Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-05-23 / nr. 21

23 MAI 1970 AL. PHILIPPIDE Consideraţii confortabile Editura „Mihai Eminescu" Versuri. Editura „Albatros" Gentlemanul şchiop Roman. Editura „Junimea" Iaşi. NARIN SOPESCU „O aripă şi-un picior" C. BARBI­IEANlJ * —­­ Deşi inimos, gestul unor autori tineri de a gira scrisul şi mai ti­nerilor lor confraţi are doar o semnificaţie afectivă care nu tre­buie să fie neapărat publică şi de care, in orice caz, critica nu poate şi nu trebuie să ţină sea­ma. Debutul e suprema şi irepe­­tabila singurătate absolută a scriitorului. Să-i lăsăm acestuia şansa să şi-o trăiască. Nu ştim dacă un autor de­butant sau altul „va impune în întreg contextul literar actual un nume“ şi nici nu trebuie să a­­flăm prea repede. Şi-aşa, critica se află azi faţă de proza debu­tanţilor într-o situaţie dificilă (fiind nevoită să amendeze volu­me tot atît de bune sau de proas­te ca cele pe care le ridica în slăvi acum cinci-şase ani), pen­tru a-şi mai permite luxul unor imprudenţe. De asemeni, nu ni se pare potrivit să comparăm producţia unui debutant cu po­vestirile şi schiţele care apar prin reviste ori cu producţia unui alt debutant fiindcă, cel puţin în contextul actual, nu este o com­paraţie stimulatoare. O raportare la cerinţele generale ale prozei ni se pare mai potrivită deşi, e­­vident, e mai drastică. Lipsa su­biectelor continuă să fie drama (dacă o putem numi aşa) auto­rilor tineri. De unde, această su­praproducţie de literatură peri­ferică, in marginiea faptelor şi,a semnificaţiilor, indecisă şi tin­­zind spre o efeminizare lentă. V­­ . ION MARIN ALMAJAN­­ Sunt dator cu o durere I. M. Almaján vine dintr-o re­giune a ţării puţin exploatată li­terar deci, dintr-odată, şansa de a aduce ceva nou în literatură creşte simţitor. Din păcate, cu excepţia unor detalii de ordin topografic ori dialectal, proza sa nu poate fi „localizată“. Mai mult, unele cuvinte in dialect pot chiar să incifreze fără acoperire tex­tul ca în acest caz , un personaj se numeşte Arîngu din pricina felului special în care vorbea. — ,,bălăngăne ca un arîng la bise­rică“. Dar ciţi cititori vor inţele­­ge că arîng,clopot iar fiu cintă­­reţ de strană, să zicem ? Nu toa­te povestirile din volum rezistă unei lecturi atente dar citeva (Absenţa, Un mesaj sosit tîrziu. Sunt dator cu o durere) anunţă incontestabile calităţi de proza­tor. Absenţa ar putea fi chiar o linie directoare a viitoarelor pro­ze. Dar acesta nu e un „sfat“. E ceea ce Lectorul încearcă, in naivitatea sa, să prevadă. IOSIF LUPULESCU Aş fi vrut să fie marţi Iosif Lupulescu ne este reco­mandat drept un autor al „fap­tului cotidian“ — ceea ce e ade­vărat dar nu și al faptului coti­dian semnificativ — ceea ce ni se pare a fi, de fapt, important. Din cele douăsprezece povestiri, şase (Ultima săptămînă, Cind va ninge, Se duc cocorii.... Am pier­dut o rază de soare. Zăpada. Aş fi vrut să fie marţi) pot fi gru­pate intr-un ciclu pe care l-am numi ad-hoc învăţătorul. Alte două povestiri. Noaptea mea de Anul Nou şi Dans fără femei, pot fi, de asemeni, comasate sub un titlu comun, rămînind in afa­ra unei posibile grupări Scrisori pe sticlă de cobalt, Ostroveanca, Singur, în curtea şcolii şi Vacan­ţă şi gelozie. Fragmentarea poate fi justificată în diverse chipuri. Naraţiunea din Noaptea mea de Anul Nou este reluată după pa­tru povestiri care ar putea re­prezenta, să zicem, echivalentul celor două ore care se scurg în­tre prima parte a povestirii (Noaptea