Munca, noiembrie 1969 (Anul 25, nr. 6834-6859)

1969-11-08 / nr. 6840

Pagina a 2-a Eveniment teatral la Cluj SĂPTĂMÎNA PATIMILOR“ de PAUL ANGHEL Socotită după canoanele clasice ale dra­maturgiei, piesa lui Paul Anghel „Săptămî­­na patimilor“ ne apare dintr-odată defici­tară. Ea nu beneficiază de un conflict dra­matic propriu-zis pe care să-l urmărim în desfăşurarea scenică, dramatismul pe care îl degajă rezultînd nu din drama personaje­lor ci din... ideea istorică — contemporană şi actuală prin însăşi condiţia naţiunii care o poartă — de a sta drepţi şi demni la răs­cruce de drumuri. „Săptămîna patimilor" nu poate fi considerată nici ca dramă şi cu atît mai puţin ca tragedie ; zbuciumul per­sonajului central, al lui Ştefan cel Mare, se ridică deasupra individualităţii sale umane. „Drama“ lui este drama unei naţiuni iar noi, spectatorii, nu asistăm la confruntări scenice care să o angajeze şi s-o rezolve di­rect, ci la un colocviu poematic, eseistic mai degrabă, privind caracterul social-poli­tic, moral şi istoric al acesteia. Conflictul posibil, existent î­n subsidiar, pe care îl simţim tumultuos dar frenetic, este urmărit dintr-o singură „tabără", cealaltă rămmînd mereu dincolo de scenă și de aceea piesa, lipsită de o ciocnire dramatică propriu-zisă, se declină genului, rămînînd ca o literatură eseistică dramatizată, deosebit de dificilă u­­nei montări scenice. încercarea, într-un fel temerară, a lui Vlad Mugur s-a bizuit, de aceea, în primul rînd pe mesajul ei de actu­alitate, pe contemporaneitatea ideilor ce se afirmă, demitizînd ■ istoria şi propunîn­­du-le-o doar ca un excelent pretext de a vorbi despre AZI, aşa cum de altfel inten­ţionase însuşi Paul Anghel. In această ac­cepţie, a unui spectacol de idei, tratat — cum se exprima regizorul într-un recent interviu din „Tribuna“ — ca un spectacol cu o piesă istorică de Shakespeare, regizorul nu a cău­tat să construiască scenic o diferenţiere ca­racterologică a personajelor, care la drept vorbind nici nu există un text, ci o distinc­ţie în ideea de simbol al fiecărui personaj a­­parte. Aşa se afirmă în contrapunere Ştefan cu laccoppo, sau cu Falconeri, sau cu Mi­hail etc., fără a antrena însă o confruntare directă ci prin angajarea într-o paralelă e­­voluţie dramatică în care destinele lor se diferenţiază, primesc verdicte definitive, se împlinesc măreţ ori se pierd fatal. De aceea, viziunea regizorală a lui Vlad Mugur asu­pra spectacolului este una modernă, de o sobră simplitate, refuzînd orice tentă de grandilocvenţă şi fast, de gratuit patetism. Măreţia ce se degajă, sentimentul profund patriotic pe care îl întreţine continuu spec­tacolul, rezultă din valorificarea maximă a resurselor interioare ale textului, solicitînd interpreţilor­­şi scenografiei excelente, semnată de Mircea Matcaboji — acesta a conceput un masiv cort de luptă ale cărui falduri din pînză cernită se închid şi se des­chid ca nişte aripi vultureşti, acoperind în tainiţa lor, ori dezvăluind senin lumii, în­suşi sufletul acesta românesc pe care îl poartă ţăranii-oşteni ai lui Ştefan, el în­suşi, înainte de toate român şi om deopo­trivă­, acea conştiinţă a dramei lor, deasu­pra istoriei şi timpului concret, pînă la sin­teza profundă a ideii pure. Spectacolul lui Vlad Mugur are cadenţa unui grav ritual sacru. Mai mult nici nu cred că se putea cere. „Săptămîna patimilor" beneficiază la Cluj de o distribuţie dintre cele mai bune. Un actor prin excelenţă de dramă, Valentino Dani, îl întruchipează pe