Luceafărul, ianuarie-iunie 1970 (Anul 13, nr. 3-26)

1970-02-14 / nr. 7

! Piatra de lună la mijlocul Bucureştiului s-a adus o pia­tră de lună. S-a pus la vedere. Cine vrea — vine şi-o vede. E băgată în sticlă ca un peşte în acvarium. E pusă pe un su­port, ca o statuie pe soclu. Cum arată această piatră ? Cum poate să arate ! Foarte urîtă. Foarte bătrînă. Ne­albă. Chiar murdară. Şi totuşi, este adusă de pe lună. Ne uităm la ea uluiţi. Nu ulu­iţi­ de ea, însă, ci uluiţi de Armstrong şi de Aidrii. Unul dintre ei doi a adus-o. Cînd a adus-o ? In timp ce noi ne uitam la tele­vizor. In noaptea aceea de pomină cînd noi cu toţii stăteam sfecliţi la televizor şi îi vedeam culegînd-o direct de pe faţa te­levizorului. Care este preţul acestei pie­tre ? Ea nu are preţ. Ea este atît de urîtă incit ea nu poate să aibă preţ. Preţul ei trebuie că este moral. Numai morala mai găseşte cite ceva de plătit lucrurilor urîte. Ea reprezintă însă ideea de curaj, ideea de om şi chiar pînă la urmă şi ideea de lună văzută cu ochi de om. Mă uit la ea şi-mi spun : Vai, Doamne, cît de bătrînă eşti! Vai, piatră, cît de urîtă eşti! Neco­lorată ! Noi, aceştia care facem meseria armelor şi a poeziei, credem despre lună că este bunica sau chiar străbunica noas­tră. Precis că pămîntul este acela care s-a rupt din lună. La început a fost luna. Ca dovadă, iată bătrînețea ei. Niciodată, in ruptul capului, nu voi fi capabil să cred că luna s-a rupt din pămint. Nu poate să fie adevărat, aceasta. Ce­­se putea rupe de ^pămint ? De pămint nu se putea rupe de­cit vreun copil bătut-măr de mă-sa. Ce altceva se putea rupe de pămint? De pă­­mînt nu se puteau rupe decit acele minu­nate priveliști pe care noi ni le închipuim dar niciodată nu le vedem. Ce se mai pu­tea rupe de pămint ? Vreun ochi, de bu­­­năseamă. Luna este urîtă. Precis că noi ne-am­ rupt de ea. Cine mai declară altceva decit faptul că pămîntul nu ar fi decit un sate­lit al lunii, se înşeală. II citesc pe Emines­­cu şi-mi dau seama de aceasta. Mă uit la bucata asta mizerabilă de lună şi-mi dau seama de adevăr. Nu plecăm decit de lin­gă ceea ce este urît. Ideea de frumos este de fapt o idee de despărţire. Ea este o idee la plecare. Forma genuină a frumosului nu poate fi găsită în Bucureşti în Gara de Nord cînd pleacă trenurile. Altunde unde am găsi-o genuind ? In conserve ? Mă uit la lună şi mă uit şi la bucata mică de lună prin ochii mei. Ce urîtă este, Doamne! Ce rachetă frumoasă a trebuit ca să o aducă şi cîţi de trei bărbaţi formi­dabili, pe care or­ice femeie i-ar iubi, s-au dus taman pînă acolo ca să ne-o aducă nouă ! Mă uit la ea cu ciudă şi-mi zic : fir-ar să fie ! Poate numai o bază militară ar sta peste ţîţele tale. Sau cine ştie, doar dacă-l seducem, vreun copac care să facă de-ale copacului. Sau vreun pom care să facă de-ale pomului. Mă uit la bucata de lună şi sînt trist că ea nu seamănă cu un măr. Mă uit la ea şi mă gîndesc că iubita mea niciodată n-ar purta-o ca piatră preţioasă între ţîţe. Piatra asta este urîtă, adică ea nu este frumoasă. Este un fel de străbunică. Pre­cis că noi am fugit din pricina ei pe pă­­mînt. Precis că pămîntul s-a­ rupt din lu­nă. N-avem treabă cu ea. Nichita STANESCU GRIGORE HAGIU tei nălucit SCoate­ fi inelul de pe deget cît de uşori de limpezi şi ai nimănui tot ar putea sa ne trăsnească puiul de luceafăr atita lipsă de contur să nu te-mpingă la ispită chiar dacă teiul nălucit pentru mireasmă îşi trage sevele prin rădăcini ţinute pe buza unei sticle pline cu cel mai pur şi nemirositor şi alb alcool eu după braţul tău îngreunîndu-mi pieptul ştiu cită lună a căzut în tine dar nu-ndrăzni nici somnul să-l muţi pe pietre tot mai mari şi mai departe mai departe cel care ştie să adulmece adulmecă şi-astfel mai bine-n noaptea asta din creştet pînă la călcîie de-un fier albastru născocit anume umblind cu flacără suavă să ne lăsăm cusute în şuier moale trupurile-mbrăţişate doar nouă sfii şi tu nu bufniţa privighetoarea ne vesteşte moartea Pămint pămint de flori începi s-aluneci către noi prin aerul curat şi mare străpuns de luminări aprinse pămint de flori de griu de flori de tei de line lanţuri de cocoa­re şi albul scurs în oasele de miei pămint de mire de mireasă ocrotitoarea casă ce-o clădim din tine va fi de talgere şi de potire plină pămint de flori în adîncimea ta de geam fluid ar trebui-ngropaţi încă odată bărbaţii noştri cei mai mari de neam pămint de flori din miezul tău aş răsări eu însumi cu buze mai fierbinţi cu aripă mai îngerească pămint de floare de pămînt tu îngăduitorule mai du-ne cenuşa noastră-ngenuncheată şi nu ne spune cum vom înflori minunea noastră redescoperită într-o zi timpul zăpezilor —un fel de a spune că­­revezi o faţă, pe care n-ai mai privit-o demult, şi umbli spre ea prin zăpadă— scriind urme într-uin timp, trecut de acum, unde n-ai mai fost, şi e mult c­oborîtă în iarnă mată, îngropată în tăcere, această fiinţă, şi întoarcerea către ea ca o înmormântare de viking, împingînd greu acea MIRCEA IVANESCU Pastel corabie, care prin zăpadă are o altă putere a răsfrîingerii de ape verzui — şi care apoi se înalţă în flacără, repede acoperită, cu.