Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-14 / nr. 7

apant­premieră editorială „Poezii" Editura „Albatros" „Cu­bricul Mircea și jurul Europei" Note de călătorie Volum pentru copii. Editura „Ion Creangă" ION DAN „Locuitorii din strada Fecioarei" Povestiri umoristice. Editura ,Mihail Eminescu" MANUSCRISELE NEPUBLICA­TE NU SE RESTITUIE. RUGAM COLABORATORII SA NE TRI­MITĂ LUCRĂRILE DACTILO­GRAFIATE. AGATHA GRIGORESCU BACOVIA ION ARAMA VASILE RARU -GHENCEANU „cartea literelor mari" pop simion CRIZA DE TIMP Romanul lui Pop Simion, cu acţiunea desfăşurată pe parcursul celor aproape trei ore cit durează lupta cu moartea a eroului, încearcă să comunice, printr-o altă dimensiune a timpului, aceea a timpului interior, psihologic, revelaţia existenţei cu reperul absolut, în starea limită. Tehnica spovedaniei (pe care ar trebui să o bănuim integrală) este relativ simplă şi comodă, ea rezumîndu-se strict la interferenţa, colajul dintre clipa pre­zentă, luată ca martor ultim şi decisiv în selecţia valorilor, şi imaginile retrospec­tive, forme concrete ale unei axiologii, vitale. (De cîteva ori, traumatizatul face ipoteze de supravieţuire). Romanul ar trebui să ni se înfăţişeze aşadar, prin di­latarea timpului mecanic şi metamorfoza lui într-un timp psihologic, drept o incursiune în trecutul stabilizat, conştient de sine, prin interemediul unui prezent halucinatoriu, cu puterea aberantă a drogului. Jurnalul de călătorie în memorie, cum se exprimă într-un loc autorul, ne va da măsura şi sensul în care amintirile se modifică şi se restructurează în funcţie de medium-ul evocator — visul, transa provocată de dereglarea simţurilor prin stupefiante, sentimentul morţii apropiate. Trecutul va trebui să se organizeze după un criteriu fundamental nou şi el va re­zista sau nu pornind de la exigenţele acestui criteriu, masa haotică, amorfă a trăirilor anterioare accidentului crista­­lizîndu-se într-un tot omogen, cu o fina­litate unică şi necesară Dar valorile existenţei selectate re­trospectiv capabile să echilibreze spec­trul neantului, şi care fac ca viaţa erou­lui să-şi continue liniile de forţă într-un tărîm al supravieţuirii, nu depind de ele însele, de afirmarea voinţei lor de a fi, ci de modul în care îşi vor găsi un cores­pondent într-o structură estetică în afara contigentului, accidentalului. Dacă amin­tirile îl ajută pe erou să trăiască, nu e mai puţin adevărat că ele, mai întîi trebuie retrăite la o altă scară şi în altă ordine, pentru a ne face sensibilă calita­tea lor de a sfida eroziunea, dezastrul şi timpul. Cele „unsprezece sferturi de oră“ ale romanului încearcă să refacă unitatea­­ brusc întreruptă, în criză de timp, a unei vieţi ce se credea infinită şi atotputernică, starea fragmentară a trecutului fiind luminată, alternativ, de cea omogenă, angoasată a prezentului Personajul, un scriitor de treizeci şi şase de ani, plecat cu încă trei prieteni la o plimbare cu automobilul pe Valea Prahovei, suferă un accident şi este internat în stare gravă la un spital din Băicoi. Aici, sub îngriji­rile chirurgului Sever Zenawsky, ale doctoriţiei Clara,­­ infirmierei etc., în timpul celor trei ore cît durează opera­ţia, eroul face.. „o..cursă îm­potriva mor­ţii“ (după cum se subintitulează roma­nul) prin efortul de voinţă cu care-şi biciuie memoria, spiritul, reanimînd astfel trăiri, experienţe din copilărie, adoles­cenţă ori maturitate, pînă la ultimele îm­prejurări care l-au adus în starea de acum, la un pas de ireparabil. Aşadar centrul de foc în jurul căruia se coagu­lează fragmentele disparate ale trecutului se defineşte