Luceafărul, iulie-decembrie 1969 (Anul 12, nr. 27-52)

1969-11-08 / nr. 45

avant premieră editorială „K­ir Ianulea" Nuvele şi povestiri. Note de Al Oprea. (Ed. Tineretului, co­lecţia „Lyceum") Traducere de Tatiana Nicoles­­cu (E.L.U., colecţia „Meridiane") O nouă ediţie a romanului, apă­rut in 1963. (E.P.L.) Roman pentru copii şi tineret. Ediţia a doua (Ed. Tineretului) I. E. CARAGIALE ILYA EN­RENBERG „Oameni, ani, viaţă" (vol. 4) AE.­I ŞTEFANESCU! „Al cincilea anotimp" OCTAV PANCE-IAŞI „Cartea cu ochi albaştri" mircea horia simionescu INGENIOSUL BINE TEMPERAT - DICŢIONAR Cartea lui Mircea Horia Simionescu s-a născut dintr-o irezistibilă nevoie de joc, înţeles ca activitate opusă celor utile şi tocmai prin această aptă de a păstra nealterată şi fermă natura omului. Plecînd de la amintirea unei mărturisiri a lui George Călinescu, autorul dezvoltă o adevărată apologie a jocului, fermecătoare prin seriozita­tea ei. „Jocul este obiectivarea în lu­cruri mărunte şi în raporturi fără pretenţii, şi tocmai de aceea desăvîr­­şită, a setei noastre de absolut, de libertate“ — declară grav Mircea Horia Simionescu, alegîndu-şi poate involun­tar termenii dintre aceia care se pronun­ţă cu încruntarea penetrantei. ,,A te juca înseamnă a te expune generos ordinii obiectelor, a învăţa cuminţenia şi în­ţelepciunea lor, a sărbători, suficient de acaparat, destul de detaşat, sufletul lor pur, aşezîndu-te între ele nu ca un contabil, nici ca un precupeţ de rînd, ci ca un ax de scrînciob în jurul căruia obiectele zboară şi se desăvir­­şesc prin ameţitoare, infinite rotiri“. Pe nesimţite definiţia se colorează pa­sional şi iubitorul de joc îşi mărturi­seşte ascuţite ostilităţi. Jocul este reflex defensiv declanşat de atingerea cu lumea evaluărilor, a utilizării şi profitului şi repulsia provocată de ea este atît de adîncă, încît urmele ei însoţesc mai întotdeauna destinderea, ba chiar îi decid sensul şi conţinutul. „M-am jucat întotdeauna şi mă joc în continuare, cu înverşunată plăcere. Aş putea să jur că nu există in acest univers atîtea lucruri neconsemnate, adinei şi misterioase ca inepuizabila lume a jocului, cu raporturile şi sem­nificaţiile lui“, spune autorul cu cre­dinţa fermă a neatîrnării sale. Dar de cîte ori — cartea o dovedeşte — jocul nu a fost decît pledoarie pentru joc şi luptă pentru atingerea dispozi­ţiei interioare indispensabile jocului. In bună parte cartea lui Mircea Horia Simionescu este polemică, satirică, şi parodică, şi ca atare mărturiseşte difi­cultatea de a realiza jocul care, în stare pură, nu este reacţie la nimic şi agre­siune împotriva nimănui, este nemoti­vat şi inofensiv şi tocmai de aceea invul­nerabil. Formula dicţionarului de nume se arată a avea posibilităţi nelimitate, pentru că definiţiile pot fi tot atit de bine cuvinte-poantă sau portrete sau chiar fragmente de proză. (Din „Ingeniosul bine temperat“ s-ar putea extrage cu uşurinţă piesele unui volum de proză umoristică). De aceea toate fazele şi modurile jocului îşi găsesc aici consemnarea şi prin aceasta realizează imaginea cuprinzătoare şi e­­locventă a relaţiei autorului cu lumea. Satira lui Mircea Horia Simionescu generează o întreagă serie de perso­naje şi destine, al căror factor de con­vergenţă este denaturarea. Autorul are o candoare de un fel anume, care deranjează şi totodată protejează exis­tenţa individului făcînd-o sensibilă la ostilităţile din afară, stînjenind-o dar stabilind nişte limite foarte largi de suportabilitate. Candidul „ingenios“ este expus tuturor tristeţilor, dar niciuna nu-l va răpune pentru că el posedă secretul vieţii fără de moarte — rîsul. Mircea Horia