Luceafărul, iulie-decembrie 1970 (Anul 13, nr. 27-52)

1970-08-08 / nr. 32

Anul XIII 32 (432) Sîmbătă 8 august / 1 leuLuceafărul 1970 8 pagini PROZĂ Dl D. R. POPESCU • ARTE • TINERI AUTORI • SPORT Proletari­­din toate ţările, uniţi-vă ! Saptaminal editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România LITERATURA ŞI TIMPUL Se împlineşte un an de la Congresul al X-lea al Partidului Comunist, Român, eveniment istoric care a marcat deschiderea unei etape noi în dez­voltarea patriei noastre. Programul de realizări trasat de Congres este în plină desfăşurare, re­zultate remarcabile au fost înscrise în activitatea societăţii noastre, confirmîndu-se justeţea liniilor de perspectivă elaborate de partid. Ne sînt vii în minte cuvintele secretarului general al parti­dului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, spuse la tri­buna Congresului al X-lea, care arătau cu cla­ritate legătura strinsă, fundamentală, între pro­gramul de dezvoltare dezbătut de Congres şi po­tenţialul creator al poporului nostru : „Conside­răm că dispunem de tot ce este necesar pentru traducerea în viaţă a acestui program insufle­­ţitor ; avem o bază de pornire tehnico-materială dezvoltată ; avem un partid puternic, unit, înar­mat cu învăţătura marxist-leninistă, strîns legat de mase ; suntem un popor harnic, dîrz, înzes­trat cu calităţi deosebite, devotat trup şi suflet cauzei socialismului“. In principale domenii de muncă au fost atinse rezultate strălucite în acest an împlinit de la Congresul al X-lea, semnifica­ţia lor fiind concludentă pentru realismul hotă­­rîrilor luate de înaltul for al partidului nostru. Aceste rezultate se înscriu deopotrivă în bi­lanţul de înfăptuiri cu care poporul nostru în­­tîmpină sărbătorirea zilei de 23 August. La a XXVI-a aniversare a eliberării patrie­i ne aflăm in plină desfăşurare a marilor şi îndrăzneţelor răspunderi sociale pe care ni le-a pus tuturor în faţă istoricul Congres al comuniştilor. în do­meniul culturii răspunderile nu sunt mai puţin importante şi e limpede că multiplele iniţiative privind dezvoltarea învăţămintului, ştiinţei, cul­turii, muncii de cercetare, literaturii şi artelor, că atâtea îmbunătăţiri care au urmat hotărârilor prevăzute de Congres au avut în vedere să spo­rească considerabil spiritul de angajare, efortul preţios de a fi mereu în consens cu cerinţele majore ale timpului şi ale societăţii noastre so­cialiste, cu cele mai proaspete cuceriri ale ştiinţei moderne, cu cele mai bogate şi mai rodnice exi­genţe în perfecţionarea profesiilor. Un puternic sentiment al istoriei a devenit dominant în toate domeniile de muncă, pe şan­tierele naţionale, în şcoli şi laboratoare, întărind capacitatea creatoare de lucru şi de răspundere in faţa îndatoririlor colective, în faţa probleme­lor sociale noi, superioare, în faţa greutăţilor. Numeroase sunt exemplele de abnegaţie, de mare dăruire scopurilor scumpe ale patriei noastre socialiste. Cunoaştem cu toţii eroismul, puterea, unitatea cu care poporul nostru condus de partid a ştiut să depăşească grelele încercări datorate calamităţilor naturale, să învingă, să pornească cu o exemplară conştiinţă patriotică la recon­strucţia, la reînzestrarea locurilor atinse de tragicele intîmplări. O neabătută împlinire a răspunderilor sociale majore caracterizează conduita cetăţenească a omului patriei noastre. Pentru scriitori, tabloul social actual este complex şi de adîncime, talen­tul şi puterea de creaţie fiind chemate să recurgă la cele mai nobile resurse pentru investi­garea, cuprinderea şi înţelegerea semnificaţiilor umane profunde oferite de proaspăta, tulbură­toarea