Informatia Bucureştiului, februarie 1970 (Anul 18, nr. 5116-5139)
1970-02-14 / nr. 5127
I I Inicolae Jianu :l„Manechinul O carte trimisă In librării poate fi un act de curaj sai o indiscreţie naivă. O dată isprava săvârşită, orice lămurire, din partea autorului, mai mult încurcă lucrurile. Ispita „mărturisirilor“ poate naşte un manechin publicitar tocmai cînd te aştepţi mai puţin. Ajunge atenţia binevoitoare a „Informaţiei“ şi şarja colegială a mereu tinărului Neagu Rădulescu. „Intimplări cu haz“ Titlul nu-mi aparţine. Dacă întâmplările au haz sau nu , asta cititorii trebuie să aprecieze, nu autorul să anunţe. încolo, am însoţit şi am sprijinit cu versuri imaginaţia lui Nell Cobar, care cunoaşte atât ţie bine gustul şi predilecţiile copiilor, oferindu-Ie un joc vizual ingenios. Nu e vorba, evident, de poezii de sine stătătoare, ci de ritmuri şi invenţii menite'*' să potenţeze desenele, să le mărească dinamica in vederea unei receptări cît mai complete şi mai sprintene din partea micilor cititori. ELENA DRAGOŞI Scufiţa . In paginile cărţii, împodobite cu desene pline de candoare şi spontaneitate, sunt cuprinse versuri destinate cititorilor aflaţi la virsta de vis a copilăriei. Cea dintâi dintre poezii este o versiune modernă a »Scufiţei roşii", poezie la care ţin şi care, tocmai de aceea, nu se putea numi altfel decît aşa. Şi cum o carte cu acest titlu obligă pe autor să creeze o lume feerică, cadrul ales pentru întâmplările nostime, în care animalele au grai şi se comportă omeneşte, este o pădure năzdrăvană, întrucît „Scufiţe roşii“ s-au mai scris pînă acum,’ nu-mi rămine decît împăcarea, uşor orgolioasă, că a mea este cea din urmă... i I 1 I I 1 %(ML ) ECHIPAMENTUL ESTETIC (Urmare din pag. 1) pe care se desfăşoară o bună parte a vieţii cotidiene, în călătoriile noastre zilnice obligatorii sau în plimbările de agrement. Sigur că trecind în fiecare zi, chiar în condiţiile prezenţei noastre în autobuze sau tramvaie, prin faţa unor realizări plastice care să „mobileze“ străzile, vom deveni mai exigenţi cu tot ceea ce solicită văzul nostru, dacă aceste realizări vor fi de calitate, sau dimpotrivă , ne vom toci simţul plastic, dacă ele vor fi totalmente cenuşii, şi chiar îl vom perverti, dacă vor fi de prost gust. In această privinţă, nu numai marile monumente au importanţă, ci totalitatea „obiectelor“ care mobilează spaţiile publice : tonetele, chioşcurile de ziare, panourile sau cilindrii de afişaj, stîlpii care susţin corpurile de iluminat, semafoarele, ceasurile publice, dispunerea vegetaţiei şi accesoriilor legate de prezenţa arborilor şi a florilor pe străzi, băncile de odihnă — şi aşa mai departe. Publicitatea, realizată prin afişe, firme sau prin aranjamentul vitrinelor — nu este nici ea un element de ordin secundar. Să nu uităm că aspectele lumino-cinetice ale străzilor constituie una dintre caracteristicile aspectului lor estetic, de percutantă modernitate. Unul dintre artiştii de mare suprafaţă în momentul de faţă, în occident, Vasarely, promotor al „opartei“, vorbind despre necesitatea mereu crescîndă în epoca noastră a făuririi unei ambianţe estetice de calitate, arăta cît preţ pune, în această privinţă, pe ceea ce -l denumeşte „constantele” tehnicii lui actuale : „culori precise, curbe geometrice mensurabile, formate, raporturi, scale“ — adică tot ceea ce poate fi reprodus cu uşurinţă, pentru a lăsa mijloacelor industriale sarcina de a înzestra cu