Ştefan cel Mare cu o luciditate cenzurată, izbutind un rol de mare frumuseţe scenică, în ciuda textului preţios ce se pretează atît de puţin rostirii la rampă. Actorul, cu o gesticulaţie econo­mică, interiorizat şi robust, ne propune un „Domn“ Ştefan nu lipsit de patimi lumeşti, nu un om fără cusururi, dar mai presus de orice contopit cu glia strămoşească pe care a fost chemat să o apere şi să o afirme chiar cu preţul suprem. Dar, Valentino Dani a ştiut să evite patetismul şi grandi­locvenţa, înţelegîndu-şi profund eroul pe care nu l-a conceput ca pe un personaj de piesă istorică ci de dramă contemporană, actuală. Aici, în această interpretare feri­cită, intenţia autorului s-a regăsit în viziu­nea regizorală, completă. O evoluţie remarcabilă are Gheorghe Radu în laccoppo, însuşindu-şi exact acest simbol al omului fără neam şi ţară, care îşi poartă destinul dezolant­ tragic cu o conti­nuă spaimă a neputinţei de a se împlini ca realitate istorică definită. George Motoi în Mihail este şi el o prezenţă diferenţiată, personală, mizînd pe un cinism reţinut, cal­culat, gîndit, în ultimă instanţă el reuşeşte fără îndoială o bună creaţie scenică. Demne de a fi reţinute sunt evoluţiile bine lucrate, bine înţelese, ca apariţii sugestive comple­mentare rolului central, ale lui Marin D. Aurelian (Andrea Falconeri), Teodora Ma­­zanitis-Fugaru ■ (Euxinia), Octavian Lăluţ (Ciocîrlie). Cu acest spectacol, de o ţinută artistică, elevată, deschiderea stagiunii actuale la Teatrul Naţional din Cluj marchează un prim şi autentic eveniment,teatral. CONSTANTIN CUBLEŞAN Valentina Dani şi Teodora Fugaru, într-o scenă din spectacol MUNKA „ZILELE CULTURII SOVIETICE" Am lăsat în urmă centrul Moscovei, apoi monumentul de la Borodino. De la un timp, ne-au ieșit în întîmpi­­nare pădurile. Mai întîi, pă­duri de stejar, poieni înflori­te și, dint­r-o dată,­ ca într-o pagină de Turgheniev, ca în­tr-un vers de Esenin — mes­tecenii, pădurile de meste­ceni. Şi aici, printre meste­ceni şi linişte, Peredelkino. Un fel de sat al­ scriitorilor sovietici, o colonie de crea­­­­ţie... Case ruseşti, vile din Har lemn, înconjurate de flori ji­i şi de metafore. Pe un deal,­­ vegheat de luminările albe « ale mestecenilor, cimitirul din Peredelkino. Căutăm casa scriitoarei Galina Serebreakova. O gă­sim pe strada Lermontov (a­­ici toate străzile poartă nu­me de scriitori) la numărul 2. Autoarea ciclului de ro­mane despre Marx, ne întîm­­pină printre muşcate şi măr­găritarele, într-un birou în­cărcat cu amintiri dintr-o ju­­măltate de veac de convieţu­ire cu arta cuvîntului. O o­­daie în care se află chipul unora dintre cei mai repre­zentativi scriitori ai veacului. Sînt aici şi Maxim Gorki şi Bernard Shaw, şi Esenin şi Blok şi Kawabata, recentul laureat al premiului Nobel. Tot aci păstrează scriitoarea emoţionante semne de pre­ţuire din partea cititorilor. O rog să-mi vorbească des­pre creaţia sa, despre amin­tirile sale. „Abia m-am întors din Ro­mânia. Am multe amintiri şi impresii frumoase. Iubesc România. In această cameră, după cîte vedeţi, se află mul­te lucruri care-mi amintesc de ţara dumneavoastră.“ Intr-adevăr, alături de por-­ tretul lui Maxim Gorki, cîte­­va fotografii în care-l recu- I nosc pe Zaharia Stancu. „Autorul romanului „Des-­­ culţ“ mi-a făcut cinstea să-mi dăruiască aceste portrete, în­tovărăşite de dedicaţii prie­teneşti. Zaharia Stancu este­­­­ un mare scriitor.