şi generoasa istorie a patriei noastre fru­moase, demne, bogată in evenimente şi eroi. Literatura are deci azi la noi un timp fertil, ştiinţa şi tăria de a folosi şi de a pătrunde acest timp fiind chemate să se afirme din plin pentru scrierea acelor cărţi substanţiale care să fie pe măsura numelui poporului şi patriei noastre, a istoriei sale încununate de un prezent bogat în înţelesuri. Munca scriitoricească, prin ce are ea mai bun, vine şi ea in întîmpinarea marii săr­bători mărturisindu-şi atît­ realizările cit şi con­tinuele îndatoriri majore faţă de timpul istoric pe care îl trăim şi la care suntem­ chemaţi să participăm mereu cu un înalt simţ de răspundere cetăţenească. LUCEAFĂRUL . . . — Cu oamenii ajungeţi la compromisuri la fel de vesele cum aţi povestit data trecută că ajun­geţi cu lucrurile ? Treceţi drept un om intratabil — Oricum nu-mi plac compromisurile sumbre, şi aici firea noastră a ajuns să posede secrete netransmisibile. Cum face, cur şi reuşeşte un român să întoarcă pe dos mănuşa tragică şi s-o arunce în faţă destinului ? Dintr-un duşman po­tenţial îşi face un prieten pe viaţă. Devenind bucureştean şi debutînd in litera­tură, eram invitat la cenacluri, la revelioane. Asistam la veselia generală crunt şi neîmpăcat plin de orgoliul răspunderii universale pe care o simţeam că îmi apăsa umerii şi părăseam a­­ceste petreceri insultîndu-i pe toţi. Cum se puteau sclifosi atît de inconştienţi, mă­­în­trebam eu, cînd ştiau totuşi foarte bine în sinea lor că într-o zi vor muri ? Ce înţelegeau să facă din viaţa lor ? Cum credeau ei că poate fi învinsă a­­ceastă fatalitate ? Prin jocuri de cuvinte care îi făceau tot pe ei să rîdă de idioţenia propriei lor gîndiri ? Jucau mici scenete, improvizau sau cîn­­tau acompaniaţi de pian, reclame (eram uluit de memoria colosală pe care o aveau în acest sens) şi, pentru ca nimic să nu le tulbure cîtuşi de puţin seninătatea sufletească, inventau — inspirîndu-se din Urmuz — jocuri numite, de pildă, Ismailuri, cu ajutorul cărora luau în tărbacă oameni şi idei ale timpului, scriind fiecare, pe o temă dată, în stilul vestitului grefier din Buzău, lucruri care constituiau răzbunarea inteligenţei lor sclipitoare faţă de obtuzitatea sau demagogia aberantă a unora dintre contemporanii intelectuali care urcau cu energie şi fără scrupule pe scena socială şi care, dacă s-ar fi aflat, i-ar fi privat pe aceşti urmuzieni de libertate pentru multă vreme. Aveau insă grijă să distrugă acele hîrtiuţe. Mă mir cum mă suportau printre ei, fiindcă după fiecare scan­dal plecam trîntind uşa şi aveam sentimentul că am rupt cu grupul lor pentru totdeauna. Nu, după un anumit timp mă invitau din nou, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Iar eu mă duceam cre­­zînd de fiecare dată că o să-i găsesc schimbaţi. De unde ! Peste ani, şi asta mi se părea formidabil, dădeam peste aceiaşi oameni parcă i-aş fi văzut ieri. Ei, bine, am sfîrşit prin a rămine prieteni, vreau să spun că n-a devenit nici unul duşmanul meu înverşunat, după cite figuri le-am făcut la toţi. Dar fiindcă cititorul aşteaptă de la noi „măr­turisiri“ literare, e cazul să povestesc că unul din ei era critic literar şi că, în clipa cînd i-am dat să citească acea versiune a primului volum din Moromeţii pe care mă hotărîsem eu în iarna anului 1955 s-o dau la tipar, i-a trecut prin cap că, în sfîrşit, a venit momentul să-mi plătească şi mie pentru aceste nenumărate figuri pe care i le făcusem şi iată cum a procedat. Mi-a citit cartea şi, cînd ne-am reîntîlnit, s-a uitat ssnir­ în ochii mei şi mi-a spus foarte liniştit şi cu multă grijă să fie clar în expunere şi