rapiditate spaţiile publice, cu „obiecte” estetice valoroase. Dar, dumneata vorbeşti mai cu seamă despre necesitatea dotării noilor ansambluri urbanistice cu statui. Aici situaţia este mai dificilă. Amplasarea unei opere sculpturale menite să dăinuie vreme îndelungată într-o piaţă publică, cere o mare răspundere. Nu spun că forurile cărora le revine această răspundere ar trebui să ezite mereu. Pentru a fi însă, mai realişti, ce-ar fi să propunem extinderea unei iniţiative care mi se pare deosebit de interesantă. Vara şi toamna trecută, pe peluza de lingă Comitetul de Stat al Planificării, am putut vedea cu toţii expoziţii de sculptură în aer liber. Trec peste valoarea exponatelor. Dar, să ne închipuim ce ar însemna înmulţirea largă a unor asemenea expoziţii. Nu ar stimula ea oare emulaţia între sculptorii noştri contemporani, trezind totodată curiozitatea estetică a populaţiei, de toate nivelele, din diferitele cartiere ale oraşelor noastre ? Dacă s-ar organiza apoi dezbateri, conduse de critici competenţi, în legătură cu aceste expoziţii, la faţa locului, oare n-am realiza o însemnată acţiune de educaţie estetică ? Totodată n-ar constitui, asemenea expoziţii, începuturi promiţătoare pentru viitoarea configuraţie estetică a noilor ansambluri urbanistice ? Ce părere ai, tovarășe Georgescu 2 La masa de lucru: Interlocutoare. Există o categorie de scriitori care o dată ce şi-au găsit calea, o urmează cu consecvenţă pînă la capăt, păstrînd în evoluţia lor o rigoare exemplară. Virgil Teodorescu este unul dintre aceştia. Structura sa poetică s-a consolidat în contact cu tehnicile suprarealismului, pe care le-a abordat încă din tinereţe, şi poetul şi-a continuat drumul, perfecţionîndu-le şiexplorîndu-le posibilităţile. Volumele sale, citate în ordine cronologică : „Blănurile oceanelor", „Butelia de Leyda", „Spectrul longevităţii“, „Drepturi şi datorii", „Rocadă", „Corp comun“ — constituie o confruntare cu propria metodă, evidenţierea tuturor posibilităţilor ei, utilizarea celor mai subtile şi mai îndrăzneţe dintre virtualităţile acesteia. Cînd, cu mulţi ani în urmă, André Breton, cel mai în măsură să se pronunţe, spunea că ,,centrul suprarealismului mondial s-a mutat la Bucureşti", el nu rostea o vorbă goală, ci recunoştea implicit valoarea poeziei cultivată de Virgil Teodorescu şi de poeţii cu o viziune artistică asemănătoare. — E adevărat. Ne adunam laolaltă eu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, D. Trost. N-a fost între noi o prietenie în sensul obişnuit, de aceea n-am constituit niciodată un grup pe baze administrative de lucru, un grup practicist, ci o comuniune de structuri asemănătoare, ce s-au atras în mod Inevitabil şi definitiv. Debutasem la „Bilete de papagal" în 1929. Prima poezie o publicasem însă, ca toată lumea, ,în Almanahul liceului, mi se pare cînd eram în clasa a IV-a. Apoi ani de-a rîndul n-am mai tipărit nimic. De altfel tot ce am publicat pînă în 1932, cînd am scos, la Constanța, revista de avangardă „Liceu", socotesc a fi un simplu exerciţiu preliminar. — Există părerea că în literatură, în artă In genere, curentele au un caracter ciclic, In sensul că reapar după o anumită perioadă de timp. La noi, spre exemplu, în peisajul amplu, şi atît de divers al poeziei tinere, şi mai puţin tinere, surprindem, nu o dată, tendinţele unor modalităţi artistice zm' _ ~jmz m% mm IlfilHRi SB UTISVNIR 1 1 A CE SA ONORAM ! De la Institutul