Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-08-08 / nr. 32

a cronica literara Tudor Arghezi :XC N-au trecut decit cîteva luni de cînd am scris despre Crengi, ultima culegere — credeam — din versurile lui Arghezi. A mai a­­părut între timp un volum (X­C, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la naşterea poetului) şi vor mai apare, probabil, şi altele, aşa incit orice previziune este inutilă. Versurile de acum nu tulbură în nici un chip imaginea pe care ne-am format-o despre poet. E vorba de poeme pe care Arghezi le-a lăsat deoparte dintr-un motiv sau altul. Motivul esenţial este, evident, de ordin estetic. Cele 26 de poeme inedite sunt, în fapt, nişte schiţe, însemnări ocazionale, pamflete în cea mai mare parte sau mici fabule cu înţeles foarte amar. Inedite, deci, ele nu impun un Arghezi inedit, nuanţează numai motive şi repre­zentări anterioare. Cunoscută este, între altele, definirea poeziei ca o geometrie a sunetelor clare : „Dansează stihul ritmul şi pas cu pas îl sună. / O rimă-i mai scîlcie o­ rimă e mai bună, / Dar trebuie o rimă şi-o pauză la vers, / Cum e şi călcătura la horă şi la mers. / Căci de se­ fringe stihul strîmbat şi dă în gropi / Să crezi că vor răspunde mai bine la ureche / Cînd ri­­mele-s mai strînse, păreche cu păreche. / Ce fel de danţ e-ace­la ? de surzi ? de muţi ? de orbi ?­­ De cucuvăi ? de stoluri de bufniţe ? de corbi ? / în care joacă strîmbe picioarele de lemn / Şi ghebele din circă, fără opriri la semn ? / Oricît ar fi şi mirii şi oaspeţii de dîrji, / S-ar auzi un tropot de piedici şi de cîrji. „ Gătit de sărbătoare cu fir, să luăm aminte / Că stihul e o nun­tă de graiuri şi cuvinte“ — prin elemente comune de etnogra­fie şi reprezentări naiv ţărăneşti (există, se ştie, la Arghezi un rafinament al naivităţii şi în această ordine intră şi simbolul ar­tei ca o logodnă sacră sau o nuntă intre vocabule !). Ce este de admirat, aici, înainte de orice, este tehnica poeti­că, savanta compunere prozodică, remarcabilă la autorul Cu­vintelor potrivite nu numai în poemele definitive dar şi în scrierile pregătitoare. Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că Arghezi nu notează, ca Eminescu, în ciornele lui me­tafore răzlețe, ci de-a dreptul versuri. Poetul versifică orice îi cade sub ochi — o anecdotă, o alegorie, un blestem, o stare în fine — de spirit, punînd în acest joc cu rimele o mare gra­vitate. Ritmurile de acum arată mai ales o mare capacitate, la Arghezi, de a se indigna şi de a traduce această indignare fie în poeme spumegătoare, cu o mare acumulare de expresii muşcătoare, fie — lucru cunoscut şi acesta — în poeme în care se simte un fel de voluptate a aluziei, un venin strecurat cu a­­bilitate în mătasea versului. In cazul dinţii avem de-a face cu pamflete lirice în genul celor din 1907 şi Cîntare omului. Citîn­­du-le, nu avem nici o surpriză. Cei ce fug din ţară sînt asemuiţi, de pildă, corăbierilor care părăsesc, într-un moment de primej­die vasul, pentru a-şi salva astfel rînza (E bine a trăi, Voce din pămînt). Fabula este elementară şi versul nu excelează printr-o notaţie ieşită din comun. Tot aşa în Război şi pace, Puţoiul, Tată, Ţepeş domnul, poeme discursive de un moralism simplu, previ­zibil. Indignarea este mai colorată şi capacitatea de invenţie mai mare în Dedicaţie, poemul, de altfel, antologic al volumu­lui de faţă. Avem de-a face cu un blestem în tiparul, de ase­menea, unei reprezentări