mea de Anul Nou) şi cea de a doua (Dans fără femei). Dar s-ar putea să nu reprezinte nimic altceva decât un capriciu al autorului sau, eventual, o cursă întinsă criticii pasionate după „chei“. Eroul din ceea ce am numit ciclul învăţătorul este surprins în citeva situaţii „coti­diene“ fără prea mare audienţa la lector, primind mustrările e­­levei Ana (o Ană impresionată pină la lacrimi de legenda Meş­terului Manole) pentru că vrea să părăsească satul , victimă a unei localnice care încearcă să şi-l apropie sustrăgindu-i meto­dic corespondenţa amoroasă , ob­sedat de imaginea învăţătoarei care-l precedase etc. Dintre aces­te poveşti, singură Zăpada se distinge pentru că acolo autorul a trecut pe lingă un „subiect“ — psihologia mediilor preponderent masculine sau feminine, forme de evadare şi sustragere. O ase­menea tentativă de evadare din­­tr-un spaţiu uni-dimensional, nu ne­satisfăcător dar monoton, în­cearcă oţelarul Goşoiu (Scrisori pe sticlă de cobalt). Nevoia unui interlocutor „din afară“ se con­cretizează aici in acele scrisori mentale destinate Femeii „...gin­­durile, ca de fiecare dată, in fie­care zi, o pornesc spre o lume a lui, o lume pe care n-o dezvăluie nimănui. O privește pe Ana, pe Liana, ori pe Aura, indiferent pe care, că la fiecare ii va veni rin­­dul, in una din zile, să-i compună o scrisoare“. Mai decisă, această proză ne-ar fi reţinut mai înde­lung. Alte povestiri, chiar dacă alert scrise, se uită din pricina subiectelor. MARIN MAVRU Echivalenţa Nefericit alese numele proprii (Strubop. Crait — transcriere du­pă ureche a englezescului „all right“. Nefast. Pacap. Ascul. Tu­­bar. Iraseu­, Slev, Vas etc.), cu atît mai mult cu cit ele nu sint sprijinite nici de text. Artificio­­zitatea acestor vocabule gutu­­rale-piţigăiate se lăţeşte şi asu­pra povestirilor in sine care pen­dulează intre intimplarea lăcri­moasă cu substrat moralizator (Vişinele, Ceva ce putea fi foarte bine, Nu mai vine nimeni) şi in­timplarea cu „problem“ (Echiva­lenţa. După fructe în pădure, Dragostea, ceva cerebral). Păcat că uzanţele nu permit recoman­darea de lecturi susţinute şi au­torilor de cărţi tipărite. Ar fi fost altceva. EUGEN BĂLAN Exerciţii Autorul, de profesie inginer, a murit in anul 1968. A scris un roman (apărut in 1941) şi aceste Exerciţii care se tipăresc azi. Cel puţin două proze (Sub pece­tea tainei şi Romane în borcan) justifică această apariţie edito­rială, patronată, după cite am în­ţeles din postfaţă, de Lucian Cursaru. Sub pecetea tainei ar fi o posibilă urmare („urmare scri­să după moartea soţiei lui Gogu Nicolau“) la scrierea cu acelaşi titlu de Matei Caragiale, mai exact o urmare la primul frag­ment — episodul Gogu Nicolau. Se ştie că acest episod, relatat de poliţistul Rache, se încheie alu­ziv : „...dacă femeia cu creniliştii şi cu berea nu ştie ea ceva“. Eu­gen Bălan preia şi dezvoltă acea­stă aluzie pină la stadiul unei povestiri de sine stătătoare, pu­ţin aservită textului din care descinde dar fără a pierde, to­tuşi contactul cu acesta. Astfel, deşi, „fişa“ Linei se îmbogăţeşte mult in proza lui Eugen Bălan, datele esenţiale şi, totodată, ini­ţiale sunt rememorate cu înseşi cuvintele lui Matei Caragiale : „nu e nici bătrină, nici tinără, nici frumoasă, nici tinută, nici grasă, nici slabă, în sfirşit nimic aparte“. Se rememorează, de a­­semeni, după Matei Caragiale împrejurările dispariţiei lui Go­gu (în gară, la întoarcerea de la Buşteni) precum şi alte citeva detalii, ajutătoare simulării unei „urmări“ cit mai exacte. Urma­rea nu înseamnă însă sfirşit , în sensul dezlegării misterului, a tainei. Lina relatează doar fap­tele care au precedat ori au ur­mat dispariţiei lui Gogu, nimic mai mult. De altfel, in textul lui Eugen Bălan accentul nici nu mai cade pe Gogu, ci pe Lina. Lina e, pină la un punct, varian­ta feminină a lui Rache. Desco­perind şantajul lui Gogu, ea strânge cu migală dovezi şi, sub aparenţa unei soţii corecte, naive chiar, pregăteşte pe îndelete răz­bunarea. Pusă în imposibilitatea de a ucide fără să stârnească bă­nuieli, Lina încearcă inu­i să-l îndrepte spre sinucidere iar mai apoi (printr-o scrisoare) îl dă pe mina tovarăşilor lui de afaceri acuzindu-l de trădare. Cum a dispărut insă Gogu, nici Lina nu știe : „Ce s-a intimplat nu știu si nici nu m-am amestecat să aflu... După cum vezi moartea lui Gogu rămâne și acum învă­luită in mister". Excelent scrisă, povestirea rezistă mai ales prin această fascinantă Thérèse Des­queyroux care este Lina. Roma­ne în borcan e un soi de science­­fiction miezos şi plin de duh. Se imaginează o discuţie cu profe­sorul A­melior Complexius, spe­cialist in problemele asimilării intensive a literaturii beletristice universale pe baza concepţiilor şi metodelor ciberneticii. Comple­xius este insă, înainte de orice, un duşman înverşunat al timpilor morţi — anticronofagismul său frizind deseori absurdul : „Ener­gia consumată pentru un singur bună-ziua este de un miliwat­­oră. In total 60.000 kwh/zi. Se poate lumina un oraş de 80.000 oameni“, sau „nu vom admite ca Simfonia a 9-a să fie evitată la fel ca şi acum 100 ani, nn 65 minute. Ar fi dezolant. Ar fi re­voltător. O adevărată crimă îm­potriva demnităţii umane şi un ultragiu la adresa progresului ştiinţei“. Cît priveşte traducerea cărţilor dintr-o limbă in alta, Complexius are in vedere tot consumul de timp. Ca atare, din cărţi vor fi eliminate „fără nici un scrupul toate închiderile şi deschiderile de uşi şi ferestre care ocupă... 6,3°1o din volumul total al romanelor, aprinderea şi stingerea ţigărilor, consumul de băuturi alcoolice slabe, răcoritoa­re sau pahare cu apă (se fac excepţii pentru băuturi alcoolice tari şi pentru beţiile urmate de scandal), încruntările, ridicările de spinare sau de umeri, strin­gente de mină, sărutările nevi­novate, plimbările solitare şi fă­ră scop, statul pe ginduri“ etc. Vor fi eliminate textele afectate portretizării eroilor (in locul lor punindu-se fotografii) precum si monoloagele interioare — „ca fiind împotriva naturii“. Un nor­mativ adoptat după îndelungate dezbateri stabilește că „analizele sufletești efectuate la persoana întâia singular.... se rezumă după normele in vigoare“ în timp ce „analizele sufleteşti ale eroilor din romanele scrise la persoana a treia... se elimină. Fac excep­ţie numai analizele sufleteşti ros­tite... care se rezumă după nor­mele fixate pentru dialoguri şi conversaţii“. LECTOR [ compendiu ) Cartea de proză T STILUL ARGHEZIAN aniversări v _____________________| —• 90 de ani de la Auzim, adeseori, formula : creator de stil. In pu­ţine alte cazuri expresia aceasta — ce tinde, ca ori­care alta, să se banalizeze — este mai la locul ei, mai plină de sens ca în cazul lui Tudor Arghezi. Arghezi este, cu adevărat, un creator de stil. Ce să însemne aceasta ? La apariţia Cuvintelor potrivite, în 1927, comentatorii literari au avut sentimentul foarte viu nu numai că a apărut un nou poet, un mare poet, comparabil cu Eminescu, dar că se afir­mă, totodată, un