politehnic Bucureşti primim o scrisoare semnată de preşedintele U.A.S., ing. Ion Amăriţei, şi de şeful comisiei culturale, Petrescu Constantin — Tg. Jiu, prin care suntem informaţi că in holul mare al blocului din str. Polizu nr. 1 s-a deschis o expoziţie a cercului plastic studenţesc. Foarte politicoşi, autorii scrisorii conchid : „Vă invităm cu această ocazie să ne onoraţi cu prezenţa, spre a populariza şi stimula" etc. Ne-am dus in mare grabă să vedem despre ce e vorba. Nici urmă de expoziţie ! Stimaţi organizatori, noi v-am luat în serios (să fie o lipsă a noastră 2), de aceea vă rugăm să precizați : ce să onorăm . Prezumtivii expozanţi — nu ne îndoim — sunt entuziaşti şi pasionaţi. Dar dumneavoastră ! Pretexte critice Cu ulciorul, la izvor « • •• Nu ştiu dacă Traian Iancu n-a întrziat prea mult, încredinţînd abia acum tiparului versurile scrise de-a lungul unui şir de ani. Aşezate la timpul cuvenit intre copertele unei cărţi, poeziile sale ar fi căpătat o altă rezonanţă, iar autorul ni s-ar fi înfăţişat astăzi mai sigur pe sine, mai puţin indulgent cu nereuşitele şi, probabil, mai stilizat din punct de vedere artistic. Reproşul e tardiv, îmi dau seama, fiindcă s-ar putea ca ambiţiile lui Traian Iancu să fi fost, cîndva, altele. Oricum, volumul „Dragostele mele“ îmi trezeşte sentimente contradictorii. Citesc o strofă frumoasă : Aşa cum sunt, să fiu n-am vrut, / Fiecare arde, cum a fost făcut... / Şi mă-ntreb adesea în inima mea, / Dacă nu-i mai bine să plec intr-o stea... şi-mi dau seama că restul poeziei (Omul) nu mai contează. Parcurg Tripticul gor- Jenesc, în care geana de lumină a fiorului liric ajunge anevoie la cititor, pentru ca imediat să dau peste Trei cîntece de ceteră unde imaginea, încărcată de parfumul versului popular, vibrează : C-o vioară subţioară / A plecat Vîntură-Ţara / Să culeagă din hotară / Leac de inimă amară... Traian Iancu seamănă intructiva cu pictorii naivi, e un fel de rapsod popular, gesturile sale poetice sínt largi şi vizibil descriptiviste, de unde şi alunecărea frecventă spre retorism (Ce să fac că sínt, aşa cum n-aş fi vrut 7 / Ard pentru dreptate, c-aşa am fost făcut...) etc. De fapt, placheta abundă în versuri ocazionale, dar, paradoxal, poetul se întîlneşte cu vocaţia numai cînd merge cu ulciorul la izvorul popular. Motivul mioriticii străbate fiinţa ca un duh, legenda îl face să zboare şi să se scufunde în spaţiul abisal. Va cădea din cer o stea, / Zicînd că a fost nunta mea !... Deşi îşi face fintîni in stele (vers, de altfel, foarte inspirat), poetul e receptiv şi la elementele terestre. Cîntăreţ din fluier, cum se autodefineşte, Traian Iancu stă sub rază-n rouă, fără chin, sau se culcă pe sub pămînt, simţindu-se învelit de baciul Tudor, brad şi clopot, pentru ca apoi să-i pătrundă toamna-n tîmple şi-n auz, cînd, printre dealuri şi ponoare, / Printre ape călătoare, / Ca să-şi stîmpere tot chinul / A plecat la drum suspinul... Aş putea, judecinul prieteneşte, să-i citez şi alte versuri frumoase, dar volumul nu de acestea este dominat. Critica, suspect de promptă şi de amabilă, s-a făcut că nu vede zgura din carte, ceea ce înseamnă că Traian Iancu trebuie să fie lucid şi s-o înlăture singur. „Cetera“ lui poate cînta, într-un volum viitor, mult mai frumos. după moartea Aniţei... în timpul primului război mondial, revista „Viaţa Românească“, pe atunci încă tânără, a încetat să mai apară. Nu mai avea nici local, nici bani. Dar