ţărăneşti, elementare, fără implicaţie de ordin metafizic din Blestemele cuprinse în Cuvinte potrivi­te. Totul este adus, aici, la măsura vieţii comune şi, deşi bă­nuim că supărarea poetului are raţiuni spirituale mai adinei (contestarea — de pildă — a artei lui de către nepricepuţi şi răuvoitori), ea îmbracă veşmîntul unei alegorii lumeşti. Cineva, un vecin pizmaş, nu iartă poetului faptul că plăvanii lui sînt harnici, că ogorul este roditor, nevasta sprintenă şi pricepută. Poemul dezvoltă temeiurile acestei invidii gospodăreşti, între­­rupînd, din loc în loc, discursul cu replici mai dure, vorbe de o cruzime totuşi supravegheată. Diatriba — Arghezi fiind un mare poet al diatribei — se topeşte, astfel, în alegorism naiv şi aluzie incisivă . ..Pizmaşul scuipă-n lacrimile mele, / Usca-i-s-ar gingia cu măsele, / Batjocorind oftatu-meu cinstit, / De cum a tremurat şi s-a ivit. / Intra-i-ar mucegaiurile-n oase, / îmi pizmuia şi florile frumoase. / Rămîne-i-ar şi limba-n gît, / De ce, întot­deauna făţarnic, m-a urît ? / Pentru că mie-mi plouă pe gră­dină ? / Că mi-e spălată casa cu lumină ? / El suferă bolind şi-l doare / Că dau ştiuleţii mei mărgăritare / Şi griul spic mai gros şi bobul mare ?­­ Că plugul mi-e tot nou şi tot curat, / în dimineaţa sură, la arat ? / Vedea-l-aş spînzurat / / Te-am bles­temat, pizmaşule Cutare, / Să putrezeşti de viu şi pe picioare". Poemul Măseaua minţii — notabil şi acesta — pare a fi şi mai legat de anumite circumstanţe biografice, familiare celor ce cunosc viaţa poetului din ultimele decenii. Otrava aluziei este, acum, mai ascunsă şi complicată într-o oarecare măsură de fabula în care este înscris poemul. Miezul ei este acesta : un dentist, omul — aşadar — unei meserii onorabile, devine peste noapte estet, judecător, cu alte cuvinte de artă. O victi­mă a acestei curioase metamorfoze pare a fi şi poetul. El se răzbună inventînd o poveste, altfel copilărească, unde este vor­ba de o ladă de dinţi şi de măsele, de carii, abcese, proteze , lucruri în genere dezagreabile, menite să nască un adine sen­timent de mizerie morală. Fabula poetică este, la rîndul ei, sim­plă şi străvezie : cimitirul de dinţi de la uşa poetului aparţine celor care au încercat să muşte din cremenea versurilor. Aşa­dar : „Să vezi, venise-odată-ntr-un stol adine de muşte / O ceată să mă apuce, speriată, să mă muşte. / Mi-a dat ocol o vreme, nerăbdător s-aştepte / Şi repeziţi, eroii au dat cu gura-n trepte. / Crezînd să-mbuce carne, au dat de ceasul morţii / Zdrobindu-şi căscătura de cremene, cu colţii, / Şi fără să mai poată, căzînd, să se mai scoale / Cu gurile căscate şi cu gingia moale. / Tu dă-le de pomană, le fie cu noroc, / Să-şi spele şi să-şi puie măselele la loc. / Dar ţine-ţi-i făraşul cu măturile-a­­lături / Că poate-o fi nevoie, zic şi eu, să mai mături“. Să mai adăugăm, la motivele dinainte, şi pe acela dezvoltat în poemul Nu ştia din ciclul Flori de mucegai şi cîteva litanii înfiorate de ideea morţii (Doamnă moarte, Litanii). Alte versuri (Omule, tu, Baladă etc.) nu mai au acuitatea şi puterea a lega de punctul fix al unei idei pinza de păianjen a imaginilor rare, memorabile. Sunt versuri convenţionale, didactice, fructul unei ştiinţe prozodice — e drept ■— remarcabile. Dar numai atît. Vine întrebarea dacă cei care dau la iveală aceste însemnări de atelier fac sau nu o imprudenţă. De imprudenţă nu poate fi în niciun fel vorba pentru că versurile unui