nou mod de a organiza materia verbală, de o originalitate seducătoare. G. Ibrăilea­­nu a exprimat mai bine decît oricine această impre­sie : într-o cronică literară el face observaţia că de la Maiorescu, stilul intelectual n-a cunoscut o în­noire mai radicală decît în poemele argheziene. Fe­nomenul este însă mai vechi. Stilul arghezian se afirmă înainte de război, în poemele din Viaţa So­cială şi tabletele din Seara şi Cronica. Debutul, al III-lea, din Viaţa socială din 1910, cu Rugă de seară, poate fi comparat, în ceea ce priveşte evoluţia poe­ziei române, cu acela al lui Eminescu în 1870, în Convorbiri literare, cu Venere şi Madonă. Lirismul românesc intra, acum, într-o nouă fază. Nu este o exagerare a spune că Arghezi a schimbat faţa între­gii literaturi române din secolul al XX-lea şi că, într-un chip se scria pînă la el, şi altfel se scrie după ce tableta lui suavă şi corosivă, concentrată, de o mobilitate spirituală rar întîlnită s-a impus în viaţa literelor române. S-a spus că Tudor Arghezi este un reprezentant al stilului scriptic, şi, Tudor Vianu, împrumutînd o expresie de la Paul Valery, l-a numit pe autorul Florilor de mucigai, un poeta­faber. Ar fi vorba, aşadar, de un creator de struc­turi noi, de un descoperitor de legături inedite între cuvinte, de un poet, în fine, meşteşugar, care, stă­­pîn pe uneltele lui, obţine combinaţii nebănuite în­tre vocabulele limbii. Faptul este incontestabil, însă, în înţelegerea noastră, stilul arghezian este mai mult decît atît: este un mod de a gîndi şi — poate nu este exagerat a spune — un mod de a exista. Aceasta înseamnă mai multe lucruri. Mai întîi, în­depărtarea oricărei prejudecăţi în ce priveşte lim­ naşterea poetului — balul poeziei. Franciscanismul lui Arghezi, adică solidaritatea lui ca lumea măruntă a gîzelor şi boa­belor, se traduce, stilistic, printr-o programatică iubire spirituală faţă de cuvintele rîioase, cuvintele urîte, excluse — în virtutea unei prejudecăţi moş­tenite din epoca clasicistă — din vocabularul poe­ziei. Flori de mucigai este, din acest punct de ve­dere, un manifest poetic baudelairian realizat în spiritul şi cu mijloacele limbii române, de o savoa­re, culoare şi originalitate fără egal. Insă, ajungînd la acest punct, trebuie să preîntîmpinăm o altă pre­judecată. Prejudecata că aceste cuvinte — scoase din detritusurile limbii — au o valoare în sine. Că nu este aşa, ne dovedesc imitatorii lui Arghezi, pam­fletarii lirici care — folosind termeni de argou, cuvinte — cum se spune în limbajul străzii — necu­viincioase — vor să obţină mari efecte estetice. Efectul este însă descurajant. Limbajul arghezian are, aşadar, un teritoriu specific şi efectul lui du­rează atît timp cît durează emoţia lecturii. Stilul arghezian înseamnă, apoi, o nouă sintaxă a frazei poetice, cu întorsături şi fragmentări ce ur­mează un ritm mai adînc al spiritului, creator. In genere, scrisul arghezian — vorbim de cel publi­cistic — este nervos, corosiv, concentrat — şi cadrul lui cel mai potrivit este tableta. Sub forma unei curioase alianţe de lirism şi sarcasm, de poem în proză şi pamflet concentrat — tableta argheziană se fixează ca o specie aparte a prozei lirice. Insă, vorbind de stilul arghezian, să nu uităm extraordinara lui mobilitate, capacitatea de a uni în spaţiul unei singure pagini, zonele cele mai suave ale spiritului, cu spaţiile materiei, în concreteţea ei cea mai adîncă. Uneori propoziţiunile argheziene ne dau sentimentul unui zbor de păsări albe sub