se pare că altceva este mai important pentru a asigura apariţia şi succesul unei reviste : oameni devotaţi, scriitori. Şi asta „Viaţa Românească“ avea din plin. Prin romantismul vizionar — ce s-a dovedit a fi şi realist — al lui D. D. Pătrâşcanu, s-a văzut că se pot găsi şi bani şi local. Ba chiar o clădire şi mai şi, cu redacţie la fel cu cea veche, uli birou pentru, director, cu tipografie. La timpul ei, a fost o adevărată întreprindere industrială, fie numai pentru că avea şi consiliu de administraţie. Totul era nou, grandios. Doar mobilele rămăseseră, cele vechi, istorice. Totuşi, cei din vechea gardă nu ne simţeam in largul nostru. Parcă totul ar fi avut un fel de etichetă. Mihai Sadoveanu a fost acela care a spart gheaţa. A descins cu manuscrisul romanului „Venea o moară pe Siret“. Şi ne-am retras, cei prezenţi, în camera lui Raica, noul director, proaspăt sosit de la Paris. Mi-aduc aminte că două fotolii mari, obeze, de piele, cumpărate probabil de la vreo bancă falită, constituiau grosul mobilierului. Luară foc pe ele maestrul Sadoveanu şi Ibrăileanu. Ceilalţi am stat pe unde am putut, după timiditate - unii chiar în picioare. Şi Sadoveanu a început să citească. L-aţi auzit, desigur, citind, şi-l mai auziţi poate şi acum, la Radio, ca un glas al unei umbre nevăzute. Vorbele lui erau blinde, armonioase, cu tresăriri de minte, cînd cerea povestirea. Ascultam fermecaţi într-o tăcere încremenită. Nu ştim ce ne fermeca mai mult : universul de minune al întâmplării, şi întâmplările în sine, ori oamenii, ori valoarea tor fără seamăn, ca o simfonie din străbuni a lucrării. Maestrul citea de mult, neobosit, vrăjit parcă el însuși de propria lui scriere. Cîte ore trecuseră de cînd începuse lectura ? Nimeni nu știa, mei nu se întreba. Seara se lăsase albastră, şi vocea lui Sadoveanu murmura singură ca un izvor de munte. Ibrăileanu pârlise cartonul poate la a zecea ţigară. Cei din picioare uitaseră că stau în picioare. Ajunsese spre sfârşitul capitolului zece, cînd cei drei îndrăgostiţi, Costi şi Aniţa, mergeau alături, într-o sanie ce tăia nămeţii printre oameni care dădeau zăpada la o parte, şi printre eî Filip, cei indră- i gostit de Aniţa1. Auzirăm cu toţii, glasul ferm maestrului . „Stăi cucoane, grăi el rîzînd. Şi ridică felinaruL Să văd dacă-i Aniţa. — Omul acesta e băut... zise Costi, întorcind capul cu dispreţ. — Aţi spus ceva, cuconaşule ? întrebă Filip din cealaltă parte a săniei. Vasile Brebu apăruse iar. Obrazul femeii se Întorsese cu spaimă, ca într-un fulger, către el. Lepădă felinarul și făcu o săritură de fiară sprintenă. Lovi cu lopata de fier întâi în femeie, apoi în tovarășul ei... Costi venise cu faţa în jos peste braţele ei. Cînd îl ridicară, partea stingă a obrazului îi gîlgîia de sînge dintr-o tăietură lungă pînă în creştet. Felinarele veniră aproape. Vechilul se aplecă şi-i ascultă răsuflarea. Trăia încă. Anita murise“. Sadovenu tăcu. Ochii lui albaştri rămaseră mult timp fixaţi afară, pe cer. Era oare un fel de a-şi cere iertare ? Sau scruta o dreptate ce se întemeiase ? Toţi am tăcut. Şi am tăcut un timp îndelungat, parcă atît incit să ne îndepărtăm de locul cu năpasta. Cineva rupse tăcerea. Indignat: „Nu se poate, coane Mihai ! Nu se poate !“ Aşa cum se spune cînd afli de moartea cuiva care ţi-i aproape. Şi s-a ridicat un protest general. Şi-mi aduc aminte că numai Ibrăileanu a spus : „Aşa trebuia să se întâmple , aşa-i artistic...