tocmai prin constanţa labili­tăţii sale, hotar friabil între viaţă şi moarte, între conştient şi inconştient. El atrage la sine, ca un vas în care pre­siunea a scăzut pînă aproape de vid, ceea ce a fost cîndva plin de energie şi elan vital, speranţă şi împlinire într-o exis­tenţă devotată concretului. Personajul, aflat sub­ anestezie, se scufundă în timpul său revolut impulsionat, ca să spunem aşa, de principiul vaselor comu­nicante, de restabilirea unui echilibru între golul de acum şi plenitudinea de altădată. Acestea­­ar fi datele generale în care se înscrie motivul existenţial al romanului Criza de timp. Ele însă, aşa după cum spuneam încă de la început, sînt nece­sare, dar nu şi suficiente, pentru a valida estetic o construcţie, fie ea cît de dra­matică în punctul său originar. Căci ceea ce frapează mai întîi la lectura cărţii nu se traduce prin senzaţia trăirii accelerate, în criză de timp a restului de viaţă pulsînd în marginea conştiinţei drogate a eroului, ci dimpotrivă, aceea a unui montaj foarte lent, elaborat şi me­ticulos al imaginilor şi acţiunilor trecute, de parcă protagonistul lor s-ar afla nu pe masa de operaţie, ci la masa de scris, avînd un răgaz nelimitat pentru a-şi in­venta metaforele cele mai expresive. Ta­blourile, scenele ce se succed înaintea noastră, fără o logică internă a visului, fără o motivare adîncă în moartea pregă­tită să strige triumfătoare, nu vorbesc prin ele însele, nu şi-au cîştigat autono­mia, ci adesea se tîrăsc cu o desăvîrşită umilinţă în urma unui real neasimilat. Astfel, pretextul unui centru halucina­toriu, al stării limită, al crizei de timp, nu-şi mai află acoperirea în desfăşura­rea discursului, e) nu se mai justifică în perspectiva calmă, divagantă pînă la de­talii nesemnificative a povestirii mereu întrerupte şi mereu reluate. Dacă această latură izbitoare a realismului de cele mai multe ori liniştit, chiar pedant al descrip­ţiei pune în paranteză artificiul de calcul al cărţii — spovedania omului în faţa morţii — atunci va trebui să renunţăm a căuta un sens coordonator al diverselor episoade luminate restrospectiv de o sen­sibilitate dezechilibrată şi să le acord­ăm şansa de a-şi comunica fiecare mesajul care le este propriu. In această ipoteză, a dispariţiei fluxului ce ar unifica masa eterogenă a Crizei de timp într-o finali­tate purificatoare, de anulare a spectrului morţii, vom înregistra numeroase frag­mente scrise cu o prospeţime autentică, în cultul reportajului realist (unele din­tre cele mai pregnante chipuri gravi­tează în jurul lui Tudor Tunsu, personaj memorabil nu numai prin insolitul gesturilor sale, ci și prin adevărul acestui isolit). Al zecelea sfert de oră poate fi, de asemenea, consemnat pentru realismul psihologic al raporturilor sociale dintre viitorul convalescent la sanatoriu, Tova­răşul, şi acelaşi infirm primind cu ură vizitele din milă ale prietenilor, cunoscu­ţilor etc. Pop Simion se dovedeşte, în aceste pagini, un sarcastic motivat artis­tic, verbul său moral nu se pierde în pustiu. Nu este mai puţin adevărat că fragmente de pură invenţie, adică acelea care ar fi trebuit să constituie repere fundamentale în arhitectura cărţii, eşu­ează într-o retorică dulce — sentimen­tală, cu metafore improprii, flori fanate ale unui stil romanţios. Fără îndoială că a încerca să identi­fici o eroare aparent formală — aici de construcţie, de arhitectură — într-un timp cînd toate formele au fost dinami­tate (dar şi reinventate) ar putea să pară un risc, sau o ciudăţenie retrogradă, in­sensibilă la suflul modernităţii. Dar ceea ce apare ca un eşec aparent