acest fel — Iorga a ajuns să fie de­nunţat ca unul dintre instigatorii no­torii ai răscoalelor (altul fiind Coş­­buc) şi să se vadă nevoit a sta un timp zăvorit în casă, apărat de stu­denţi şi dormind cu revolverul la că­­pătîi (cf. O viaţă de om, vol. II). Presupoziţia că ar fi fost un insti­gator a planat o clipă şi asupra lui Sadoveanu, care a avut de suportat (cum rezultă şi dintr-o scrisoare către Ibrăileanu, cuprinsă în volumul recent publicat de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al. Teodo­­rescu) o percheziţie la domiciliu operată de „un că­pitan reformat şi cam ţicnit". Lui Tudor Arghezi în capitala Elveţiei i se spiona, la cererea guvernului din Bucureşti, corespondenţa. Abuzuri inutile! Căci, cum aveau să scrie D. Anghel şi St. O. Iosif, în Caleidoscopul lui A. Mirea, nu presupuşi „instigatori" declanşaseră cutremurul : „Nu căutaţi aiurea şi altora pricină ! " Căci nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină, I Ci Sărăcia cruntă, eterna sărăcie !..." Instigatori scriitorii n-au fost, hotărît; au fost însă — unii din ei — profeţi şi martori, denunţători neîn­duplecaţi ai pricinilor năpraznicei erupţii! Intr-un mo­ment crucial artiştii şi învăţaţii cei mari au simţit şi au suferit împreună cu Ţara. Şi şi-au pus, aşa, semnă­tura pe acel credo coşbucian ce rezuma conştiinţa tu­turor : „Sunt inimă-n inima neamului meu". Gest exemplar în eternitate ! Dumitru MICU INIMĂ In DUMA ȚĂRII BLOCNOTES CONDIŢIA REPOR­TERULUI Salut dispariţia reportajului roz, extaziant, contemplativ al cărui deces s-a produs de­finitiv ca orice deces — sper, în ciuda tă­­mîierilor criticii, a încercărilor nereuşite de revitalizare prin discuţii terminate in „coadă de peşte“, prohodite în cîntecul de lebădă al pulverizatoarelor cu apă de trandafiri trezite postum în disperare de cauză de im­placabilul epitaf, „specie perimată“. Foaia de ziar nu mai suportă pseudoliteratura fără de care, cu cîţiva ani în urmă, părea că nu face „frumos“. Ea se vrea irigată de viaţă, de probleme, de conflicte, de sen­zaţional — în sensul nobil al cuvîntului. Diviziunile şi subdiviziunile speciei sau sub­speciei extrasă din călimările incantaţiei sforăitoare, pompoasă în falsa ei generozi­tate ca un cec fără acoperire, a lăsat locul abuziv deţinut preocupării majore a presei moderne, caracterizată de atitudine şi auten­ticitate. E un fenomen incontestabil, pe cît de îmbucurător pe atît de mobilizator, cu largi ecouri şi efecte în mase şi apariţia lui, stăruitor consolidată în timp, se dato­rează presei de partid şi, în primul rînd „Scînteii“. Procesul diversificării şi moder­nizării presei noastre a dus implicit la re­valorificarea genurilor publicistice şi la re­punerea în drepturi a adevăratului reportaj — de problemă — a anchetei sociale, a interviului-dezbatere, a „mesei rotunde“, a foiletonului şi faptului divers. Un sentiment deosebit de reconfortant îmi stîrnește imaginea pasiunii cu care cititorii presei noastre parcurg coloanele ziarelor cu cerneala de tipar încă umedă. Exact acum 130 de ani, în nu­mărul său din septembrie 1837, Curierul românesc publica pe prima sa pagină o sen­zaţională ştire despre apariţia rotativei, so­cotită „o adevărată minune a veacului“. Citez din coloana reporterului entuziasmat : „Am văzut o coală de hîrtie de 200 pi­cioare de lungă şi 2 de lată, tipărită pe am­îndouă părţile prin mijlocul unei maşini şi printr-o singură lucrare. Această născo­cire extraordinară face ca un singur om să fabrice o coală de hîrtie de orice mărime va voi cineva și să tipărească pe dînsa, tot acel om, oricîte copii va voi dintr-o scriere sau dintr-un jurnal, fără a se opri loan GRIGORESCU (Continuare In pagina 7) O copie a Columnei lui Traian va fi adusă curînd în ţară. Monumentala sculptură în piatră — alătu­rată vestigiilor dace, celor de la Adam-Clisi, Voro­­neţului şi Coloanei lui Brâncuşi — va întregi şirul cariatidelor istoriei şi artei naţionale. U M-AI UITAT? 