“ Au trecut de la lectura asta ani mulţi, dar nu o pot uita. Văd şi aud totul, aşa cum s-a întâmplat in odaiţa aceea, de parcă acolo ar fi murit Aniţa cu adevărat. Acum ciţiva ani, după ce conu Mihai se stinsese, eram cu barca pe lacul de la Mogoşoaia, într-un apus de soare de toamnă. Pe banca din faţă aveam un aparat de radio portativ. Nu-l folosisem. Ascultam susurile tainice ale bălţii şi stufului. Cînd, nu ştiu ce chemare ma face să-l deschid. Şi aud o înregistrare : lui conu Mihai. Glasul, vorba lui, pilită mîngîierea lui. Şi aud : „Aniţa murise“... Am închis aparatul, m-am coborît şi am început să merg, să merg singur, dincolo de sat, pe ai unde nu era nimeni, pînă se tacu noapte. Venokene dotez Virgil Teodorescu Maria Luiza Cristescu care şi-au dovedit cu mult înainte eficacitatea. Constatarea de mai sus este valabilă şi pentru arta plastică şi nu numai pentru ea. Dumneavoastră, ca artist, aparţinînd unui anumit mod de expresie şi, aş spune, unei anumite viziuni artistice, cum priviţi acest fenomen ? — Eu nu cred că modalităţile artistice, mai vechi sau mai puţin vechi, se repetă întocmai, ca într-un calc, deoarece ar însemna să asistăm la un desuet epigonism, la o tristă stagnare a poeziei. Pe de altă parte, nu trebuie să ignorăm o anumită continuitate, înţeleasă în sens dialectic, mai pregnantă în unele perioade, mai puţin vizibilă în altele, care asigură permanenţa în timp a spiritului novator, permanenţa aşa-zisei avangarde. Această continuitate a determinat, după părerea mea, o evoluţie necesară. ..._o perfecţionare a mijloacelor de expresie ducînd mereu poezia înainte. Adoptarea unei modalităţi artistice nu se face, pur şi simplu pentru că aşa ţi-ai pus în cap. O atitudine estetică reclamă şi o atitudine etică, una fără alta nu se poate. Suprarealismul, de pildă, s-a născut din necesitatea de a respinge orice fel de compromis, tot ceea ce siluieşte gîndirea şi expresia umană, iar relaţiile etice între adepţii lui erau foarte pure. Exista o disciplină liber consimţită. Practicam o artă de o totală rigoare, fără jumătăţi de măsură. Au fost trimise la plimbare sentimentalismul stupid, psihologismul dubios, materialismul vulgar, complicitatea litigioasă a maşinei de spălat rufe. Şi ca să răspund la întrebarea dumneavoastră : „Admiţînd că marii scriitori sunt sau au fost avangardişti“, vom cădea de acord că modalităţile şi tehnicile unui curent care şi-a fixat jaloanele în perioada antebelică, şi-au păstrat pînă azi eficienţa, tocmai pentru că au avut forţa de a se înscrie în marea boltă a progresului uman.^ — Mi se pare că portretul unui poet adevărat refuză solitudinea. El e mereu înconjurat de prieteni, dedicat ideii luptei pentru mai bine utilizind desigur mijloacele sale specifice, împotriva prejudecăţilor şi tiparelor prestabilite. Aş vrea să-mi spuneţi ce sens acordaţi volumului antologic pe care l-aţi tipărit nu de mult, purtând titlul primului dv. volum : „Blănurile oceanelor“ şi alte poeme. — Am vrut să fie, cum am mai spus, un Planetar al imaginaţiei. Dar, prin selecţia operată am vrut să reprezinte nu numai istoria, cursul intim al poeziei mele, ci o istorie a poeziei contemporane, răsfrîntă în creaţia mea, cu perioadele ei de flux şi reflux, cu eforturile şi victoriile ei. Unele volume au fost cuprinse aproape integral în acest florilegiu. Dar dintr-unul numărînd aproape 4.000 de versuri, n-am oprit nici măcar 200, pentru că substanţa lor