mare poet, chiar şi acelea în care nouă ni se pare a nu auzi muzica spiritului său, ci numai muzica goalelor silabe, trebuie cunoscute. Eugen SIMION 8 AUGUST 1970 comentarii critice Drama latentă Peisaj cu vaporaşe pare titlul unei culegeri de pasteluri echilibrate şi, din cauza calmului pe care in mod fals il anunţă, defavorizează pe un autor atît de neliniştit ca Tudor Ursu. Cititorul e tentat să lase cartea de o parte sau să-şi rezerve plăcerea de a citi cîte-o schiţă seara, Înainte de culcare, pentru a-şi tempera agitaţia diurnă. Lectura însă îi va trăda aşteptările. Sub linia sigură a instantaneelor sale, autorul a comprimat o tensiune atît de apăsătoare, incit numai cîteva pagini sunt deajuns ca să acapareze chiar şi conştiinţa cea mai independentă. Poate că tocmai aerul impersonal şi nepăsarea cu care e tratat cititorul explică forţa persuasivă a unor bucăţi atit de sumare. O tematică foarte complexă e tradusă invariabil în acest volum prin secvenţe cinematografice, filmate parcă din intimplare, dar insistînd prop­orţional asupra tuturor amă­nuntelor. S-ar părea că autorul se lasă rugat să poves­tească că e plictisit el însuşi de ceea ce va urma, dar, fiindcă tot va trebui să o facă, acceptă să povestească lent şi conştiincios nişte fapte cu totul neînsemnate. Povestind pe jumătate adormit, cu o precizie care nu aduce o vioi­ciune, ci a blazare, autorul intrigă şi stirneşte curiozita­tea. Treptat, desenul său limpede şi senin se tulbură in adine, ca o apă magnetică, iar atmosfera se face de plumb, inchizind în cercuri reci o situaţie tragică. Schiţa care dă titlul volumului e cea,mai reprezentativă pentru un asemenea mod de a sculpta în cleştar chipul schimonosit al neliniştii. Pe malul unui lac odihnitor, pri­vind pulsul leneş al peisajului inundat de soare, pescarul are deodată revelaţia ciclicităţii exasperante. El îşi dă sea­ma că in ritmul cosmic individual nu mai contează decit ca element de figuraţie şi că unicitatea sa nu e decit o vaga iluzie. Ceva similar trebuie să fi simţit credincioşii din vremea lui Copernic, cînd au aflat că nu Pămîntul, ci Soarele e centrul Universului. Şi totuşi, pescarul nu începe să urle sau să se zbată ca să risipească paralizanta sen­zaţie, a indiferenţei universale. Gesturile lui continuă să fie calme, ca şi res­piraţia peisajului. Tocmai aci­stă arta patetică ; autorul reuşeşte să prindă creşterea asurzitoare a vacarmului interior. Ceva trebuie să intervină pentru a descărca tensiunea insuportabilă și, intr-adevăr, o barcă ușoară taie cu fermitate apele lacului . ..Era o fată într-un schit, tunsă scurt, cu părul prins într-o panglică îngustă, cu maioul albastru, aproape ud, lipit de sîni şi cu braţele de culoarea bărcii, continuate în rame. Una cu schit­ul sub­ţire şi drept ca o lamă de brici, în mişcarea prelungă a vislitului, tăia lacul. Era o tăietură adincă, dureroasă, din care aştepta să curgă singe“. In altă schiţă, Viscolul, este reluată ideea imposibilităţii de a supune materia. Zăpada care se cerne nepăsător peste munţi pulverizează toate punctele de reper şi face din schiorul rătăcit pe acolo un captiv al propriului său cerc de evadare. Deşi vede că s­e întoarce mereu in acelaşi loc, el speră că va progresa măcar în înălţime, deoarece ză­pada se aşterne, necontenit. Dar iluzia aceasta a progre­sului în­­ spirală se năruieşte rapid atunci când schiorul îşi aduce aminte că zăpada se va topi la prima ivire a