formal vi­zează însăşi substanţa operei, căci această substanţă, materia artei nu poate trăi fecit prin formă, ea este formă. Cart­ea are, mai întîi, o eroare formală, finind de alternanţa stărilor de vis, halucinaţie şi veghe, realitate. Apoi, dată fiind ab­senţa tonului precipitat, de criză, de re­trăire în altă perspectivă a lucrurilor trăite, pretextul nu se mai justifică în ritmul textului. Criza de timp, a lui Pop Simion trăiește prin unele fragmente de viguros realism, dar ansamblul, viziunea generală este minată de artificii. NEÎNCREZĂTORUL: Repro­duc aşa zisa eprigramă pe care mi-ai trimis-o: „O, nu vă fie frică De uriaşele-adversare, Căci este-o zicătoare : O buturugă mică Răstoarnă carul mare“ N-am nimic împotriva zică­­torii. Dar trimite-ne şi nouă o aşchie de lemn (nu-i neapărat nevoie să fie de santal) să ve­dem ce şi cum. Rămîn în aş­teptare. V. POPESCU : Susţii că ne-ai trimis „acum cîteva zile o mică grupă de poezioare, cu rugă­mintea că îmi veţi răspunde. Fiind Stan Păţitu în persoană mam gîndit, că nu ar fi rău ca din trei în trei zile să trimit cîte o grupă de poezi pină în ziua cînd voi primi răspuns“. Răspuns: „Strada Florilor“, prima bucată din ciclu, e... schiţă. Citez, spre a fi crezut, o frază : „Respectabila doamnă îşi făcu intrare destul de pom­poasă, ca pe vremuri, in ciuda picioarelor subrete şi tremură­toare, la care responsabilul u­­nităţi, un bărbat destul de ro­bust, cu o ţinută respectabilă, se ridică ca o veritabilă gazdă" etc. Din numitele (de către dumneata) „poezii“ reproduc primele versuri din „Speran­ţe“ : „La masa mea / Zgomo­tele se răzcolesc cu zgomot / Visele se visează pe ele în­suşi“... Trimite-ne cite un plic cu producţiuni tot la trei zile, dar ia şi lecţii de gramatică, cel puţin de două ori pe săp­­tămînă. Zău aşa. GEORGE VÂLEANU : „Plu­gul de piatră al zăpezilor albas­tre" se vrea o bucată de proză cruntă. Bucata debutează ast­fel: „Ningea. Ninsoarea apoca­liptică, densă şi grea. Ningea cu ură“. Dar, speriat de iarna pe care ai vrut să ne-o arunci pe străzile oraşului (destul de des­fundate, de altminteri) o iei i­­mediat pe coarda subţire : „Răsturnai capul pe spate şi ve­deai înceţoşată mina cu bucurie de copil cernind confetii de co­pil" ... Două din una: ori ne ţii sub viscol pînă ne trosnesc măselele în gură, ori ne faci daruri învelite în hîrtie polei­tă. Hotărăşte-te pină nu vine primăvara. MIROC: Ai ce ai cu Platon. In poezie afirmi cu străşnicie: „Nu, Platon n-a văzut penum­bra / uimirea l-ar fi amuţit. / N-ar fi-nţeles ce împletire / De soare şi­-ntuneric se Urăşte ! Pe toţi pereţii peşterilor —lumi“... — şi pe urmă treci să săvîr­­şeşti (în proză) ,,Crima", sub­intitulată „dialog" (bineînţeles, neplatonian) Şi pentru ca a­­ceastă „Crimă" să fie perfectă, să n-o descopere nici Interpo­lul, începi nu cu o împuşcătu­ră, ci cu un dialog: „Bă, Lu­miniţă, eu niciodată nu i-am înghiţit pe babalîci. Cînd eram mic aveam şi eu o bucurie. Făceam baloane de săpun... îmi plăcea să le văd cum plu­tesc. Da ce, a fost chip ? ! A a­­părut un grec (aluzie la Platon, nu ?) care şedea lingă casa noastră şi­ avea o grădiniţă veştejită...