mi s-a părut alterată, opacă. Pe urmă, cred că se cerea tipărită această carte întrucît volumele de început : „Blănurile oceanelor", „Butelia de Leyda", „Au laube du ser“, „La provocation", „Spectrul longevităţii", au apărut într-un tiraj foarte redus şi n-au ajuns la public. — Cum scrie poetul Virgil Teodorescu ? — Uitaţi-vă la masa mea de lucru. E o jale. Lemnul cald a dispărut aproape, invadat de cărţi şi manuscrise. De altfel în această odăiţă de la mansardă, biroul meu ca să zic aşa, cărţile şi manuscrisele se bucură de un regim special, şi numai prin puterea mea de concentrare pot găsi ceea ce-mi trebuie. E prea strimtă odăița. Pregătesc un volum de eseuri Pîrghii de gradul doi. Am gata pentru tipar un volum de poezii intitulat „Emisferele glorioase". Am tradus o mare parte din opera lui André Breton, texte și poeme. Pregătesc o culegere din poezia lui Vladimir Holan. Muncă dificilă, epuizantă, care cere timp şi care, din păcate, îmi lipseşte. Muncă nocturnă. Mereu simt nevoia să părăsesc textul străin ca să scriu ce-mi vine în minte, imediat, pe loc, fără întârziere. Aş putea spune că mă aflu în ultima vreme, într-o permanentă stare de oboseală, cu care vrînd-nevrînd m-am obişnuit şi care, ciudat lucru, îmi dă un fel de mizerabilă euforie, capabilă totuşi să mă izoleze de tot ceea ce este neesenţial. — Aşadar, peste scurt timp, sperăm, Virgil Teodorescu ne va oferi spre lectură volumul de versuri... — „Emisferele glorioase". Artistul preferat Dem. Iordache Poftindu-mă cu domoală vorbă moldovenească în lumea de culori a atelierului său, pictorul Dem. Iordache s-a arătat, ca întotdeauna, bucuros de oaspeţi. — Mai ales că n-am venit chiar singur, i-am spus. Am adus cu mine scrisorile unor cititori care — cunoscîndu-vă — doresc să -i afle noutăţi despre dumneavoastră. — Cu ce aş putea începe ? — Poate cu începutul... — După două expoziţii cu peripeţii deschise la Iaşi, am debutat în 1926 la Salonul Oficial, unde am primit premiul „Siam“. Pe urmă am plecat la Paris cu zece covrigi într-o pungă, două cămăşi curate şi 15 franci bani de buzunar. — N-aţi putut obţine, ca premiant al Salonului, o bursă ? — N-am fost niciodată nici — ca unii — bursier, nici — ca alţii — profesor. Am fost numai pictor. Am pictat şi am expus. Iar după mai mult de 40 de ani de activitate, am avut satisfacţia de a prezenta în 1968, la sala Dalles, 170 de lucrări cu caracter retrospectiv. Am simţit întotdeauna, şi simt şi acum, nevoia de a mă confrunta cu publicul. Acesta este, dacă vrei, busola mea, şi nu ştiu cum aş putea lucra altfel. — Lucraţi mult ? — Foarte mult. Aproape fără odihnă. Şi cu toate că lucrările unui pictor sînt mai puţin cunoscute în public decît versurile unui autor de muzică uşoară, mă bucur, totuşi, că oamenii se interesează de pictura mea. Am foarte mulţi prieteni care-mi scriu şi-mi telefonează. De cîtva timp aproape toţi mă întreabă ce se aude cu filmul. — Care film ? — O peliculă în culori pe care a făcut-o studioul „Sahia“ cu prilejul retrospectivei mele din 1968. Operatorul Gheorghe Feher care — trebuie să-ţi spun — a făcut un lucru excepţional, mi-a filmat întâi lucrările din expoziţie şi pe urmă a continuat cu lungi secvenţe de atelier. Filmul e gata, l-am văzut şi eu şi alţi câţiva invitaţi ai studioului, care se aşteptau probabil să-l vadă programat şi pe ecranele cinematografelor. Numai că, imediat după vizionare, tot materialul filmat a fost trecut