Simionescu are facul­tatea salvatoare a rîsului, care adună şi confundă într-o singură zonă — a inacceptatului suportabil — mici biza­rerii, alături de infracţiuni şi aberaţii în fond grave, laolaltă cu instincte în fond malefice. Este o zonă în care funcţionează tendinţa aglomerării şi exagerării intense, grăbind spre pragul absurdului. Candidul „ingenios“ sesizează abera­ţia, înstrăinarea de ceea ce el crede a fi natura omenească, printr-o perspec­tivă sentimental-infantilă. Mircea Horia Simionescu este un copil mare, care nu vrea să accepte lumea aşa-zişilor ma­turi şi se apără de ea în numele visului, amăgirii, gratuităţii. Nu este întimplător farmecul momentelor de rememorare a copilăriei, cândi autorul se întoarce in orizontul credinţelor frumoase şi a nelimitatei puteri de închipuire. Amintindu-şi jocuri vechi, încîntîndu-se de ele fără să se mai poată juca, „ingeniosul“ nu-şi mai poate „bine tempera“ lirismul, care-i în­dreaptă humorul spre blîndeţi aproape suave. Dar frumuseţea jocului lui Mircea Horia Simionescu sporeşte odată cu puritatea lui, pe măsură ce el îşi pier­de caracterul reactiv şi defensiv, de­venind autonom şi gratuit. . „M-am jucat cu păpuşi superbe, dar m-am jucat cu mîna goală, m-am jucat cu lichide colorate, închipuind soluţii farmaceutice, dar m-am jucat cu ochiul, apăsîndu-l pînă ce, de sub pleoapă, au izbucnit flori roşii, cadrane de ceasornice răvăşite de timp, ca­reuri zimţate, rotiţe sticloase. Din încheietura mîinii mi-am confecţionat continente triunghiulare, cum nu se află decît pe lună... M-am jucat şi cu cuburi“­­— mărturiseşte autorul. Dar un joc lip­seşte din această serie, ori el este cel mai însemnat, din el s-a născut cartea, este jocul cu cuvintele. Pentru a fi apte pentru joacă, cu­vintele trebuie să fie inutile, adică să nu transmită­­nici un mesaj, să fie simple combinaţii sunete, fără nici un sens noţional, să fie adică asemenea nu­melor proprii. „Dicţionarul onomastic se bazează pe această adaptare a limbii la necesităţile jocului şi ilustrează trep­tele progresive al acestei metamorfoze. Intr-un prim moment al jocului, cînd fantezia este încă doar par­ţial eliberată, autorul îşi exersează capacitatea capriciului. Numele sînt obligate să însemne ceva neaşteptat, nemotivat şi inacceptabil, sînt bruscate şi maltratate, constrînse să primească nişte sensuri impuse de bunul plac al celui ce se joacă. Cele mai comune şi şterse nume devin acum la Mircea Horia Simionescu relevante, şi con­tractează prin aceasta nişte obligaţii inimaginabile. Uneori autorul pare a se baza pe sugestivitatea seriei respective de sunete,­­ deci pe un mod strict per­sonal de receptare (HORST : „Scurt şi categoric ca un numeral: EINS, ZWEI, HORST, DREI etc.) „definiţia“ numelui este complet nejustificată şi tocmai atunci,valoarea ei­ comică sporeşte. (ADA de pildă'Y.hfseamnä“ : bAnatomie 'dcch'd- * mică, proporţionată, os şi nerv, gît vînos, cu linie mai mult turburătoare decît frumoasă, etc.“ Intr-un moment ulterior al jocului, numele nu mai dobîndesc relaţii cu realitatea, ci cu alte nume, autorul realizînd nişte cupluri obligatorii. (CALIST de pildă dobîndeşte însoţitorii obligatori: Galist, Macedoneanu, Calist Călugăreanu, Calist Preuţescu, iar AN­­CEL , Ancel Engelberg, Ancel Fabian, Ancel Ionescu, Ancei Tacim). Uneori nu­melor li se adaugă o stradă obligatorie, şi autorul ajunge la articole de tipul „ „APOLINARIE, Apolinarie Bunescu, str. Pomenirii 15, Bucureşti“ sau „EUTERPE GHIMPEŢI, Bd. Ana Ipătescu nr 11 A“. Cind autorul găseşte în nume un fel de „dominantă“ sonoră, definiţia decurge din dezvoltarea ei (ca în ca­zul : „AGENOR: Agent de asigurări ingenios, ager, genial, gentilom, gela­tinos, germanofil, etc.