Magazin, iulie-decembrie 2021 (Anul 64, nr. 26-52)

2021-09-16 / nr. 37

SERIE NOUĂ -1566 • ANUL LXIV • 16 SEPTEMBRIE 2021 • 16 PAGINI • 3 LEI Nr. 37 (3316) E-mail: redaatia.revistamagazin@yahoo.com • redactia.revistamagazin@gmail.com WhatsApp: 0722.625.622 SAPTAMANAL CULTURAL - ȘTIINȚIFIC INDEPENDENT 948427 000171 I SECOLE. UNII PĂ­MÂNTENI ÎNARMA­­I­ȚI CU TELESCOAPE au crezut că au­­ văzut tot felul de lucruri pe Marte, hrăniți fie de suprafața muntoasă de pe Planeta Roșie, ori de propria lor psihologie. De-a lungul timpului mass-media populare au trans­mis prezența unor canale ciu­date pe Marte, construite de lo­cuitori misterioși sau de extrate­reștri aflați în vacanță, ba chiar și baze marțiene extraterestre sau fețe umanoide sculptate în roca dură. Faptul că au fost tră­dați de dura realitate și aceste lu­cruri s-au dovedit simple închi­puiri, nu a contat. Imaginația lucrează chiar și azi, când roverul Curiosity, aflat pe solul marțian de peste 2.000 de zile marțiene, ar fi descope­rit, conform cercetătorilor de la NASA, ceva ce seamănă cu niște emisii de gaz, mai exact de metan, la câțiva zeci de kilo­metri de robot. De unde provin, cine se produce, iată întrebări care stimulează imaginația co­lectivă terestra. Sunt pământenii, în acest vast univers, atât de disperați să se joace cu vecinii siderali? Pri­vind înapoi, la lunga istorie a iluziilor marțiene (și a iluziilor umane), așa pare: Oceane și uscat Cum se vede, nu doar oame­nii simpli se lasă păcăliți de um­brele de pe Marte, în 1784, Sir William Herschel (născut în 1738 la Hanovra și decedat în 1822 la Slough, Marea Britanie, astronom, inventator și muzi­cian britanic de origine germa­nă), a scris că zonele întunecate de pe Marte erau oceane, iar zo­nele mai deschise erau uscat. El a speculat că Marte era locuit de ființe inteligente care „probabil se bucură de o situație similară cu a noastră”. Teoria lui Herschel a predo­minat timp de un secol, alți astronomi susținând că au obser­vat vegetația în regiunile mai deschise la culoare, considerate a fi pământ. Din fericire pentru Herschel, celelalte contribuții majore ale sale în astronomie, printre altele, cu telescopul con­struit de el a descoperit planeta Uranus, a observat inelele lui Saturn, lunile lui Jupiter și um­brele de pe Lună, dar și în do­meniul muzicii, i-au adus o recunoaștere meritată, fiind ales în Societatea Regală și numit astronomul Curții de către re­gele George al III-lea, i-au adus o binemeritată recunoaștere. Toate acestea au făcut ca opinia sa despre zonele colorate de pe Marte să ajungă la fundul sacu­lui biografiei sale. Canale și caneluri în timpul aflării lui Marte la cea mai mică distanță de Pă­mânt, în 1877, astronomul ita­lian Giovanni Schiaparelli a privit prin telescop și a observat niște caneluri pe suprafața Pla­netei Roșii. El a folosit pentru acele urme cuvântul din limba italiană „canali”, adică canale. Problema a fost că acest cuvânt a fost tradus în limba engleză cu canals, canale, dar artificiale, cum sunt cele construite de oameni pentru scurgerea apei și nu channel, care înseamnă tot canal, dar natural, cum e Ca­nalul Mânecii Asia i-a determinat pe vorbi­torii anglofoni, dar și pe cei din restul lumii, să tragă concluzia de nezdruncinat că Marte adă­postea o societate inteligentă capabilă să construiască un sis­tem de căi navigabile. Care să se vadă și de pe Pământ, pe deasu­pra! Această concepție