la arhivă, întrebând de ce, mi s-a răspuns că programarea unui astfel de film se face numai la cerere. — La cererea cui ? — Nu ştiu. Mi se pare că aceasta este soarta şi a altor filme de artă, care s-au făcut pentru arhive. Nu e păcat ? — Ba da. La ce lucraţi în prezent ? — Pregătesc o nouă expoziţie, pe care sper s-o deschid în curînd. Intre timp am predat editurii Meridiane o carte de amintiri, „Boema din Luterană 6“, în care încerc a povesti păţaniile vieţii mele. Această carte aş dori să constituie un prilej de meditaţie pentru aceia care socotesc profesiunea de pictor drept o excursie agreabilă de la atelier la expoziţie şi înapoi. Am auzit că urmează să apară şi o monografie oglindind o parte din activitatea mea. — Aşteptăm toate acestea, şi eu şi cititorii pe care — aşa cum ne-am înţeles la început — îi reprezint. — Te rog să le transmiţi mulţumiri pentru că s-au interesat de mine şi să-i asiguri de întreaga mea simpatie. Aurel Storin Post-scriptum. Aflu dintr-o convorbire cu tov. Mihăiţă Lupu, director adjunct al Studioului „Al. Sahia“, că cele cîteva sute de metri de peliculă filmate nu au pornit de la intenţia realizării unui film, ci de la aceea a păstrării pe memoria fidelă de celuloid a unui eveniment artistic important din viaţa pictorului, cum a fost retrospectiva din 1968. Din aceeaşi sursă aflu că materialul astfel filmat ar putea constitui pe deplin obiectul unui film de scurt metraj. Pe lingă ideea — excelentă — a conservării prin peliculă a operelor de artă, n-ar fi poate, și aceasta, o idee ? A. St. Fotografie de ALEXANDRU BABIC Sonet, dăruindu-mă Am colindat întreaga veşnicie spre-a te găsi în mine — abia acum, de ne-ajuns, frumoasa mea de fum şi tînără, tu pururea Mărie. Amiaza mea, pe-nalt îngustul drum, lumină poartă-n creştet de mîndrie şi vlaga-mi e sălbatec-aurie şi zboară pajişti unde noi şezum. O, lasă chipul tău să mă inunde : în el e soare frăgezind dureri şi legănări în care pot pătrunde. Tu, veşnicia mea, acum eşti clipă cu-adînc sclipirea unei mari averi — o, cheltuie-te-n marea mea risipă... RADU CÂRNECI • Instalat, noul funcţionar promite să nu repete greşelile celui vechi. Vor fi suficiente propriile tale greşeli. • Dacă insuccesul unui amic îl întristează, succesul acestuia îl demoralizează de-a binelea. • Pentru că n-a avut răbdare să-i citească pe clasici, te consideră modern. • Mă feresc de improvizații. Muncesc prea mult pentru pregătirea lor. • E firesc ca ultima dragoste să i te pară cea mai puternică. Pînă la ea a avut tot timpul ti piardă simțul măsurii. • Parafrază la aria calomniei : laudă, laudă, ceva totuși te prinde ! • Luați-mi totul. Lăsați-mi doar visul şi-mi voi recăpăta tot ce-am pierdut şi nucă ceva pa deasupra. • Nu văd de ce ar trebui să fim atît de fericiţi că autopsia aste cel mai Redactorul paginii precis domeniu da cercetare al medicinei. @ Doamne, cîte cuvinte bune am irosit pentru o pagină proastă ! • Plecare dintre noi e de neînlocuit. Cea mai bună dovadă este că atuna cînd lipsim de la slujbă, deşi nimeni niu ne înlocuieşte, nu ni se simte lipsa... OCTAV PANCU-IASI Cronică de librărie Sondaj la raft Apărute la începutul săptămînii trecute, titlurile la care ne-am oprit permit, fiecare In felul lui, concluzii sugestive pentru editori, pentru autori» pentru organele de difuzare. Cele două prestigioase traduceri se bucură, după cum se vede, de o desfacere rapidă. Ca, de altfel, şi volumul de