“ — de ce nu şi etc. ?) Acum jocul atinge punctul paroxis­tic. Autorul consideră numele ca pure serii de sunete care nu numai că nu mai trebuie să aibă nici un sens, dar care nici măcar nu trebuie să aibă o existenţă omologată, ceea ce îi elibe­rează definitiv drepturile creatoare. Mircea Horia Simionescu inventează nume, ba chiar şi foneme (ca acea „fricativă“ căreia face să-i corespundă litera 3, şi cu care realizează nume de un comic de nedepăşit: 3ANIGOR, 3EZIK, 30B, 3UXNA, 3UYS) intrat într-o euforică beţie a libertăţii, care-i stimulează la nesfîrşit puterea de invenţie. Jocul lui Mircea Horia Simionescu este un exerciţiu al libertăţii al in­venţiei necenzurate şi gratuite şi tot­odată un exerciţiu al rîsului, care se dovedeşte a fi manifestarea normală a candorii, semnul rămînerii în limi­tele naturii, ale omenescului. „Dicţio­narul onomastic“ este o adevărată an­tologie, care ilustrează modalităţile comice şi sfîrşeşte prin a sugera că există un comic care nu rezultă din nici una din modalităţile ştiute, un comic de ne-explicat, de ne-definit, care nu este în nici un fel, dar care există în mod cert, de vreme ce de­clanşează rîsul. ...Este imposibil de ex­plicat de ce sunt­­comice numele Arsu, Axon, Buium, Calamandrino, Capito­lina, Cecrops, Ceti, Chilom, Cipolli, Elea, Elefcoteea, Ermenegildo etc. Poa­te că ele devin comice prin acu­mulare. Poate că nu sînt comice, ci doar dispoziţia creată de autor este de aşa natură, încît o simplă literă ar putea provoca zimbetul. Probabil că e­­xistă o psihologie anume a comicului, sau poate că trebuie vorbit de un inefabil al comicului și este limpede că auto­rul­­ care deschide asemenea întrebări este mai mult decît un virtuos. ONOMASTIC .Romanul“ Alexandrei Tirziu se compune dintr-o serie de ,,episoade“, ale căror număr şi ordine sînt indiferente sensului cărţii. Am numit „episoade ceea ce s-ar putea numi tot atît de ne­semnificativ deci tot atît de bine „momente“ sau „compuneri“ sau chiar „proze scurte“, de vreme ce este imposibil de găsit o clasă literară care să le poată cuprinde pe toate şi chiar o serie de clase în care sa se poată rindui fiecare în parte. Autoarea nu progresează prin acţiune sau discurs, de fapt nici nu progresează efectiv, ci acumulează trep­tat mărturiile echivalente, „sinonime“, ale unei stări de spirit, pe care încă de la început a comuni­cat-o pregnant şi integral (chiar dacă succint pînă la a friza elipticul). Din această cauză, dimensiu­nile cărţii devin o problemă fatal deschisă, pentru că numai impresia de lectură ar putea decide asupra justeţii lor, ceea ce este acelaşi lucru cu imposibi­litatea de a decide. Unitatea cărţii este de natură lirică şi se realizează în primul rînd prin atotprezenţa unui personaj — autoarea însăşi —, care îşi înmulţeşte şi-şi diver­sifică modalităţile de expresie. Aceasta pentru că Alexandra Tîrziu îşi alimentează o anume impulsi­vitate, care i se revelă ca drum către autentic Există la Alexandra Tîrziu o nevoie intensă de au­tentic şi este cert că tocmai în ea stă posibilitatea reuşitei. Pericolele însă nu sînt excluse, chiar dacă autoarea se cunoaşte, şi-a găsit curînd direcţia pro­prie. în „Nu-mi pasă“ se conturează mai ales peri­colul facilităţii şi­ al ostentaţiei. De facilitate este ameninţată tendinţa autoa­rei de a traduce autenticitatea în anti-con­­venţionalism şi de a-l identifica pe acesta cu formele cele mai simple şi vădite ale refu­zului convenţiei. Alexandra Tirziu se adresează frecvent cititorului, îl pune la curent cu intenţiile sale româneşti, îl