să în­ţeleg exact ceea ce dorea să-mi comunice. — Impresia generală cu care râmîi după lec­tura romanului dumitale, mi-a zis el, este, întii, că eroul, acest Moromete, e cam nebun, încet­ Compromisul cu oamenii cînd să cauţi explicaţia în ce constă nebunia lui, nu prea reuşeşti. E foarte autentic descrisă şi pare foarte adevărată. Şi atunci îţi vine în minte că o singură explicaţie poate fi : că şi autorul e cam nebun. Acuma, asta n-ar fi o piedică în calea publicării romanului în revista noastră, dimpotrivă, dar judecat ca roman, nu prea ţi­ne, ţi-aş propune să faci din el nişte nuvele. Ar avea mare succes şi ai fi perfect pe linia Intîlnirii din Pămînuri, dar cu un registru mai bogat şi mai profund... „O să găsesc oare altul mai bun ca asta care să se priceapă la literatură ?“ m-am întrebat eu, trecînd fără să fi înregistrat prea bine peste prima parte a spuselor lui. Fiindcă a doua mă interesa. — De ce crezi dumneata că romanul meu nu ţine ca roman şi îmi propui să fac din el niște nuvele ? — Păi uite de ce, mi-a răspuns el riconind. Și m-am pregătit să-l ascult cu o curiozitate limpede, avea ceva să-mi spună ? Era critic li­terar, sau un simplu veleitar ? Era un foarte bun critic literar ! Dar avantajul creat de mine prin neacceptarea unei prietenii în stilul pe care mi-l propunea mediul literar a fost decisiv, pentru că omul din faţa mea nu m-a cruţat nici el şi mi-a spus crude adevăruri cînd existau sufici­ente motive să mă copleşească cu elogii, cum făcuseră alţii. — Să ştii, i-am spus eu la urmă, că mi-ai dat, rînjind, preţioase îndrumări. Păstrează-ţi rînje­­tele pentru amicii dumitale, cărora sînt sigur că o să le povesteşti cu lux de amănunte cum a de­curs întîlnirea, iar eu o să-mi păstrez sfaturile, care n-ar fi stricat să fi ieşit din alt cap. Dar ce să facem ! Luăm şi noi ce găsim ! N-a înţeles ce i-am spus şi a citit neîncrezător prima parte a versiunii refăcute, finale, pe care i-am prezentat-o spre publicare. I-a dat drumul, dar a şi scris un articol mic şi reticent în „Ga­zeta literară“, ca să poată să scrie pe urmă unul mare, în care să-şi arate nemulţumirea că n-am făcut totuşi din romanul meu nişte nuvele. Ce frumoase ar fi fost ! Interesante ! Era, ca orice critic dotat, tiranic în opiniile lui şi abia la urmă, cînd a citit romanul în întregime s-a con­vins că eu, şi nu el avusesem dreptate, în ce priveşte ideea dacă trebuia sau nu să fac un roman. Iar eu nu mai trebuia să fiu convins, din moment ce-i ascultasem judicioasele sfaturi, că nu fusese crud cu mine, ci drept. A scris apoi un articol plin de entuziasm şi am devenit prieteni. Şi-a păstrat poziţia iniţială, dispoziţia de a nu-mi trece cu vederea scăderile literare. Cu cele umane însă am ajuns amîndoi la un compromis și în cincisprezece ani nu ne-am certat în mod serios niciodată. Am ajuns chiar să cred că faptul a devenit imposibil, cum imposi­bilă e pentru unii împăcarea, trecerea peste ura care ni se injectează la un moment dat în inimă. Șansa noastră e să fim în acel moment greu al ciocnirii umane obsedaţi de ceva care să ne aca­pareze întreaga fiinţă. Injecţia de ură se varsă atunci pe undeva pe lingă noi. fi v› co Z I—z › I—■ GOz ou o"o c ť 1) ›li Q m arra pretia \s^ Povestitorul prieteniei izvorîtă dintr-o puternică nevoie de destăi­nuire, opera de povestitor a lui Panait Istrati este pătrunsă de sentimentul prieteniei. Aproape toţi eroii lui Panait Istrati, începind cu autobio­graficul Adrian Zograffi, se pot reduce la un singur tip dominant : omul care tînjeşte după prietenie, care trăieşte pentru prietenie şi care vede suprema mulţumire sufletească în găsirea