greșită a fost popularizată de un astro­nom bogat din Boston, SUA, pe nume Percival Lowell, care în 1895 a prezentat desene ale „ca­nalelor” într-o carte, intitulată „Marte”, și și-a argumentat în a­­mănunt teoria într-o a doua carte, „Marte, casa vieții”, în 1908. Această credință a fost alimentată în continuare, potri­vit NASA, de entuziasmul năs­cut imediat după finalizarea lu­crărilor construirii Canalului Suez, în 1869, o minune ingine­rească a epocii moderne. Exact de Halloween, în 1938, Orson Welles și The Mercury Theatre on the Air au difuzat о versiune radio a Războiului lumilor, romanul lui H.G. Wells publicat în 1898. Povestea, pre­zentată ca o serie de buletine de știri „live”, a semănat panică printre miile de ascultători care credeau că America este atacată de marțieni ostili. Imaginația funcționa din plin. In cele din urmă, teoria „canalelor marțiene” a fost dezmințită la începutul seco­lului al XX-lea, când s-a de­monstrat că ele erau doar simple iluzii optice, privite prin telescoape de calitate slabă; formațiile punctifor­me, cum ar fi munții și cra­terele lui Marte, par a alcătui niște linii drepte. Mai târziu, analiza spectroscopică a lu­miNii venite de pe Marte a 99 LOCURILE ÎNDEPĂRTATE NU NASC ILUZII, DAR MARTE, CEA MAI APROPIATĂ PLANETĂ DE NO1, NE HRĂNEȘTE IMAGINAȚIA DE CÂTEVA SECOLE. ATÂT DE MULT ÎNCÂT UNII CRED CĂ POATE FI COLONIZATĂ DE TERIENI, LA FEL CUM A FOST COLONIZATĂ "LUMEA NOUĂ" DE CONCHISTADORI. «O carte trebuie să fie toporul cu care să spargem marea înghețată dinlăuntrul nostru.» Franz Kafta EXPUNEREA LA SOARE I în timpul sarcinii 7 arătat că nu există apă pe supra­fața planetei. Dar dacă a existat, se întreabă și azi unii. Fața misterioasă Pe 25 iulie 1976, sonda spa­țială Viking 1 Orbiter lansată de NASA a fotografiat această regiune din latitudinile nordice de pe Marte, în timp ce căuta un loc de aterizare pentru Viking 2 Lander. Nebunia a început atunci când NASA a prezentat imagi­nea realizată de Viking 1, com­pletată cu o explicație care des­cria formațiunea muntoasă ca având „ochi și nări”. 45 de ani mai târziu, „Fața de pe Marte” încă inspiră mituri și teorii ale conspirației, mulți oameni cre­zând că este o structură artificia­lă construită de o civilizație marțiană străveche. Privită de sus, din acel unghi, umbrele de pe munte par chiar să fie o față umană sau umanoi­dă. Cu toate acestea, din alte unghiuri, în fotografiile făcute de Mars Express Orbiter și de alte nave spațiale, muntele este în mod clar doar un munte, care nu seamănă deloc cu o față de terestru sau extraterestru. Tendința de a vedea fețe u­­mane acolo unde nu sunt are un nume: pareidolie. Este un ter­men științiific care definește tendința de a interpreta un sti­mul vag ca fiind ceva cunoscut de observator, cum ar fi formele ce apar în nori, fețele ce par a apărea în obiecte neînsuflețite sau modele abstracte, sau auzi­­rea de mesaje ascunse în muzică atunci când e redată invers. Pareidolia feței apare, spun oamenii de știință, ca un produs secundar al sensibilității noastre sporite la detaliile fețelor uma­ne. Takeo Watanabe de la Labo­ratorul de Științe Vizuale de la Universitatea din Boston expli­că fenomenul astfel: „Am învă­țat în exces chipurile umane, așa că le vedem și acolo unde nu sunt”. Dar acestea nu sunt singu­rele iluzii legate de ceea ce am vrea să vedem pe Marte. (Conti­nuare în numărul viitor) GEORGE CUȘNARENCU

Next