avertizează în repetate­ rînduri asupra lipsei de gravitate a actului scriitoricesc. alexandra tirziu nU-M! PASĂ Desigur uneori este agreabilă şi chiar cuceritoare sinceritatea bruscă cu care Alexandra Tîrziu se leapădă de aureola pe care o ţese artistului impul­sul fatal şi obscur al creaţiei, dar valoarea acestui gest este puţin literară, iar reacţia pe care o pro­voacă, deşi pozitivă este cuprinzător omenească şi prea puţin specific estetică. Probabil că demistifi­­carea scrisului, recuperarea explicită a convenţiei nu este o cale majoră spre autenticitate. Mai ciudat funcţionează cea de a doua tentaţie periculoasă — ostentaţia. Este limpede că reuşita Alexandrei Tîrziu stă la capătul unui efort de ex­ploatare a acelei impulsivităţi care o face pe autoa­re să „arunce“ cu atîta fermecătoare supărare con­cluzii existenţiale d­e tipul : „Cînd mă gîndesc cit de întimplător ne naştem mă apucă groaza, atît de întimplător incit puteam foarte bine nici să nu apar pe pămînt. Totuşi după ce am apărut am început brusc să am pretenţii cu toate că n-a existat nimeni care să-mi fi promis marea cu sarea, neavînd nici un fel de obligaţie faţă de mine. Eu însă am con­tinuat să trăiesc şi oricît de prosteşte aş trăi nu mă împac nici în ruptul capului cu gîndul morţii. De­sigur, viaţa e mizerabilă dac aş vrea să trăiesc din curiozitate, să văd ce mi se mai poate întîmpla, pînă cînd.“ Cu impulsivitate şi bruscheţe se poate vorbi despre nevoia de fericire şi despre plictiseală, şi despre aşteptarea absurdă, fără teama de a ajunge la efuziuni extenuate. (Este o teamă proprie Ale­xandrei Tîrziu... prindea şi «prin consecinţele ei au­toarea se leagă de o arie cuprinzătoare a prozei moderne, vorbind despre copii frustaţi şi dezamă­giţi, violenţi din candoare). Se poate ajunge în această direcţie pînă la argou, şi „Nu-mi pasă,“ do­vedeşte în privinţa lui un simţ al măsurii şi al efec­telor ireproşabil. Dar există un moment impercep­tibil în care impulsivitatea şi bruscheţea devin din natură atitudine reflectată, apoi program, şi prin a­­ceasta se transformă în opusul lor. Este cert că Ale­xandra Tîrziu a optat pentru ele, şi-a făcut din ele „gen“ şi totuşi nu se poate nega faptul că şi aşa, sub­minat în curăţenia lui, iubit şi arătat, „mi-mi pasă“, păstrează încă mult farmec, dar un farmec aflat în echilibru precar, umbrit de iminenţa inautenticităţii. Această alunecare perfidă a autenticului in opu­sul său generează tensiunea permanentă a cărţii Alexandrei Tîrziu şi ea este cu atît mai uşor se­­zizabilă, cu cit autoarea recurge la modalităţi difi­cile. In dezacord cu aşteptările, autoarea rezistă prozei „naturaliste“,­­care totuşi credem că îi este mai adecvată), şi optează pentru un fantastic jo­cular, cu tendinţă pronunţată spre absurd, cedînd uneori şi grotescului. „Romanul“ este de fapt o suită de compoziţii fanteziste, (de obicei cu implica­ţii comice), care dovedesc limpede existenţa unei fantezii. Dar, nesusţinută de viziune, necenzurată de­ o concepţie, fantezia poate eşua foarte uşor în in­venţie gratuită. Probabil că Alexandra Tîrziu face abuz în acest sens (este vorba aici de o impresie de lectură) trecînd cu vederea faptul că fantezia utili­zată neeconomicos este tot atît de aproape de mono­tonia plictisitoare ca şi lipsa de fantezie. Dar — in­­diferent de proporţile lui — fantasticul din „Nu-mi pasă“ încordează jocul sincerităţii cu ostentaţia şi-l permanentizează, pentru că porneşte din impulsul contradictoriu al autoarei de a fi ea însăşi dar în văzul celorlalţi, cu avertizarea lor. Irina GRIGOROVICI ....... PAUL DANIEL Borsalino veritabil Această ediţie revăzută a