“ Dacă vrei să tac, dacă vrei să nu mai scot un cuvînt despre Crimă, apucă-te şi citeşte-l pe Platon, îl găseşti in traducere românească. MICUL ANONIM: Cuceritoa­re sinceritatea dumitale : „Mă plictiseşte totul / Şi capul de somn mă doare... I Soarele mă doare / Durerea mea e mare ! Şi mor de somn“. Nu pot să-ţi spun altceva decit. Noapte bună, vise plăcute. GRIGORE IONAŞ: Din ciclul de 7 schiţe (ca să le zic aşa), de cite 3 şi 10 rînduri, cea mai bună mi se pare a fi „Pisica". Pe urmă „Pătratul". Te rog să treci pe la redacţie ca să ne punem de acord asupra unor idei privind îmbunătăţirea lor. Fănuş NEAGU LEONIDA PACHEŞTI — Rîureni, Iaşi. Interesantele no­utăţi pe care mi le aduceţi la cunoştinţă v-au ridicat mult prestigiul în ochii mei. Mai pot avea oare replică, în mo­mentul in care dv. declaraţi cu atita însufleţire : „Eu iu­besc păsările mici şi colorate / Ca piţigoiul sau ca altele. / Ele cântă armonios şi trebuie pro­tejate / Contra unora“ ? Vă rog să mă credeţi că nu. Strofa a doua şi ultima m-a aruncat în­tr-un adevărat extaz faţă de frumoasele dv. calităţi sufleteş­ti. O reproduc aidoma : „Eu iu­besc păsările care zboară mult/ Ca cocostiicul cel cu aripi mari / Spre ele îmi înalţ ochi cu tumult / Ca să le văd". Poemul într-un vers, dedicat lui Nichita Stănescu, de ase­meni excepţional, dar trebuie să recunoaşteţi, cam de două ori mai lung, îl citez în între­gime : „Unde mi-am pus oare şinele / Că chiar ieri îl a­­veam ?" Ca să fiu sincer, nu ştiu. După sobă l-aţi căutat ? „LEOAICA" — Bucureşti. „De mică am scris... şi fiind o fiinţă raţională sunt conştientă de faptul că sunt prea slabe (versurile)/'. Intr-adevăr, pseu­donimul mă îndreptăţea să mă aştept cel puţin la ceva mai mult temperament. Citindu-vă, insă, am avut imaginea unei pisici liniştite care toarce... „fi­lozofia­". Dialogul unei leoaice autentice cu (însuşi) Dumne­zeu arată, cred, altfel decit : „Dacă exişti ! întreb cerul ! întreb stelele / întreb vintul ! Dar e-n zadar / toţi n-au ha­bar". Filozofie de doi... lei. CORNEL POROŞANU — Verguleasa „Fiindcă aţi copilă­rit in comuna Aluniş, care nu este departe de comuna mea — Verguleasa, sper că veţi fi puţin mai indulgent cu modestia ver­surilor mele“. Citez „Nud de fe­meie" : „Stea scăpată / in afa­ra orbitei / sistemului carnal I din cauza inerţiei instinctua­le I ca un vulcan al cărnii " gata de erupţie / ca un punct de marcaj I al polului magne­tic / al planetei Venus" ş.a.m.d. Regret foarte mult. Numai cu doi-trei kilometri dacă aţi fi fost mai aproape poate că aş fi închis ochii. P. CONSTANTIN — Sucea­va. Am reţinut Prima, A doua şi A treia Poveste de toamnă. Care este prenumele dv. în­treg ? VERNEA VIOREL — Călă­raşi. Probabil că data de 13 v-a purtat ghinion. Sau poate aţi fost pedepsit că mi-aţi scris în ora de matematică. Reexpedi­­aţi-mi versurile, dar transcrie­­ţi-le, dacă se poate, în ora de sport. GHEORGHE CRACIUN — Bucureşti. Treceţi cu versurile pe la secţia noastră de poezie. Cezar BALTAG nicolae damian DIMINEŢILE BÃTRÍNE Răul de care suferă personajele cărţii lui Nicolae Damian nu acţionează ca o forţă magnifică, transcendentă, cu gestul poruncitor al destinului, deşi, dacă pri­vim evoluţia lor atît de asemănătoare îneît ne apar ca nişte multiplicări reduc­tibile, în esenţa, la un singur tip, am putea vorbi chiar despre existenţa unui destin. Cu excepţia ultimei povestiri, Un bărbat şi o femeie, asistăm la expu­nerea pe un ton suficient de neutru pen­tru a ne creea iluzia detaşării autorului de „cazurile“ sale (Nicolae Damian este medic psihiatru) asistăm, după cum spu­neam la eşecul unei serii întregi de per­sonaje, dar un eşec tolerabil, fără vio­lenţa prăbuşirii, căci energia vitală a împotrivirii, a reculului în faţa neantului, s-a scurs mai de mult pe canale inutile, ignorate, iar acum nu a rămas decît o dezamăgire aproape măruntă, aproape falsă, oricum o foaie stingheră ce nu mai poate spune nimic fără cartea din care a fost smulsă Personajele lui Nicolae Damian au uitat cu totul posi­bilitatea existenţei