ce­ruri înalte, alteori taurii frazei pătrund în galopuri nebune în cîmpul poemului. Niciodată însă poetul nu scapă din mînă soarta poemului său, niciodată, la Arghezi, cuvintele n-o iau înaintea ideilor, cum se întîmplă — adesea — la mulţi dintre contem­poranii lui. Eugen SIMION IP" P avant premiera editoriala flatau I. Caragiale Micromonografie. Editura „Albatros“ Bâtrînului domn Proză. Volum de debut. Editura „Albatros" ȘTEFANA VE1ISAR Evocări, amintiri IFOROR V­ARGOI ICI RAIH CIOBANU! Bună amiaza ■N | I efemeride 's_____________J Un traducător al lui Dante Acum patru ani, pe o bancă din preajma debarcaderului Herăstrău, l-am cunoscut intimplător pe cel mai bun traducător al lui Dante in româneşte. Eram împreună cu Adrian Păunescu şi discutam, fireşte, despre poezie. Priveam bărcile ancorate la mal cum se leagănă vi­sătoare pe apa murdară aşteptindu-şi cli­enţii. Un bărbat, nu prea tiner, îmbrăcat într-un costum de lucru, aştepta şi el, mai la o parte. Ne-am închipuit că e barcagiul însărcinat cu paza şi nu i-am dat atenţie. Auzind, probabil, despre ce vorbim s-a a­­propiat şi, prezentindu-se ne-a rugat să ne spungem părerea despre citeva strofe din Infernul lui Dante pe care le tradusese. N-a fost nevoie de cine ştie ce intuiţie din partea noastră spre a înţelege numaidecit că barcagiul ocazional, care folosea lungile ore de singurătate dintre două zile de săr­bătoare spre a găsi un echivalent românesc terminelor lui Dante, nu era un om obişnuit şi nici un simplu veleitar. Era un extraor­dinar poet. Am ascultat cu uimire începu­tul celui mai straniu poem din cine cunoaş­te literatura lumii intr-o limbă românească pură, armonioasă şi firească : „La jumăta­tea căii mele-n viaţă / M-am pomenit in­tr-o pădure sumbră / Căci rătăcisem dru­mul drept prin ceaţă. // Şi azi un nor de groază mă adumbră / De cite ori evoc acea pădure,­ — Spăimintătoare şi imensă um­bră“. Ca şi cum nu ne venea să credem, l-am invitat pe poet să ne recite — fiindcă nu citea, ştia totul pe dinafară — şi alte ver­suri din Infernul, pe care (ne-a mărturisit mai tirziu) il tradusese in întregime . ..Din fund urcau fuioare lungi, ca fumul/ Unui pirtor şi gemete amare / Pluteau in jurul nostru cu duiumul. / Pe cit vedeam, ne-a­­flam in locul care! Pe veci, parcă lumina amuţise, / Ca să se-audă prinsul şi mai tare/ Virtejul care, crunt acum pornise,/ Lovea-ntre ele duhuri­le, in stoluri, / Plu­teau deasupra negrelor abise / Iar cind, a­­poi, cădeau, urlind, in goluri, / Îl bleste­mau pe Dumnezeu cel care/ Văzutu-i-a scăpâin­du-se-n nămoluri/ Şi-am priceput atunci, cu groază mare, / C-aceste duhuri de furtuni purtate, / Din lutul cărnii şi-au făcut mâncare. / Şi-aşa cum iarna-n visco­le turbate. / Ii vezi pe grauri şi-i auzi cum ţipă, / Astfel şi-acele duhuri întinate, // Cu-n veci neodihnita lor aripă, / zburau, nu ca să-şi afle-o izbăvire,/ Dar nici măcar o linişte de-o clipă. /­ Şi, cum cocorii toam­­na-n tinguire, / Străbat văzduhu-n cete­­ndoliate, / Aşa şi-aici, in vaet şi jeli­re / Şi prin furtuna care pururi bâtei Ve­deam cum umbre trec...