soarelui. Părăsind cercul absurd, dar lipsit de primejdii, el se va aventura în afară şi va muri, sancţionat de lege. Deşi conţine o parabolă evidentă, schiţa nu e didactică şi are o ţinută fermă, statuară, care o face memorabilă. Din alte perspective, drama captivităţii apare şi in Barza, Molia sau Visul unei bărci de la moşi. Un procedeu cu totul original susţine schiţa Un sfert de oră , segmentind arbitrar un fragment din timpul mereu atit de egal cu sine, scriitorul descrie spaima latentă a prezentului suspendat. Poate că aici trebuia să lip­sească imaginea ceasului orb, fără ace, care măsoară timpul cadenţînd anonim, fiindcă ea s-a uzat in roma­nul noului val şi în cinematografie. Cea mai lungă bucată a volumului, intitulată Triptic, nu e şi cea mai bună. Ideea generoasă a identităţii ce nu poate fi stabilită prin introspecţie, ci prin rapor­turi cu semenii a avut parte de o tratare cam sche­matică, dar şi ea face dovada inteligenţei artistice a autorului. Nenumărate alte idei îşi găsesc la Tudor Ursu o intru­­pare lipsită de fast, dar plină de gravitate. In Jucă­torul de loto, de pildă, datele cele mai derizorii compun cu discreţie drama subtilă a celui ce nu încearcă nimic pentru a nu eşua. O schiţă ca Trenul vorbeşte în termeni familiari despre tragismul aşteptării absurde : „Revine şi pune totul la loc, cu mişcări lente, ordonate, care tră­dează obişnuinţa şi, cîteva minute, andrelele lucesc între­rupt în mişcarea mîinilor, apoi spatele se reazimă de bancă, iar ochii, căutînd un punct de sprijin , se opresc pe conturul varului cojit de pe peretele de scîndură al magaziei. Caută mai aproape şi reia fisura peronului pe care o urmăreşte cu încăpăţînare pină în cele mai fine ramificaţii şi din nou i se pare că aude un tren...“, iar Pipa aduce la nivelul faptului banal imposibilitatea co­municării : „Avea impresia că ţopăie ca un caraghios, in jurul unui cerc, în care erau cinci, pe care ii găsise aici, şi nu reuşeşte să intre“. . .... Asumîndu-şi toate problemele mari ale literaturii de azi, Tudor Ursu încearcă să le descopere in momentele cele mai nesemnificative ale existenţei normale, pentru a se sustrage susceptibilităţii cititorului modern. Preocu­parea sa de a rămîne îndărătul cortinei e şi ea un mijloc de a-şi declina responsabilitatea. Şi totuşi, de dincolo de ea, scriitorul îşi trădează antipatiile şi preferinţele. El are oroare şi de neiniţiaţi, şi de blazaţi. El vrea să impună prototipul ideal al omului care experimentează mereu păstrindu-şi insă puritatea nealterată. In cercul închis al întrebărilor fără răspuns, personajele sale su­feră profund, dar decent, fără să scoată un geamăt. Alexandru STEFANESCU A *­hA. VICTORIA ANA TAUS­AN catharsis Mai vechea aspiraţie a Victoriei Ana Tăuşan de a scrie o poezie de amplitudine meditativă, traversată de întrebări existen­ţiale dintre cele mai grave, este confirmată şi de recentul ciclu de poeme apărut la edi­tura „Eminescu". Titlul cărţii, Catharsis, nu pare nici el de loc întîmplător ales, căci autoarea îşi divulgă şi pe această cale intenţiile. Cele cinci ample poeme ale cărţii, se vor, astfel, tot atîtea momente distincte ale unui unic demers poetic impregnat de reflecţia cea mai acută. Aşadar, totul este riguros gîndit. Am spune prea riguros gîn­­dit, întrucît viciul de fond al acestei cărţi stă tocmai în obstinaţia descurajantă cu ca­re poeta vrea să ducă la capăt o întreprin­dere a cărei geneză trădează un