retrospectivei lui Paul Daniel, închinată in parte „poetului­­martir B. Fundoianu“, este o reactualizare a unei activităţi literare de peste trei decenii, în care autorul s-a afirmat ca un umorist apreciat, cultivînd specia cea mai adecvată ge­nului : schiţa (Republica Barbă-Rasă, 1938, Un sătul de viaţă, 1945, Stradă liniştită, 1958). La schiţele şi nuvelele apărute în volum, autorul adaugă şi vreo cîteva publi­cate în periodice, încheind culegerea cu un grupaj de reportaje sociale. Deosebit de utilă pentru în­ţelegerea umorului sau mai exact umorismului său, este introducerea exegetică despre umor şi umorişti, ea însăşi o schiţă de gen. Bun tehnician al schiţei, cunoscător profund al unor medii de inspiraţie comune cu acelea ale lui Cehov sau Ca­­ragiale — în special mediul mahalalei — Paul Daniel ştie să „vadă bine“ şi ,,să transcrie“ condensat, calităţi indispensa­bile unui umorist. Personaj de bibliotecă şi un zgîrcit cu sine însuşi, autorul nu şi-a diluat experienţa şi nu şi-a trădat spontaneitatea. Întrebarea care se pune în faţa unei aseme­nea retrospective e, desigur, extrem de banală : ce rămîne din literatura umoristică a lui Paul Daniel ? Ce este original la acest autor contemporan cu Păstorel, Mircea Damian, Nea­­gu Rădulescu ? Păstorel a cul­tivat un umor bazat pe poan­tă, Mircea Damian se profilase ca un „umorist proletar", după expresia lui G. Călinescu, Neagu Rădulescu n-a scris schiţe ci mai mult cronici epice, cu substrat umorist. Paul Daniel continuă tradiţia lui Caragiale, fără să-i fie epigon. Nu reuşeşte însă, în comparaţie cu alţii, să drama­tizeze. Prin opera sa de-acum in mare măsură încheiată, Paul Daniel a contribuit, la marea vindecare a inimilor: printre atîtea drame ale războ­iului, a învăţat lumea să rîdă din nou. NICOLAE TIC Scamatorul Un scriitor consecvent cu sine însuşi, neîmbiat de expe­rienţele care­ au bîntuit proza in ultima vreme. Nicolae Tie realizează în Scamatorul un micro-roman social relatînd drama unui agent al siguranţei antonesciene. Condiţiile în care trebuia să lucreze Paul, un fiu de învăţător, crescut intr-un sănătos mediu rustic, îl trau­matizează, îl duc să-şi piardă capul şi sufletul şi pînă la ur­mă să nu aibă personalitate, să devină un scamator. Pe Nicolae Ţie nu-l intere­sează aici acţiunile revoluţio­nare sau contra-revoluţionare ale eroilor ci descrierea unui condiţii umane speciale, des­cifrarea coordonatelor unui in­fern, unui peisaj de Kafka, in care omul este obligat să tră­iască, şi să mai aibă totuşi timp pentru dragoste, pentru vis, pentru scris. Paul ca şi alte personaje au trăit intens fenomenul unei rinocerizări, după expresia lui Eugen Io­nescu, şi încercarea de a ieşi din acest infern este egală cu o salvare etică, o salvare de conştiinţă, dar numai cu sacri­ficiul capital. Nicolae Tie în­cheagă o acţiune alertă, inevi­tabil poliţistă, dar efectiv o acţiune de roman psihologic realizat fără metoda anali­tică. Metoda de sondare a su­fletului este aici expozitivă, transformările şi frămîntările sufleteşti sunt reliefate prin alăturarea intîmplărilor, prin dialog, prin contraste. Acţiunea dă totuşi în final impresia că avem de-a face numai cu re­zumatul, cu schiţa unui posibil roman. LECTOR breviar CRONICA LITERARA avant premieră editorială BALZAC „Strălucirea şi suferinţele curtezanelor" Traducere de B. Theodor. No­te : Theodoria Ioachimescu (E.L.U.) „Apocrife,, Autorul volumului „Zumbe" va fi prezent în librării cu o no­uă carte de versuri (E.P.L.) Versuri. (Ed. Tineretului) GHEORGN­E CHIVi ON­DIj GENAU« ijxSii-n.r.. „Tara lui PI" ION VELICAN „Rătăciri de duminică" Roman (E.P.L.)

Next