integrale, fie ea şi cu o finalitate tragică, nu mai au nici măcar nostalgia bunului uriaş pe care l-au pierdut, deşi complexul frustrării domină fiecare pagină a Dimineţilor bă­­trîne. Ele sînt, de cele mai multe ori, forme reziduale ale umanităţii în deza­gregare, homunculi apropiaţi de indife­renţa surpeficială a obiectelor, încît moartea vine ca un accident necesar, dar nu schimbă, în acelaşi timp, nimic în ordinea firii. Această oboseală, această banalitate nediferenţiată a „eroilor“, fără a le anula identitatea în plan literar, deşi, repetăm, coeficientul de asemănare, fac­torul comun ce le indică starea atît de precară pe linia de coborîre a vieţii predomină (undeva chiar un personaj sau autorul afirmă, cu o nunaţă de plictis, împăcat cu sine că „viaţa este o cobo­rîre“), ne face ca, după lectura primelor două povestiri — Strigaţi prin iarba verde, copii ! şi Dimineţile bătrîne — să nu mai fim interesaţi decît de modul, de forma eşecului. Acceptată această opinie, s-ar părea că există undeva totuşi o forţă imperativă, hotărîtă şi devastatoare care determină evoluţia pe jumătate larvară a personajelor în pragul extincţiei. Spunem în pragul extincţiei, în eşecul absolut, şi astfel observăm şi mai limpede că cerul este gol, că eroii nu se au nici pe sine, că moartea în care intră rămîne un gest la fel de nesemnificativ ca şi viaţa lor. Tehnica, scriitura, evoluţia cuvintelor în Dimineţile bătrîne pare adecvată unor latenţe psihice asupra cărora se exercită, structurindu-le într-o mişcare înceată, aproape vîscoasă, cu o certă orientare către imobil, veificant. Autorul întîrzie destul de răbdător, chiar cu o anumită obedienţă, asupra suprafeţelor, liniilor, unghiurilor, încît stările sufleteşti, în cele mai bune pagini, se ipostaziază în obiecte, peisaje de sine stătătoare, cu simboluri pe care le conţin nu ca pe nişte realităţi exterioare, ci imanente condiţiei lor esen­ţiale. Modernitatea stilului Dimineţilor bătrîne este de natura evidenţei, ea nu poate fi pusă la îndoială, dar această evidenţă nu ne va opri să intuim pe re­versul ei un sentimental care înregis­trează scene duioase fără duioşie, cu ex­cepţia, după cum am mai spus, a ultimei povestiri, modernă ca viziune, şi nu numai ca scriitură. Un bărbat şi o femeie. Frustrarea convertită în eşec şi acesta din urmă trăit nu în perspectiva soterio­­logică a unui pesimism radical, sub cerul gol, în transcendenţa goală, trăit deci fără conştiinţa stării sale autentice, ci sub unghiul frustrării, al unei neîmpliniri care nici nu tinde la împlinire şi nici nu se revoltă împotriva sa — la ce ar mai face-o ? pare să ne sugereze autorul — ac­ţionează în cartea lui Nicolae Damian nu ca o metafizică a inumanului, ci ca un factor de selecţie a ipostazelor umane capabile să ne solicite compasiunea; dar fiindcă frustrarea nu are energia unui destin for­mativ al existenţei, nu se organizează ca o forţă originară, modelatoare a lumii, mi se extinde într-un concept general, ci acţionează doar ca un factor de selecţie, un ecran al înregistrării post hoc, ea va fi atrasă şi va trezi interesul numai în zona particularului. Acestui particular în planul conştiinţei, al intelectului mai precis, îi corespunde atracţia şi compa­siunea în planul afectului. Dacă am spus particular şi sentimental, n-ar fi prea greu să rostim şi cuvîntul minor, şi cu toate acestea nu o vom face. Nicolae Da­mian este un prozator autentic şi acest adevăr se verifică deplin în povestirea excepţională Un bărbat şi o femeie şi parţial, mai ales prin unitatea stilistică, în toate paginile Dimineţilor bătrîne. Frustrările