“ In casa Galinei Serebrea­kova se află multe obiecte de artă populară românească. „Aceste bijuterii simple îmi vorbesc despre geniul creator al poporului român. Ele îmi produc o bucurie de­osebită. Aceeaşi bucurie mi-o dau şi cele şase cărţi ale mele traduse în româneşte. Toate aceste dovezi mă duc cu gîndul prin diferite perioade şi episoade ale vie­ţii mele, îmi amintesc de oa­meni care mi-au fost aproa­pe. Aici este fotografia mea din timpul războiului civil. Ea îmi vorbeşte de o epocă­­ furtunoasă din istoria ţării I mele, îmi dovedeşte că am I ani mulţi". Admir o tînără cu budio­­novcă, manta soldăţească şi I cizme. Este Galina Serebrea-I­kova la 14 ani, soldat al Re­voluţiei. „Aici sînt cîteva portrete ale lui Lenin în mijlocul fa-­­ miliei mele... Aici alţi prie-­ teni ai mei : Şostakovici, Bemnard Shaw, mulţi scul-­­­ptori, poeţi, actori cu care am avut fericirea să mă in­­tîlnesc". Un raft al uriaşei biblio­teci din casa Galinei Sere­breakova păstrează cărţile primite cu dedicaţie de către scriitoare de la autorii lor. Fac cunoştinţă cu autografe­le lui Bernard Shaw, Gorki şi alţii. ...Dedicaţiile au în ele multă preţuire, emoţie, amiciţie... Ele creionează por­tretul unei scriitoare care a parcurs un drum sinuos, plin de satisfacţii dar şi de multe dificultăţi... „Cel mai emoţionant pen­tru mine este atitudinea scrii­torilor faţă de personalitatea şi creaţia mea. Prietenii nu m-au uitat, mi-au dat un a­­jutor preţios în clipele grele ale vieţii“. — Care sînt scriitorii dum­neavoastră preferaţi ? — „II iubesc pe Eminescu. O imensă descoperire pentru mine o constituie Tudor Ar­ghezi. Am spus că am fost în România. Cu această oca­zie am avut prilejul să pă­trund şi mai adînc în opera argheziană. Cred că Tudor Arghezi este una dintre fi­gurile cele mai interesante ale poeziei contemporane. Pentru mine numele lui Emi­nescu şi Arghezi se adaugă acelor scriitori pe care nu aş vroia să-i imit dar care-mi pot deschide perspective cre­atoare. Citesc cu mult inte­res și scriitorii americani. Le studiez tehnica, stilul. Aceas­ta pentru că de la o vreme sînt preocupată în mod deo­sebit de tehnica meseriei, mă străduiesc să caut drumuri mai complexe și mai clare. După mine, claritatea stă în complexitate. Sînt mulţi scriitorii care mă interesează. Nu am un singur zeu, ci un altar foarte cuprinzător, pe care-l completez mereu cu noi divinităţi. Şi mărturisesc că aproape în fiecare litera­tură am divinităţi adorate creator, de la care pot trage un folos. Sînt, după cum ve­deţi, destul de mercantilă. Caut autori de la care pot să primesc ceva, cu ajutorul că­rora învăţ să scriu mai bine. în această privinţă găsesc că literatura română poate o­­feri exemple concludente. Ea se află într-o perioadă de în­florire. Scriitorii români merg pe un drum clar şi fer­til, atît în ceea ce priveşte tehnica, meseria, cît şi în privinţa conţinutului, mesa­jului. Dacă e să mă refer şi la preferinţele mele din rîn­­durile scriitorilor noştri, tre­buie să spun că acestea sînt mai conservatoare. Iubesc pe Tiutcek, pe Blok şi pe Pas­ternak. Aştept mult din par­tea tinerilor scriitori. Nu nu­mai de la cei din Moscova, ci şi de la scriitorii din cele mai îndepărtate ţinuturi ale Uniunii Sovietice. De pretu­tindeni se ridică talente noi şi viguroase“. CONSTANTIN VIŞAN Case printre mesteceni Interviu cu scriitoarea sovietică GALINA SEREBREAKOVA „FLORI“ — pictură în ulei de Voichka Nicola- Căprariu „STILPI“ — lucrare în tus de Cristea Condaeci SECVENŢE­I „Salonul literar al televiziunii“ Redacţia emisiunilor literare a televi­ziunii