“ Nu pot să reproduc aici toate versurile pe care le-am ascultat în după amiaza a­­ceea de vară. Poetul care ştia pe Dante pe de rost se numeşte GEORGE BUZNEA, îi scriu numele cu majuscule fiindcă mi se pare că Adrian Păunescu şi cu mine ne vom lăuda cindva că am fost printre pri­mii auditori ai celui mai mare traducător al lui Dante în româneşte. Nu l-am mai văzut citva timp pe George Buznea. De curind, mi-a scris şi ne-am reintilnit. Mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa manu­scrisul Infernului. L-am citit şi mi-am dat, seama ca emoţia pe care am incercat-o a­­tunci, la început, nu se datora numai îm­prejurărilor excepţionale. Traducerea este fără seamăn. Nu sint un specialist in lite­ratura italiană (şi cu atit mai puţin in Dante) ; vorbesc insă ca un cititor de poe­zie. Manuscrisul imi stă inca in faţă şi nu mă hotărăsc ce să aleg spre a ilustra cele spuse. Iată celebra descriere a Fiarei din Cintul XVII. „I­şi ridică, deci, monstrul faţa toată / Şi trunchiul, insă coada lui smeiască / Rămase-n apa morţii scufunda­tă. / Avea figură blindă omenească / Dar de la briu in jos, cu solzi drept piele,/ Trup de balaur i-a fost dat să-i crească. // Şi-avea pe braţe miţe lungi şi grele. / Era tărcat pe coaste şi spinare Şi plin de gil­­me mari şi-ntinse, r­ele // Având culoarea stofelor tătare, Adică fel de fel şi mai lu­cioase ] Ca pinzele Araimei legendare // Cum lotcile c-un virf pe mal stau scoase,/ Iar altii-n apă şi precum germanii, / Cu burţile lor veşnic pofticioase. S-au cas­torit, vinează pe sărmanii / Şi dulcii peşti, la fel spre noi tritonul / Privea cu ochii lat adinei şi stranii. / Şi vijiind cum vijite ci­clonul / Işi invirtea prin aer coada care / Avea venin şi ac ca scorpionul“. Şi pentru a nu fi bănuit că ocolesc lu­crurile recunoscute ca cele mai dificile, în traducerea Infernului, voi compara mai jos patru versiuni româneşti ale Inscripţiei pe poarta Infernului cu care se deschide al treilea cint. Originalul dantesc este acesta : „Per me si va nella Citta Dolente. / Per me si va nell’eterno dolore:/ Per me si va tra la perduta gente // Giustizig masse’i mio alto Fattore /! Facemi la divina Potes­­tate: / La somnia sapienzia, e­l primo Amore : / Dinanzi a me non fur cosa creat.­­: / Se non eterna, ed io eterna duro : / Lascia­­te ogni speranza, voi che’ntrate !“, G. COŞBUC : „Prin mine mergi la cuibul întristării : Prin mine mergi la veşnic prins fierbinte, / Prin mine mergi la nea­mul dat pierzării // Justiţia mişcă pe-al meu părinte ; / Puterea cea divină ne-a durat / Iubirea primă şi suprema minte. // Cind eu n-am fost, nimic n-a fost creat, / Ci veşnic tot şi-n veci voi fi durată : / Să lase-orice speranţă cine-a-ntrat !“, ION A ŢUNDREA (Casa Şcoalelor, 1935) : „Prin mine mergi la veşnica dure­re, / Prin­ mine mergi la duhuri condamna­te. // Dreptatea a urzit a mea-ncheere; / Fă-­ cutu-m-au puterile divine, / Amorul prim şi-a-nţelepciunii vrere // Ce-a fost creat­­nainte-mi veşnic ţine / Şi însumi eu durez în veşnicie, / Lăsaţi orice nădejdi intrind prin mine !“, ETA BOERIU : „Prin mine treci spre lo­cul de durere­/ Prin mine treci spre veş­nica jelire / Prin mine treci spre gloata care piere, // Dintru dreptate-avut-am fău­rire / Şi m-a zidit puterea sfintă, steag / Suprema minte, cea dinţii iubire / Eternă străjuiesc acest meleag, / Precum eterne-s cele-nţii create :/ Pierduţi sunteţi, de-mi treceţi peste prag !“. GEORGE BUZNEA : „Prin mine intri-n Urbea îndurerată / Prin mine mergi în va ■ lea tinguirii, / Prin mine treci in lumea-n veci damnată. // Ziditu-m-a Părintele Iu­birii / Supremul Cuget şi acea Instanţă / Mai sus decit toţi juzii omenirii / Cum îna­intea mea n-a fost substanţă, / Decit în ce­­­le veşnice cu­ mine, / Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă !“ Dacă aş fi editor, mi-aş face un titlu de onoare din a-l publica pe George Buznea. Nicolae MANOLESCU

Next