proză al lui Neagu Rădulescu. Ar putea surprinde, pe unii, recepţia nespectaculoasă a cărţi semnate de Mircea Radina în colecţia Clubul temerarilor“ , seria Insă şi-a pierdut de mult virtuţile pe care i le doreau Iniţiatorii ei, scontind mai ales pe elemente exterioare de Influenţare. Cît priveşte difuzarea pliantelor de artă, ea ar putea părea satisfăcătoare, dacă n-ar exista pericolul ca , Interesul cititorilor să se limiteze la primele zile de la apariţie. Data sondajului: 12 februarie 1370 pa0tf£RBE şi liCHTORI comentate astia. (Peltz Omul cuminte îşi cumpără vara sanie şi iarna car. .. Şi primăvara şi toamna maşină ! MANOLE AUNEANU BADEA I. GHEORGHE (Iaşi). Din plicul voluminos, în care era să nu rătăcim, am găsit totuşi o epigramă mai reuşită. Iat-o : Poetului Nicolae Xatomir, profesor la Facultatea de drept. Mult mă întreb şi mult mă mir Că maestrul Tatomir Scrie-atîta poezie, Dînsu-ar trebui să ştie Cel dînt, ca magistrat, Să ae teamă de păcat ! Dr. VIOREL NICOLESCU (Loco): Eu, In locul dv., n-aş arunca cuvinte atît de grele la adresa Interpreţilor de muzică... uşoară. în acest domeniu — ca şi in fotbal — părerile sunt atlt da multe şi diverse. Incit am fl. gata oricînd să propunem un premiu pentru cel ce se... abţin. Subscrieţi şi dv. I Al. NICOLESCU (Loco). Mulţumim pentru bunele aprecieri şi vă asigurăm că vom ţine cont de propunerile dr. Prof. C. T. GRADINARU (satul Nichiteni, comuna Coţugca, Judeţul Botoşani). Dialogul cu dv., de la o asemenea distanţă ne face o reală plăcere. Cităm : „Cu toate că trăiesc şi muncesc într-un mic sătuc din nordul Moldovei, departe deci de Bucureşti, m-am abonat (vă felicităm pentru reuşită ( n.n.) şi citesc cu regularitate \\\\\\mm\\\\w „Informaţia*, găsind în acest ziar multe materiale ce mă interesează. Apreciez mai ales numărul de slmbătă care cuprinde un bogat şi variat conţinut publicistic, pe gustul tuturor“. Şi acum să vă satisfacem curiozitatea , da, aţi intuit exact „enigmele* lui Ştefan Berciu I GRIGORE ŢEPEŞ (Loco). Epigramele trimise sunt suficient de... ţepoase, dar nu destul de finisate artistic. Totuşi, una dintre ele (cea mai scurtă !) o reproducem . Poetului Ion Cringuleanu, autorul volumului „Sonete mute" Că-s mute, m-am convins şi eu un pic, căci le-am citit şi... nu mi-au spus nimic. M. M. (Loco). Reproducem mai întîi dorinţa dv. : „Subsemnatul doreşte eventual stilizarea şi mai ales corectarea greşelilor, fără a mai discuta publicarea“. Din păcate, tocmai publicarea textului e discutabilă ! Cit priveşte greşelile, putem să vă satisfacem curiozitatea : aveţi 20 de greşeli gramaticale In 28 de rlnduri. GABRIEL FAURESCU, B t U d e n t (Loco). Am citit mai multe corespondenţe trimise de dv. Treceţi pe la redacţie să stăm de vorbă. TANIA ŞI PETRICA MITU (Loco). In legătură cu rubrica „Artistul preferat“, vă rugăm să citiţi răspunsurile date la „Curier“-ul din săptăminile anterioare. • Soluţia la problema de perspicacitate de săptămina trecută („Martorii“), este următoarea: Paznicul a minţit spunind că a văzut umbra cuiva, proiectată», de razele lunii — pe acel perete situat cu faţa la nord. Niciodată razele lunii nu vor lumina nici acel perete şi nici suprafaţa vreunui alt volum aşezat spre nord. Corespondenţii care au indicat soluţia exactă sunt: Bădescu Alexandru, Vlcsan C. Constantin, Imbrea Eugen, R. Florian, V. Ciochircă, Doina Atanasiu, Mihaela și Silviu Velculescu, Iuga Mihai, Ispirescu Iulius.