unui suflet bun. In această căutare a prieteniei se sublimează şi se topesc toate celelalte sentimente. Chiar în­tr-o operă atît de plină de erotism cum este Nerrantsoula (şi care, ca putere de sugestie, este poate cea mai puternică a lui Istrati) chiar , în acest roman al unei iubiri ciudate, tot senti­mentul prieteniei este acela care covîrşeşte su­fletul povestitorului. „Un prieten pasionat“ este ceea ce caută , eroii lui Panait Istrati. Marca din Nerrantsoula ar vrea „să realizeze o armonie între patima pustii­toare a cărnii şi sublima prietenie. Aceasta din urmă înfloreşte în statornicie şi în durată şi pen­tru ea infidelitatea este un non-sens : cu­ cit sînt mai mulţi prieteni, cu atît e mai bine. Carnea, dimpotrivă, cînd iubeşte, este egoistă şi nu su­feră pe un al treilea, dar în acelaşi timp se plic­tiseşte şi tînjeşte cînd i se dă prea mult din aceeaşi hrană“ . Şi mai departe : „în ce priveşte prietenia supremă, idealul ar fi realizat numai de nişte amanţi-prieteni, dacă bărbatul şi femeia ar putea să rămână prieteni şi amanţi în acelaşi timp“. Omul descris de Istrati este un căutător de im­posibil. Aşa cum caută prietenia visată, el caută şi dreptatea socială, bunătatea, sinceritatea. Toa­tă viaţa sa sufletească este formată din aceste elanuri pe care le împiedică, le deformează, Ie deviază, însă fără să le înăbuşe niciodată, socie­tatea, împrejurările şi poate, mai ales, sufletul acestui om însuşi. La Panait Istrati un realism violent şi crud, o observaţie nemiloasă a firii omeneşti şi o adincă experienţă a vieţii tempe­rează romantismul personajelor şi restabilesc în­totdeauna adevărul situaţiilor. Acolo unde acest adevăr ar putea fi pus la îndoială (ca în ciclul povestirilor cu haiduci) tonul de legendă şi de baladă veche transfigurează realitatea şi o înal­ţă pe culmile poeziei epice. Neliniştiţi şi febrili, oamenii lui Panait Istrati se lasă pradă vinturilor vieţii cu candoare şi sin­ceritate. Setea lor de sentimente absolute, care îi ridică peste nivelul sufletesc obişnuit, se lasă totuşi înşelată dacă nu potolită de apele vremel­niciei umane. Sîntem departe aici de vagabon­zii sublimi şi de criminalii neprihăniţi din unele romane ruseşti. Vagabonzii şi golanii lui Istrati sunt frămintaţi desigur şi ei de năzuinţi sublime, dar ei sunt în acelaşi timp umani şi adevăraţi, supuşi la patimi şi la cusururi, încătuşaţi de pa­siuni violente, copleşiţi de păcate, fulgeraţi de ură sau înrăiţi de dragoste neisbutită. Totuşi niciunul din ei nu este fundamental rău, mai mult chiar : fondul sufletesc al tuturora este bun şi numai societatea şi împrejurările potrivnice şi nedrepte îi fac păcătoşi şi răi. Este aici, la Istrati, o bună parte de tezism şi un rousseauism cam naiv, care însă este o consecinţă firească a setei aceleia de sentimente absolute care, îna­inte de­ a fi a eroilor lui, este a scriitorului în­suşi. Căutător de sentimente puternice şi curate, plin de credinţă faţă de miracolul prieteniei care face pe oameni buni, şi îi adînceşte pînă la îm­păcarea supremă cu ei înşişi şi cu lumea întrea­gă. Panait Istrati a avut o viaţă plină de întîm­­plări minunate. „Cazul“ lui a produs pe vremuri un răsunet european. Şi intr-adevăr este ceva uimitor şi rar în cariera literară a acestui om care, la patruzeci de ani, ajunge să scrie opere pline de culoare, de sevă şi de originalitate sti­listică, într-o limbă care nu e a lui, pe care a învăţat-o tîrziu, la treizeci şi cinci de ani, şi pe care cu o îndrăzneală nemaipomenită şi candidă o înfloreşte cu idiotisme româneşti, traduse ad litteram, cu cuvinte şi expresii româneşti trans­puse fără niciun