evident fond de strictă elaboraţie cerebrală. De aici plutirea anevoioasă, poticnită, în prolixe şi artificioase discursuri retorice pe care Vic­toria Ana Tăuşan ni le propune nu odată : ,,— Ah, Voi, ce năprasnice vorbe aţi zis / Cit despre noi, /ce-i dacă vă pare trecerea noastră zadarnică ? Şi zadarnicul ce-i ? •­ Oare starea ce ne-o spuneţi adesea, exis­tă ? / Faceţi dovada ! Cineva tot trebuie să încerce / palate cu bolţi de nisip ! Voi, nu. Celelalte, nu. / Atunci să nu rideţi de noi, cum nu vă vom cere să plîngeţi / cînd ori­ce minune zidită ne­ piere“ etc. (Insula, V). Cit despre tentativele de parafrază mitolo­gică din Arta de a rămîne Eurid­ice suferă şi ele de acelaşi retorism superfluu, la care se adaugă o cu totul nefirească supralici­tare a numelor proprii. La intîmplare, sunt invocate, în numai două secvenţe, nume precum: Danaide, Prometeu, Iason, Niobe, Herakles, Cerber, Orfeu, Hades, Sisif şi altele. De aceea, este o adevărată surpriză plăcută, cînd, în asemenea fastidioase con­strucţii, întîlneşti crîmpeie de poezie auten­tică, în care metafora e strunită inspirat, avînd efecte percutante : , O, Doamne, cine mai ştie ca noi, cum se tămăduieşte o stea / noapte de noapte suflîndu-i pe răni numai cuvinte ?“ ; „Tîrziu, vor veni marinarii băr­boşi şi vor rîde-mpreună­­ cu straşnicii lor căpitani. Vor citi urmele noastre. Vor zice : nu duc nicăieri. Cercuri perfecte într-o minte nebună.“ ; „Lingă o singură lacrimă, ce este marea ? / Cînd mori dintr-o lacrimă, cine te salvează ? / Toate bărcile lumii sunt pregătite doar pentru cel ce / izbit­e de vă­luri, sau împins de furtună.“ ; „Voi, surori Danaide, voi care vreţi să umpleţi / un poem fără margini, spuneţi voi, dacă ştiţi / o femeie care vorbeşte cu adevărat mai îna­inte / de a fi ajuns în adîncul lacrimii sale !“. Sunt cum se vede, toate aceste spi­cuiri, dovezi ce atestă prezenţa unei vocaţii poetice dintre cele mai demne de reţinut. Este insă necesară o cit mai grabnică elibe­rare de prejudecăţi şi o cit mai lucidă cu­noaştere de sine. Semne îmbucurătoare, în această privin­ţă, se întrevăd deja şi in cel din urmă poem al culegerii (Poemul nisipului pentru corabia sa). Nu întrutotul vindecat de re­torism,­ poemul face totuşi dovada unei no­tabile implicări a pretextului metaforic în fluxul sincerităţii lirice. Iată, de pildă, a­­ceasta lamentaţie : „Corabie, dragostea, mea, pace pînzelor tale ! / Auzisem, cindva, că un poet te-a făcut să pluteşti / pe imposibi­le fluvii la maluri mereu schimbătoare, / suflînd spre catarguri cuvintele-i dumne­zeieşti. / Eu sînt numai nisipul. Oriîncotro, arşiţă mare. Depind / de marea aceasta care mă surpă, dar care îmi dă, / pentru cei ce rezistă la setea bezmetică, asemenea miş, / Mărgeanul, el, ochiul de mare, care-a orbit / privind din străfunduri prea mari Infinintul... / Corabie, dragostea mea, poate nici eu nu-ţi iubesc / decit curajul de-a tre­ce mereu prin furtuni“. ION MAXIM: oameni in alb Ceea ce deosebeşte această carte pe tema războiului de multe altele de acelaşi gen stă atît în autenticitatea fondului ei docu­mentar cit şi în inteligenţa cu care autorul ştie să nuanţeze, în general, evenimentul brut, căutînd să-i desprindă semnificaţiile umane mai largi. Aşa se face că,­până la ur­mă, volumul lui Ion Maxim îmbină fericit filonul strict narativ cu comentariul sobru, chemat să lumineze anume reacţii sufle­teşti, anume atitudini intelectuale. Sub a­­cest