ne-a oferit săptămîna aceasta prima surpriză dintr-o serie ce se anunţă boga­tă : inaugurarea „Salonului literar al tele­viziunii". Avînd un „amfitrion" de aleasă ţinută, în persoana poetului Ştefan Aug. Doinaş. „Salonul* a găzduit o discuţie vie şi interesantă despre experimentul poetic, susţinută cu vivacitate de către invitaţi : Virgil Teodorescu, Edgar Papu, Radu Bo­ureanu. Poeţii Constanţa Buzea şi Ilie Con­stantin au citit din versurile lor, iar un bun film — realizat de Boris Ciobanu şi Dumi­tru Dinulescu — ne-a introdus în plină at­mosferă bacoviană. Salutînd apariţia „Sa­lonului", ne îngăduim să repetăm obser­vaţia noastră de săptămîna trecută : de ce emisiunile literare sînt programate cu o în­­dîrjire vrednică de o cauză mai bună, toc­mai către miezul nopţii ? Simbáta 8 noiembrie 1969 FILMUL ŞI AMBIANŢA SĂLILOR “ Despre condiţia şi profilul­­ cinematografului, în general, şi menirea cinematografului de artă, în special, dacă bi­ne ţinem minte, s-au mai ■ purtat discuţii în presă, ela­­borîndu-se, chiar dacă nu studii exhaustive, suficiente ■ crochiuri, care, dacă ar fi fost preluate la timp şi ana­lizate de către cei care răs­pund de organizarea (nu nu-iaiai comercială) a reţelei cinematografice, azi poate ne-am afla în faţa unor se­­n­­uţii finalizate sau cel puţin­­ în curs de realizare. ■ Cu riscul că vom debita truisme pentru foarte mulţi,­­ nu ştim dacă şi pentru cei­­ direct vizaţi, semnalăm fap­tul că împotriva atîtor evi-Idenţe, încă nu avem o sală de proiecţie care să cores­pundă sub toate aspectele e-exigenţelor de ordin funcţio­nal şi estetic pe care un ci­nematograf de artă le recla­mă. Actuala sală de la „Cen-Itral“ nu este ceea ce se vrea şi se numeşte, ci localul este cît se poate de neinspirat Iales, sala fiind total inadec­vat utilată. Dacă organele de resort ar­­ manifesta mai multă recep­tivitate şi ar renunţa la exa­cerbarea aspectelor de ime­diată eficienţă­ economică, ar­­ oferi cinefililor din Capita­li lă o satisfacţie, de mult aş­­­­teptată, prin destinarea ac- I tualului cinematograf „Capi­­­­tol“ numai filmelor cu „trei I stele“. Sala, complet renova­tă, posedă o acustică cores­punzătoare, un hol modern, I aparate de proiecţie superi-­­ oare celor de la „Central" şi are o capacitate (700­­ locuri) cît se poate de cores­punzătoare publicului care vizionează filmele de artă. Sperăm că sugestia noastră va găsi audienţă acolo de unde de foarte multe ori ni se reproşează că „venim“ doar cu critici nu şi cu pro­puneri concrete. Ieşind din sfera probleme­lor pe care le-ar mai impli­ca activitatea cinematogra­fului de artă, am vrea să a­­bordăm, sperăm cu audien­ţă, unele aspecte privind ex­ploatarea cinematografelor •nvs­.,-1 ~ ~ i- _ t«t. « nem­a deose­bită a Capitalei, cum ar fi „Patria", „Republica“ şi „Luceafărul“. Se știe că hotelurile „Am­basador“, „Lido“, „Athenee Palace“ şi altele din imedia­ta lor apropiere sînt popu­late în cea mai mare măsu­ră de turişti străini care, ţi­­nînd cont de poziţia şi as­pectul acestor săli, le frec­ventează numai pe acestea. S-ar fi cuvenit deci ca cei în drept să acorde un tra­tament diferenţiat acestor cinematografe, care, vrem nu vrem, se înglobează în­tr-o zonă „vitrină“, transfor­mată tot timpul anului în­tr-un complex turistic de tranzit şi agrement citadin. Dintr-un respect pentru im­presia pe care trebuie să ne străduim s-o lase această i­­nimă artistică a Capitalei, s-ar fi cuvenit mai multă in­ventivitate. De ce oare dacă în restaurantele