înconjur, reuşind totuşi­ să aibă o frază de­ o eleganţă clasică şi să fie atît de ro­mân în haina lui străină. AI. PHILIPPIDE Dramatice existente de scriitori şi artişti — Să mergem spre boschetul unde s- a sinucis Urmuz ! — Unde anume ? (Ne aflăm pe şo­seaua Kisselef). — Aici, în spatele Bufetului, într-o dimineaţă a fost găsit domnul De­­metrescu cu un glonte de revolver in tîmplă. N-a ştiut nimeni atunci în ’23 că murea Urmuz. în ’24 am început să ştim. Şi acum ştim bine­— Ce se întîmpla deci în acea dimineaţă ? — Murea un scriitor foarte inte­resant, un premergător al literatu­rii absurdului, pe care el o practica involuntar. — Credeţi ? Involuntar ? — El continua năzbîtiile din via­ţă, pe care le făcea cu Ciprian. Eram secretar de redacţie la Timpul şi vine la mine Gogu Ciprian. îi zic : „băi, nea Gogule, ai 500 de lei pe săptămînă, dacă-mi seri cite o a­­mnintire din teatru , cu o condiţie să începi cu Urmuz“. Mi-a dat o pa­gină din care am aflat că, de pe a­­tunci, l-a înţeles pe Urmuz, în sub­stanţa lui literară. L-a înţeles serios vorbind. L-a intuit. Dovadă că Urmuz făcea serios tot ce făcea, e ce-mi spunea Ciprian : în scrisorile pe care mi le trimitea de la Măgurele, Urmuz îmi povestea, de fapt, proza lui. Sora lui Urmuz mărturiseşte că pasiunea lui era muzica. El voia să facă muzică. Nu i-a plăcut medicina, nu i-a plăcut avocatura. I-a plăcut muzica. Unii cred că el s-a sinucis pentru că n-a putut să facă muzică, așa cum ar fi vrut. Urmuz e, cum mai spuneam un­deva, un Jarry al României. — Acest Bufet de la șosea..­— Da. Iată o a doua amintire des­pre acest Bufet care e făcut de Maicu intr-un stil autentic româ­nesc. Aici, prin ’29 (dar vezi că eu cu anii stau prost!) m-am intîlnit cu Brîncuşi. El venise, cu adresa mea dată de Voronca şi Brauner, la mine. A deschis uşa, era iarnă, după masă. Avea tata lăptărie. Vindeam iaurt şi cumpăram Lautreamont. Şi hop, apare moşulică. L-am recunos­cut după o poză. Avea o pălărie pe care o călcase în picioare. Căci, tre­buie să ştii, nu-i plăceau hainele bine puse la punct, călcate. Asta deşi sculptura lui e limpede, curată şi bine călcată. Ca să vezi. Apare deci pe uşa lăptăriei Brân­­cuşi- Am tras oblonul. Am trimis după două kilograme de ţuică, le-am pus la fiert pe godin şi m-am cinstit cu moşulică şi cu ceilalţi de-acolo. — Cine mai era ? — Lumpenul. Pe loc l-au luat la mijloc, făcînd,— cum ziceau ei — mişto de moşulică ăsta care a ve­nit de la Paris. Să ştii că acest Brîncuşi, care era un fel de arhanghel al sculpturii, nu făcea teorie. Să ştii asta ! Maxy a convocat repede cenaclul. Au venit Vinea, eu, Luminiţa Pă­­traşcu, Filip Lazăr. Brâncuşi trăsese la Hotel Bulevard. Venise cu tră­sura pe Bărăţiei. A plecat din lăp­tărie şi ne-am revăzut în salon. Şi stăm noi de vorbă... Toţi voiau să-l tragă de limbă, să extragă din moş exegeza noii sculpturi. Dar, cum spusei, el nu vorbea. Nu-i plăcea. El intuia, avea sculptu­­ra-n el. Peste vreun ceas, moşul a zis că pleacă la Hotel. Şi m-a luat cu dum­nealui- Dar ne-am dus în piaţă şi-am băut, cu Brîncuşi şi cu Harry Brau­ner, pînă dimineaţă. — Dar ce legătură are toată po­vestea asta cu Bufetul ? — Stai, măi băiete. Tocmai. A treia întîlnire a fost aici, la Bufet. Dar ai răbdare. Sintem­ încă în piaţă, la Parcul Sinaia. Să vezi ce s-a în­tîmplat. Unul, aflat în picioare, cu o halbă de bere în faţă, se certa cu becul electric, înjurîndu-l de tămă­duire, toată noaptea. Lui Brîncuşi i-a plăcut de Harry Brauner. Ne-a făcut şi vreo cîteva portrete dar le udase sifonul, le-am făcut cocoloş şi le-am aruncat. — Vă pare rău că nu te mai aveţi? —• Da, sigur. A