'Amintirile grămadă Vin în cîrduri să mă vadă Că li-i dor şi lor şi mie De condei şi de hîrtie, Ele neştiind să scrie. Nici condeiul nu mai poate Să le prindă-n zbor pe toate. Singur, nici eu nu mai pot Să le-nşir la tind de tot Şi de-ncerc s-adun vre-o cîte, Îmi vin cele mai urîte, Mai bolnave, mai schiloade. Una şovăie şi cade... Vor de mine să se lege Şi-amintirile pribege, Dar uitîndu-mă mai bine, Văd pe cele mai străine. Vin ca nişte cerşetoare Şi condeiul meu mă doare. Numai una din grămadă N-a-ncercat să mă mai vadă. Draga mea din nesfirşit M-ai uitat ori ai murit ? Tudor ARGHEZI februarie 1967 ARHIVĂ SENTIMENTALĂ 1907 Se petrecea undeva, la tancrăm, într-un cimi­tir de sat, şi fetiţa muşca dintr-o prună, ciripind jucăuş printre crengi. Dintr-o prună amară, pe care a şi aruncat-o la rădăcina prunului, nu iarbă. A muşcat apoi dintr-o prună dulce, dintr-un prun dulce, de la căpătiiul altui mort care trebuia să fi fost un om bun. încercarea dulceţii, a amărăciu­nii, a zahărului şi fieri­ se făcea din pom In pom, din coroană de prun in coroană de prun, deasu­pra cucilor uscate, Înfipte adine printre rădăcini. Inocentul joc al copiilor din cimitirul pustiu şi invadat de iarbă se chema intr-un fel cutremu­rător : „ce gust au morţii.“ Evodnd acest joc, Blaga il integrează unui sens mitic (vezi „Geneza metaforei şi sensul culturii“), insistind nu mai puţin asupra frumuseţii in sine a imaginii ca tip de metaforă revelantă in cultura populară. Metafora revelantă in sens desăvirşit. Pornind de aici, din acest prag de sublim ne în­trebăm ce gust vor fi avut livezile In toamna de singe a anului 1907 !... ★ Am stat de vorbă adesea, in bărăgane sau in sate de deal, cu veteranii supravieţuitori ai răs­coalei, bătrîni geruiţi de vreme, uscaţi de urgia necazurilor, nişte rădăcini răsturnate de plugul acelui an pe prispa caselor de ţară sau lingă por­ţile gospodăriilor. Sînt mereu mai puţini. Bru­ma lor de viaţă se reîntoarce pe pămînt. Pri­­vindu-l pe unul din ei, moş Vasile Mereuţă, stind inert pe prispă şi vorbindu-mi ca din morţi, am avut o clipă spaima că rămâne definitiv inert, ca pământul — ca un şarpe care bea singe dintr-un blid, din blidul moşului — o să-i sugă şi ultima picătură de răsuflare, ultimul reflex de soare în­florit pe obraz, ultima vorbă fierbinte şi gîrlită. Dar ajungînd la povestea acelei primăveri, bătri­­nul s-a desmorţit. A Înviat dintr-o dată. A primit in vine un singe gu­giitor şi tinăr, un ochi o stră­lucire ciudată, ivite dintr-o energie atit de răsco­litoare că ar fi putut scula şi pămlntul. — N-a fost joacă, domnule — mi-a spus-o cutre­murat — a fost război. Război cu puşti şi cu tu­nuri. Ne-am bătut două zile cu armata pină ne-a făcut una cu pămlntul pe toţi. Fără alegere, oa­meni, vite, pină şi salcimii l-au scos cu tunul din rădăcini. Veteranul a trecut prin două războaie şi l-a su­pravieţuit pe al treilea. A participat direct la două conflagraţii, cea balcanică şi cea a primului răz­­boi mondial, sau prin feciori a fost martor şi al celei de a treia, nu mai puţin grozavă prin pier­deri şi urgii. Dintre toate, se opreşte însă numai la războiul celor două zile, desfăşurat Intr-Un sat din cimpia Bărăganului in primăvara lui 1907. Se opreşte la războiul care-l privea direct. Se opreşte la un război de clasă care a cutremurat din temelii istoria modernă a ţării, şi care a ridi­cat-o la prestigiul de acţiune istorică — printr-un uriaş tribut de sînge — învăţătura că nu se poate asigura înflorirea unei naţiuni împotriva acelora care o fac, de fapt, prin număr şi prin exis­tenţa lor activă pe acest pămînt. Nu sinteţi ţara fără noi ! — au spus prin flă­cări şi pojar cele clteva milioane de ţărani care îmbrăcau cu miinile lor cimpiite cu spice, cu fruc­te, cu turme. Nu sunteţi viaţă fără noi ! — au spus aceiaşi ţărani, ei care au plămădit flinta biologică a nea­mului, de la daci şi pînă acuma, care au dăruit hotarelor oaste, care au dăruit culturii limbă, care au dăruit vieţii istorice viii şi morţii ce ne leagă, prin generaţii, de trecut pînă în cel mai îndepăr­tat viitor. Nu puteţi face fără noi România ! Bătrinul a tăcut. Vor tăcea, rînd pe rînd, şi celelalte glasuri ale ultimilor supravieţuitori, iar pămîntul va fi imit la rîndu-i. Ultima nepoată, din nu ştiu care an, ciripind jucăuş printre cren­gile prunilor din cimitirul satului, va relua poate acel joc ce se cheamă intr-un fel cutremurător ! „Ce gust au morţii*. Paul ANGHEL (c­onţinu art­­­a _■ g a g 1 a a 1)

Next