sentimentale apar, după cum aminteam, ca un factor comun scenelor, personajelor, conflictelor din această carte. In cea dintîi povestire: Strigaţi prin iarbă verde, copii ! un băieţel gata îmbătrînit (o dimineaţă bătrînă este o fărădelege si­nistră şi dezgustătoare) merge intr-o du­minică la pădure, in afara oraşului, ca să poată urla cît îl ţin puterile. Defularea a­­ceasta, neautentică însă, fiindcă se petrece într-un spaţiu neautentic, altul decît acela în care el s-a refulat, s-a frustrat de stri­gătul său natural, de copil-copil şi nu de copil­ bătrîn, casa şi curtea părinţilor, ne provoacă doar un sentiment de compasiune pentru acest caz, şi nu pentru existenţa generală văzută, de exemplu, ca o defula­­re a neantului. Frustrarea ia forma unui dialog paralel, absurd, în Dimineţile bă­trîne, în care doi pensionari încearcă să realizeze, acum, un conflict cu totul pier­dut în tinereţe. Scena frustrării sentimen­tale ia, aici ,forma unui eşec destul de gro­tesc, dar fondul rămîne neautentic, parti­­­cular. Sentimentul frustrării din Ionathan şi Onofrei, este un nou eşec în tenta­tiva de a se anula. Două personaje de periferie umană, doi prieteni, în fond, în­­cercînd, poate, să-şi uite condiţia mizeră, beau, din greşeală,alcool metilic (după ce intraseră noaptea într-o pivniţă care, evi­dent, nu era a niciunuia din ei.) Orbirea şi apoi, moartea lor este, în sine, o întâm­plare tristă, dar ea nu se mai justifică es­tetic prin nimic, ea nici nu adaugă, nici nu ia, la sfîrşit ai sentimentul vag că toată povestirea, scrisă foarte bine, cu o fină de­tectare a curenţilor emoţionali, cu o sa­vantă modificare a planurilor, etc., a fost scrisă pentru acest episod particular, deşi n-ar fi exclus să se susţină şi contrariul. Mai gratuită, mai artistă, mai fără un fi­nal particular, limitativ al sugestiei, ni se relevă Noaptea, în care eşecul nu se mai situează într-o zonă anumită (deşi are un nume), ci se extinde, se dilată ca un factor al permanenţei, ca o garanţie de securitate a condiţiei umane. Tribulaţiile nocturne ale celor trei bărbaţi în căutarea unei femei se ridică la dimensiunea gene­rală a căutării iubirii. Dacă frustrarea şi refulările sentimen­tale acţionau în cele mai multe cazuri ca un factor gnoseologic, de înregistrare a datului ca atare, în ultima povestire, Un bărbat şi o femeie, acestea capătă un sens ontologic, în care anecdoticul, particularul se constituie ca elemente proprii în edi­ficarea lumii. Tehnica modernă a scriitu­rii, unitatea de stil pe care le-am remar­cat peste tot ca făcînd dovada unui pro­zator de vocaţie certă, se justifică aici printr-un elan al continuei creaţii de sine, eșecul rămînînd numai în planul posibilu­lui (timpul perfect al modului optativ uti­lizat în partea finală, a deznodămîntului aparent, o spune din plin), nu al realului. Pornind de la această povestire cu un ritm vizionar, fără a ignora, evident, acordu­rile de virtuozitate ale celorlalte, putem spune că Nicolae Damian este o promisi­une pentru proza nouă. Dan LAURENȚIU atlant­premieră editorială Editura „Mihail Eminescu" „Obsesia păsărilor" C. OEOROESCUI-TEOLOGI! * „De pe plaiuri dobrijene" Versuri. Editura „Mihail Eminescu" „Verdictul" Roman. Editura „Mihail Eminescu" SCRIITORII CARE AU CĂRŢI IN CURS DE APARIŢIE SÎNT IN­VITAŢI SA ANUNŢE LA SECRE­TARIATUL REVISTEI NOASTRE TITLURILE RESPECTIVE, ÎNSO­ŢITE DE UN PORTRET FOTO, PENTRU A FI ANUNŢATE LA RUBRICA AVANTPREMIERA EDI­TORIALA. VASILE SADOVEANU „Marea aventură şi alte povestiri" fLORENTIN POPESCU Versuri. Volum de debut. Editura „Albatros" BANUI RADULESCU

Next