din urmă raport, cartea Oameni în alb conţine nu puţine pagini de confesiune şi auto-analiză în care asistăm la iniţieri şi clarificări interioare dintre cele mai carac­teristice pentru psihologia tînărului student medicinist de altă dată, plecat voluntar pe frontul antifascist. Spiritul metodic al au­torului se resimte peste tot, căci datele şi faptele consemnate în „carnetul cu scoar­ţe negre“ sunt sobru şi exact comunicate, iar schiţele de portret consacrate celor din jur (e adevărat, poate prea sumare şi cam stereotipe) nu hiperbolizează în nici o di­recţie. De aceea, discordanţa de ton, în ra­port cu contextul general, de care suferă unele pasaje, minate de o facilă exaltare literaturizantă, nu poate deloc fi trecută cu vederea : „Apele mari ale neliniştii se re­vărsau, prăpăstiile neîncrederii se căscau, mlaştina neputinţei înghiţea totul. Şi din­tr-o dată pasărea zădărniciei ţişni în văz­duhul înnorat. Am încordat arcul. Săgeata subţire a speranţei a pornit, atingind-o. Eram atent, încordat, încă o săgeată. A­­ripa-i era frîntă şi căzu“. La fel de nepo­trivite ni se par şi cîteva imixtiuni ale sti­lului celui mai searbăd, aşa zicînd docto­ral, sub pulpana căruia îşi fac loc reflecţii de cea mai pură banalitate . „Realitatea , ex­terioară ne constrînge să adoptăm o anu­mită atitudine, pentru că desfăşurarea fe­nomenelor este determinată şi fără posi­bilitate de oprire. Oricît ne-am face iluzia că operăm oarecari transformări, legile na­turii nu se modifică“ etc. Se înţelege că în locul unor atari alune­cări în didacticismul plicticos, preferăm oricînd prezenţa directă a oamenilor, în­cărcaţi de gîndurile lor simple dar cu ade­vărat bogate în tîlcuri adinei. Meritul căr­ţii lui Ion Maxim este tocmai acesta, de a conține numeroase pagini de o asemenea natură. Nicolae CIOBANU avantpremieră editorială Editura „Litera" ALICE BOTEI Pădurea şi trei zile EUGEN BAHBU Jurnal in China LUDMILA GHIŢESCU Editura „Eminescu“ Editura „Eminescu“ Versuri. Stampe fragile n efemeri de '----------------------------------------------- ADEVĂRATA MORALĂ A UNEI FABULE Saint-Simon povesteşte, în Memo­riile sale, un caz de vanitate care s-a lecuit prin ridicol. Ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că, ridicu­lizată, orice vanitate se lecuieşte, şi, în afară de asta, nu sunt deloc sigur că scriitorul francez a tras din fapte morala cea mai potrivită. Povestea este, pe scurt, următoa­rea : voind să se amuze pe seama extrordinarei vanităţi a unui înalt prelat, regele ii propune discret Aca­demiei pentru un loc rămas vacant, în taină, suveranul sugerează tutu­ror persoanelor marcante din antu­rajul său să nu piardă ocazia de a asista la recepţie. Copleşit, M. de Noyon n-are nici ce mai mică bă­nuială, nimic nu i se pare exagerat faţă de calităţile cu care se crede înzestrat, nici chiar faptul că tînă­­rul abate de Caumartin, căruia îi re­vine obligaţia de a-i răspunde la discursul de recepţie, se oferă cu prefăcută modestie să-i arate răspun­sul înainte de a-l rosti şi să-l supună judecăţii lui. Abatele a compus un discurs parodic, imitînd stilul emfa­tic şi confuz al prelatului şi îşi ia, astfel, o măsură de precauţie ; spre bucuria lui, prelatul nu numai nu observă nimic, dar merge pină aco­lo incit, măgulit ca pasărea din fa­bula lui La Fontaine, adaugă cu mina lui „quelques traits de sa pro­pre louange“. In ziua hotărită, M. de Noyon se înfăţişează la Academie însoţit de o