­­ o rună de fum —ca acum­­când mergi spre faţa ei, cu ciudata lumină moartă, de aici, te întorci înapoi şi neadevărurile se aşează, fiecare o urmă a gesturilor care s-au scris — şi faţa ei e­ mîhnită. LEONARDO DA VINCI — STUDIU DE PORTRETI DIN SUMARUL REVISTEI Scriitorii şi publicistica Jurnalul unui martor ocular de Teodor Mazilu Cronica literară de Dan Laurenţiu Tineri prozatori sovietici ~­­ însemnări de atelier Strada Se-ntîmplâ cîte-o duminică oprî­­mantă, cu pereţi ca o menghine şi cu dulapuri late în carapace de lac. Se-ntîmplă cîte-o duminică udă, cu miros de lampă de gaz şi de maga­zii fermentate. Se-ntîmplă cîte-o du­minică boarcă, precum apa de ploaie pe punctul de-a se scurge-n canal. Se mai întîmplă. Cîte-o duminică în care ne salvăm toţi spre stradă, pe unde putem. Dar întîi vreau să-ntreb : ştie vre­unul dintre edilii oraşului ca popu­laţia Bucureştiului migrează duminică seara spre Marele Bulevard ? Că iarnă-vară tramvaie galbene şi tro­leibuze albastre lansează cohorte de oameni în staţiile marelui centru co­mercial ? Că o speranţă de şase zile aşteaptă ziua a şaptea pentru a se îm­plini ? Că nu sîntem departe de ta­bietul provincial ? Şi ca nici nu e vorba de provincie, ci de o stare a noastră de sentiment care ne-mpinge duminica unii spre alţii ? Ca vînăm fericirea cu pasul de-a lungul străzi­lor ? Fiindcă iată : duminică de du­minică din Piaţa Romană şi pînă la Dalles, din Piaţa Victoriei şi pînă la Palat, aceeaşi mulţime compactă luneca de-a lungul trotuarelor. Fiindcă iată : duminica de duminică aceeaşi mulţime compactă caută oaze de re­­croisre şi locuri intime pe bulevard. Fiindcă iată , duminică de duminică cei ce se plimbă sînt mai ales tineri, un bulevard de la un capăt la altul străbătut duminică seara de adoles­cenţi. Ei da, Bulevardul cel Mare e­­xistă. Bulevardul cel Mare care în­­cepe-n Piaţa Victoriei sau în Piaţa Romană, bulevardul care porneşte din spaţii mari de asfalt, Bulevardul cel Mare care durează întinderi imense. Adevărat, Bulevardul cel Mare există. Dar Bulevardul cel Mare există pragmatic. Bulevardul cel Mare exista interesat. Bulevardul există co­mercial. Dar Bulevardul cel Mare nu este sentimental. Bulevardul cel Mare nu este o dragoste. Şi­ aţi vă­zut, oare, seara, mulţimea aceea imensă, pilcurile de tineri rătăcind în căutarea luminilor calde, a băilor de lumină în galantare de cristal ? Aţi văzut, oare, perechile acelea înlăn­ţuite cu fericirea mutată pe seînte­­ieri ? Ci seînteierile sînt pîlpîiri de feştilă, bulevardul e-n pîcla, aerul general e de petromax. De parcă s-ar demonstra dinadins economia la curentul electric. De parca lipsa de becuri s-ar demonstra. De parcă ar vrea cineva să convingă că paradi­sul duminical al adolescenţilor începe cu privaţiuni. Cu patru reclame de „DERO" şi două de „ALBA LUX". Cu prăvălii decorate cu macaroane şi lapte praf. Cu paltoanele din decada de toamnă. Cu pantofii din trimes­trul trecut. Cu galeriile de artă în­chise. Cu trei cofetării mari şi late în care arde neon. Ca să te simţi ca în gară, între un tren care pleacă şi al­tul care a sosit. Lumina aceea albă şi rece în care doar chirurgul lipseşte şi felcerul brancardier. Şi asta e tot. Toata migraţia străzii se face-n um­­bră-penumbră, ca pentru camuflaj. Păi sigur, aştept sa se comită un fals. Singurul sentiment cu putinţă e cel al culpei. Singurul sentiment cu putinţă este bonjour tristesse. O imensă mulţîme de tineri mutată în condiţia Iui „fără rost". Mutată în con­diţia Iui „degeaba". O mulţime mişeîn­­du-se obosit, fără joc de odihnă, fără motiv de surpriză, împingîndu-se îna­inte în penumbra mohorîtâ a Marelui Bulevard. Şi chiar, nu se poate face nimic d Intre edilii oraşului, cel mai sentimen­tal nu poate furniza nişte becuri ? Nişte reclame mari, luminoase şi nişte locuri de încălzit ? Fiindcă pe urmă o sa se supere iar toată lumea, că, vin tinerii cu „reflectoarele" lor, şi aici chiar aşa ! Sânziana POP

Next