şi hotelurile „Ambasador“, „Lido“, „A­­thenee Palace“ cetăţeanului român sau străin i se cere un Avel corespunzător de com­portament civic şi vesti­mentar, administraţia noas­tră cinematografică tolerea­ză aspectul de bufet expres, de „bombă“, al acestor lă­­caşe de cultură? Prestigiul unor săli ca Pa­tria, Republica, Luceafărul şi foarte des aceea a Sălii Pa­latului este profanat cu pro­iecţii de cea mai mediocră condiţie. De ce nu se intro­duce o exigenţă, de loc dis­criminatorie, cum poate li­nii , ar fi tentaţi să o cate­gorisească, ca publicului care vine aici să i se ceară să respecte prin comportament şi ţinută pretenţiile de civi­lizaţie ce-ar trebui să devi­nă un „produs al casei“? Printr-o exigenţă sporită a organelor de ordine, s-ar pu­tea ajunge la o educare şi se­lectare a publicului, a cărui compoziţie de multe ori este viciată de prezenţa unor inşi de o moralitate şi vesti­mentaţie îndoielnică, care nu se jenează să sfideze opinia publică pînă şi în timpul proiecţiei. Din stradă pînă în faţa ca­selor de bilete ne iz­bim zilnic de aceleaşi „feţe" de pieii de-vară care, pe lin­gă faptul că profesează un comerţ ilicit cu zeci de bi­lete, dau străzii un as­pect strident, în sensul indecent al noţiunii. Spre regretul nostru a tre­buit să consemnăm faptul că de foarte multe ori organele de miliţie mai mult defilea­ză pe aici în loc să ia mă­surile necesare de deparazi­tare, de creare a unei at­mosfere de igienă socială. Stînd de vorbă cu clţiva tovarăşi din rîndul persona­lului care serveşte aceste săli, nu mică ne-a fost sur­prinderea aflînd de la ei că aceste neajunsuri sînt cunos­cute şi „sus“, înţelegînd re­semnarea din privirea lor cînd am încercat să le suge­răm unele soluţii. Aceşti to­varăşi ne-au făcut cîteva propuneri foarte interesante, din care vom aminti doar o parte, rugîndu-ne să nu n® referim la numele lor, pen­tru că nu vor să aibă „dis­cuţii“ cu conducerea... în afară de Întărirea siste­mului de ordine în cinemato­grafe, sistem folosit cu succes in alte părţi, ni s-a mai suge­rat ideea că aceste săli ar pu­tea ţine afişul chiar o lună cu filme de calitate, ajun­­gindu-se poate (la fel ca la teatru) ca unele chiar să fa­că „stagiune“, dacă progra­marea filmelor şi schimbarea orarului de proiecţie ar fi revizuite­­ şi adaptate altor criterii şi în primul rînd nu comerciale. Acestea ar fi numai unele din problemele pe care un program de îmbunătăţiri a­­duse sălilor de gală din ini­ma Capitalei ar trebui, cre­dem să le prevadă. Apreciem că forurile de resort ar tre­bui să reflecteze mai mult la organizarea şi funcţiona­rea cu mai multă ARTA a unui domeniu care este prin menirea lui unul din sectoa­rele cele mai moderne de propagare­­a culturii, a ar­tei, în masele largi, cele mai largi, şi tocmai de aceea nu trebuie să ţintească în acti­vitatea lor numai planul de încasări, indiferent de mij­loacele folosite. ION IEREMIA . Start la cercul literar Zilele trecute şi-a reluat activitatea la Sînnicolaul­ Mare (jud. Timiş) cercul li­terar. Deschizînd întîia şe­dinţă de lucru, profesorul Savu Voichiţă, conducătorul cercului, a arătat ce se pro­pune pentru ca activitatea să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni. Un accent deosebit s-a pus pe latura de popularizare a cercului lite­rar, cu scopul atragerii de noi iubitori de literatură. În cerc se vor discuta, pe lîngă creaţii originale, şi unele probleme actuale ale litera­turii, cele mai bune lucrări ale membrilor cercului vor fi