treia întîlnire a avut loc la Bufet, cu Petre Pandrea, cu Vulcănescu şi cu alţii. Eu am tă­cut, plagiindu-l pe Brîncuşi. Unii voiau să afle filiaţia dintre egipţieni şi Brîncuşi. Tot felul... Pe moşul l-au cam plictisit lucrurile astea­— De ce nu mai faceţi gazetărie? — în ’30, cînd lăptăria noastră a dat faliment (că şi eu sunt o victimă a marii crize economice mondiale), tata a tras obloanele şi m-a lăsat şo­mer. Bătrînul ar fi trebuit să aibă nişte părăluţe. Dar şi el a fost o vic­timă, că banca unde-şi băgase bă­­nişorii, a avut un crah. Bieţii băni­­şori strânşi de tata, pentru ca să ne facă şi nouă o casă, s-au dus dracul Şomer ! Auzi ? Brunea — Fox, care era la Dimineaţa, m-a luat la biroul lui: „Stai, mă, şi tu aici“. Că aşa se intra atunci în gazetărie. Şi încet-încet m-a pus să şi scriu. Cinci ani, domnii capitalişti nu m-au trecut pe statul de plată. Scriam şi mă duceam cu o hîrtie la madam Petrescu la casierie. Trăgeam cu toţii chiulul statului burghez. Eu, Gheorghe Dinu, am fost complice cu marele capital, furînd statul. Şi am rămas în presă, la Dimineaţa, la A­­devărul, şi la Timpul. Ce bine era în pagina a doua a Timpului unde găseai pe Miron R. Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Marin Sîrbulescu. Stînd acuma şi gîndindu-mă la treaba asta a mea care se cheamă viaţă, îmi dau seama că n-am trăit degeaba. Eu, domnule, am scris în viaţa mea cronică cinematografică şi plastică. în 1941 am scris despre Apollinaire, despre scriitori antifas­cişti germani. Ehe ! Dar, nea Păunescule, fii atent: lăptăria mea nu era numai o lăp­tărie surrealistă ci şi una unde ve­neau comunişti. Uite, Ştefan Voicu, în amintirile lui, are un capitol despre această lăptărie. Eu întii am fost comunist şi după aceea suprarealist, rebifîn­­du-mă şi protestînd. — Ce este suprarealismul ? — O mişcare, totuşi, în sinea ei, revoluţionară. Dar să nu zicem sur­­realişti, să zicem — avangardişti. Ca dovadă unde a ajuns majoritatea avangardiştilor *. Fundoianu, Voron­ca, Brauner, eu, Gellu Naum Dorina Rădulescu, Miron Paraschivescu, Ivaşcu, Nisipeanu. In tipografia unde noi tipăream Unu, sub maşina plană, Nisipeanu ţinea manifeste clandes­tine. — Ce fel de om sînteţi dumnea­voastră ? — Eu cu toţi oamenii mă port fru­mos, ca la pompele funebre.­ Am scr­is şi un poem care-i place lui Fă- Adrian PĂUNESCU (Urmare din pag. 5) De vorbă cu Ștefan Roll cronica pietonului Sfere Pînă acum omul n-a locuit în sfere decît la modul figurat, excep­­tînd planeta care, o spunem între noi, nu prea respectă regulile for­mei perfecte atît de venerată de greci. Iată însă că un fabricant ger­man de „mobilă avangardistă“ ne propune să locuim realmente, în sfere, cîtuşi de puţin cereşti. Aces­tea, — cităm dintr-un buletin de actualităţi — au întrebuinţări mul­tiple şi pot fi folosite la ştrand, în grădină, pe terasă sau chiar în o­­daie... Sfera respectivă este dotată cu un cuier, o casă de bani, lampă de citit, minibar, magnetofon, ven­tilator... Nimic nou, aşadar, în afara amă­nuntelor tehnicii, dacă ne gîndim la butoiul celui ce căuta ziua în a­­miaza mare, cu opaiţul în mină, un om. In dorinţa lui aprigă de izola­re, omul» (fără să fi fost găsit vreo­dată de Diogene) a regăsit el însuşi soluţia filozofului. Un butoi avangardist însă, atît de bine dotat cu mijloacele tehnice de azvîrlire a omului din centrul tăcerii, gîndirii sau conştiinţei sale, complică şi mai mult lucrurile, şi-aşa destul de complicate, îneît de preferat, — pentru cîştigarea liniş­tii noastre mult rîvnite, — rămine tot cerul, sfera ideală, fără cuier sau mini-bar — cerul și un cuget curat. a CANDID

Next