numeroasă suită şi-şi de­clamă pompos cuvîntul. Abatele de Caumartin răspunde, pe un ton mo­dest şi măsurat, subliniind doar prin uşoare inflexiuni ale vocii pasajele cele mai ridicole, laudele cele mai compromiţătoare. Asistenţa rîde pe furiş şi aplaudă, înveselită de farsa ce se joacă sub ochii vanitosului; numai M .de Noyon continuă să nu priceapă nimic răsfăţîndu-se şi căs­­cind un mare cioc de mulţumire, ca să spună, apoi, în dreapta şi-n stingă,, ce efect nemaipomenit a produs per­soana lui la Academie, ce vorbe de preţuire s-au auzit, ce emoţie a cu­prins pe toată lumea. Din aceste frumoase visuri e trezit nu peste mult timp prin grija unor prieteni care nu vor să-l lase să-şi consume în tihnă satisfacţia ; ei îi strecoară în suflet îndoiala cu privire la ones­titatea abatelui de Caumartin şi reu­şesc să-l tulbure în cele din urmă. „Lexces de la colere et du dépit — scrie Saint-Simon — succéda à Lexces du ravissement. Dans cet état, il re­­tourna chez lui, et alla le lendemain à Versailles où il fit au roi les plain­­tes Ies plus arneres de Fabbe de Caumartin, dont il était devenu le jouet, et la risée de tout le monde“. Și Saint-Simon adaugă această în­cheiere, care constituie, în fond, mo­rala „fabulei“ : regele voise doar să se amuze („mais qui voulait toujours partout un certain ordre et une certaine bienséance“) şi, pe deasupra, se simţea cauza inocentă a întregii întimplări, aşa că hotărăşte să-l pe­depsească pe de Caumartin ajun­­gindu-l la o mănăstire. Dar M. de Noyon, vindecat de vanitate, ia apă­rarea abatelui și se făce chiar, de aici înainte, protectorul lui: „Ce trait — mai zice Saint-Simon — l’avait radicalement nerdu dans resprit du roi et M. de Noyon n’en eut que le bien devant Dieu par cette grande action, et phonneur devant le mon­de“. Morala e în acord cu spiritul creş­tinesc ; nu ştim insă şi cit e de ade­vărată. Fiindcă vanitatea se vinde­că rareori, iar M. de Noyon trebuie să fi fost grozav de puţin vanitos incit rîsul colegilor de Academie să-l determine a se pocăi. In reali­tate, lucrurile se vor fi petrecut alt­fel decit şi-a închipuit Saint-Simon, căruia, dacă nu i se poate reproşa necunoaşterea faptelor, i se poate re­proşa în schimb interpretarea lor. E probabil că M. de Noyon nici nu s-a plîns regelui de abatele de Caumartin şi de farsa ce i s-a jucat, dar, pur şi simplu, de zvonurile neruşinate, de insinuările prietenilor. Vanităţii lui (dacă era cu adevărat vanitos) îi stă­tea mai bine acest mod de a se plînge din care ieşea neştirbită. Căci nimic nu admite mai greu vanitosul decit că a fost­­luat în rîs ; el se în­furie de orice ironie, dar nu pentru că ar înțelege-o ca atare, ci internat pentru că n-o poate înțelege. Insă cum regele nu putea pedepsi pe zvo­­niști, el se grăbi să scoată pe abatele de Caumartin țap ispăşitor, soco­tind că va împăca pe M. de Noyon. Cum să-și imagineze regele că vani­tatea acestuia respingea astfel de compromisuri ! în adevăr, M. de Noyon luă imediat partea lui de Caumartin, căci nu putea recunoaş­te în ruptul capului că tînărul său coleg ar fi greşit cu ceva ; nu, totul nu era decit un zvon mizerabil. Va­nitosul păru generos faţă de abate, menajîndu-se în fond pe sine. Rege­le se supără pe el şi, astfel, vanita­tea domnului Noyon ieşi biruitoare, încă o dată, de data aceasta chiar împotriva celei mai înalte„ dizgraţii“. Aceasta fiind încheierea, morala o ghiceşte oricine. Nicolae MANOLESCU

Next