transmise prin stația de radioamplificare a orașului. a Enigme la „Enigma“ Lansind în ultima vreme o colecţie desti­nată genului poliţist, Editura pentru litera­tură universală a avut în vedere şi latura — s-o numim — „culturală" a iniţiativei. Intre coperţile Însemnate cu emblema mis­terului de dezlegat — cheia — am citit sau vom citi în continuare lucrări reprezentati­ve ale acestui gen popular în toate litera­turile cu care suntem­ familiarizaţi. Alături de renumitul Georges Simenon, de reduta­bila Agatha Christie, am întîlnit şi alţi vir­tuoşi ai acţiunii şi aventurii din literatura americană, franceză, suedeză etc. Aşadar,­­ lucrurile par să fie limpezi pînă la un anu­mit punct; n-am fi, însă, în plin mister, da­că n-am fi descoperit şi unele enigme, cărora zadarnic am încercat să le dăm de capăt cu cheia care patronează colecţia. Cea mai mare enigmă pentru cititor este includerea în primul volum al antologiei „Enigma" a unei lucrări de Maxim Gorki, care e departe de a aparţine genului. Ră­mînînd în limitele aventurii şi misterului, am încercat să raţionăm asupra acestui e­­veniment, dar n-am reuşit să aflăm cum de s-a rătăcit aici marele autor al „Azilului de noapte". E limpede că o antologie „E­­nigma" ar fi trebuit să prezinte literatura rusă cu un autor reprezentativ pentru acest gen literar, dar nu folosind un împrumut atît de forțat. Antologia era de gen, nu de nume, locul lui Maxim Gorki fiind, oricum, în altă categorie de antologii decit a­­ceasta.I . Numai In ultimul număr (10/1969) al revistei „Ateneu", poetul Radu Cârneci face o pateti­că pledoarie pentru înălţa­rea, la Bacău, a unei statui care să perpetueze memo­ria poetului de geniu al a­­cestui oraş — George Baco­via. Gestul este, fără îndo­ială, motivat : tăria unei cul­turi stă şi în felul în care îşi protejează şi îşi consacră valorile cele mai reprezenta­tive. Susţinînd propunerea revistei „Ateneu", ne între­băm, totuşi, de ce se acordă o aşa de mică importanţă caselor memoriale şi muze­elor; de ce Mărţişorul arghe­zian nu a devenit încă un loc de pelerinaj ; de ce la Fălticeni, orăşelul de unde s-au ridicat atîtea figuri de seamă ale culturii româneşti, amintirea lor e pe cale de dispariţie; de ce au fost jertfite atîtea clădiri în care au trăit şi au creat purtăto­rii de cuvînt ai geniului ro­mânesc ; de ce, de ce ? Vom reveni asupra acestui su­biect. . Doar dezinfo Nu negăm utilitatea volumului de fac­tură enciclopedică „Judeţele României so­cialiste", ba chiar dimpotrivă, am sugera tipărirea unei a doua ediţii, dată fiind ra­piditatea cu care a dispărut din librării. Dar, pentru aceasta, sînt necesare o serie de modificări, unele chiar substanţiale. Să­race şi plate sînt îndeobşte consideraţiile despre viaţa culturală a localităţilor din ţară, despre personalităţile originare din diferitele judeţe. Un exemplu edificator: Dimitrie Bolintineanu este „poet român din generaţia de la 1848", iar Delavran­­cea ,scriitor realist, critic român şi om po­litic, a scris nuvelele „Sultănica", „Truba­durul", „Hagi Tudose" ş.a. Activitatea de dramaturg este trecînd peste stil, cu totul ignorată ! Dacă despre Delavrancea sînt scrise, la capitolul „Judeţul Ilfov", şase rîn­­duri, unui autor cu totul mediocru, ca A. Tom­a îi sînt consacrate şapte rînduri; în schimb, despre Tudor Vianu şi Ion Vinea (ambii născuţi la Giurgiu), nu se face nici măcar o menţiune ! E adevărat însă că nici Vianu şi nici, mai cu seamă, Ion Vinea, nu sînt „realişti"! M. S. SECVENTE

Next