Munca, noiembrie 1969 (Anul 25, nr. 6834-6859)
1969-11-08 / nr. 6840
Pagina a 2-a Eveniment teatral la Cluj SĂPTĂMÎNA PATIMILOR“ de PAUL ANGHEL Socotită după canoanele clasice ale dramaturgiei, piesa lui Paul Anghel „Săptămîna patimilor“ ne apare dintr-odată deficitară. Ea nu beneficiază de un conflict dramatic propriu-zis pe care să-l urmărim în desfăşurarea scenică, dramatismul pe care îl degajă rezultînd nu din drama personajelor ci din... ideea istorică — contemporană şi actuală prin însăşi condiţia naţiunii care o poartă — de a sta drepţi şi demni la răscruce de drumuri. „Săptămîna patimilor" nu poate fi considerată nici ca dramă şi cu atît mai puţin ca tragedie ; zbuciumul personajului central, al lui Ştefan cel Mare, se ridică deasupra individualităţii sale umane. „Drama“ lui este drama unei naţiuni iar noi, spectatorii, nu asistăm la confruntări scenice care să o angajeze şi s-o rezolve direct, ci la un colocviu poematic, eseistic mai degrabă, privind caracterul social-politic, moral şi istoric al acesteia. Conflictul posibil, existent în subsidiar, pe care îl simţim tumultuos dar frenetic, este urmărit dintr-o singură „tabără", cealaltă rămmînd mereu dincolo de scenă și de aceea piesa, lipsită de o ciocnire dramatică propriu-zisă, se declină genului, rămînînd ca o literatură eseistică dramatizată, deosebit de dificilă unei montări scenice. încercarea, într-un fel temerară, a lui Vlad Mugur s-a bizuit, de aceea, în primul rînd pe mesajul ei de actualitate, pe contemporaneitatea ideilor ce se afirmă, demitizînd ■ istoria şi propunîndu-le-o doar ca un excelent pretext de a vorbi despre AZI, aşa cum de altfel intenţionase însuşi Paul Anghel. In această accepţie, a unui spectacol de idei, tratat — cum se exprima regizorul într-un recent interviu din „Tribuna“ — ca un spectacol cu o piesă istorică de Shakespeare, regizorul nu a căutat să construiască scenic o diferenţiere caracterologică a personajelor, care la drept vorbind nici nu există un text, ci o distincţie în ideea de simbol al fiecărui personaj aparte. Aşa se afirmă în contrapunere Ştefan cu laccoppo, sau cu Falconeri, sau cu Mihail etc., fără a antrena însă o confruntare directă ci prin angajarea într-o paralelă evoluţie dramatică în care destinele lor se diferenţiază, primesc verdicte definitive, se împlinesc măreţ ori se pierd fatal. De aceea, viziunea regizorală a lui Vlad Mugur asupra spectacolului este una modernă, de o sobră simplitate, refuzînd orice tentă de grandilocvenţă şi fast, de gratuit patetism. Măreţia ce se degajă, sentimentul profund patriotic pe care îl întreţine continuu spectacolul, rezultă din valorificarea maximă a resurselor interioare ale textului, solicitînd interpreţilorşi scenografiei excelente, semnată de Mircea Matcaboji — acesta a conceput un masiv cort de luptă ale cărui falduri din pînză cernită se închid şi se deschid ca nişte aripi vultureşti, acoperind în tainiţa lor, ori dezvăluind senin lumii, însuşi sufletul acesta românesc pe care îl poartă ţăranii-oşteni ai lui Ştefan, el însuşi, înainte de toate român şi om deopotrivă, acea conştiinţă a dramei lor, deasupra istoriei şi timpului concret, pînă la sinteza profundă a ideii pure. Spectacolul lui Vlad Mugur are cadenţa unui grav ritual sacru. Mai mult nici nu cred că se putea cere. „Săptămîna patimilor" beneficiază la Cluj de o distribuţie dintre cele mai bune. Un actor prin excelenţă de dramă, Valentino Dani, îl întruchipează pe Ştefan cel Mare cu o luciditate cenzurată, izbutind un rol de mare frumuseţe scenică, în ciuda textului preţios ce se pretează atît de puţin rostirii la rampă. Actorul, cu o gesticulaţie economică, interiorizat şi robust, ne propune un „Domn“ Ştefan nu lipsit de patimi lumeşti, nu un om fără cusururi, dar mai presus de orice contopit cu glia strămoşească pe care a fost chemat să o apere şi să o afirme chiar cu preţul suprem. Dar, Valentino Dani a ştiut să evite patetismul şi grandilocvenţa, înţelegîndu-şi profund eroul pe care nu l-a conceput ca pe un personaj de piesă istorică ci de dramă contemporană, actuală. Aici, în această interpretare fericită, intenţia autorului s-a regăsit în viziunea regizorală, completă. O evoluţie remarcabilă are Gheorghe Radu în laccoppo, însuşindu-şi exact acest simbol al omului fără neam şi ţară, care îşi poartă destinul dezolant tragic cu o continuă spaimă a neputinţei de a se împlini ca realitate istorică definită. George Motoi în Mihail este şi el o prezenţă diferenţiată, personală, mizînd pe un cinism reţinut, calculat, gîndit, în ultimă instanţă el reuşeşte fără îndoială o bună creaţie scenică. Demne de a fi reţinute sunt evoluţiile bine lucrate, bine înţelese, ca apariţii sugestive complementare rolului central, ale lui Marin D. Aurelian (Andrea Falconeri), Teodora Mazanitis-Fugaru ■ (Euxinia), Octavian Lăluţ (Ciocîrlie). Cu acest spectacol, de o ţinută artistică, elevată, deschiderea stagiunii actuale la Teatrul Naţional din Cluj marchează un prim şi autentic eveniment,teatral. CONSTANTIN CUBLEŞAN Valentina Dani şi Teodora Fugaru, într-o scenă din spectacol MUNKA „ZILELE CULTURII SOVIETICE" Am lăsat în urmă centrul Moscovei, apoi monumentul de la Borodino. De la un timp, ne-au ieșit în întîmpinare pădurile. Mai întîi, păduri de stejar, poieni înflorite și, dintr-o dată, ca într-o pagină de Turgheniev, ca într-un vers de Esenin — mestecenii, pădurile de mesteceni. Şi aici, printre mesteceni şi linişte, Peredelkino. Un fel de sat al scriitorilor sovietici, o colonie de creaţie... Case ruseşti, vile din Har lemn, înconjurate de flori jii şi de metafore. Pe un deal, vegheat de luminările albe « ale mestecenilor, cimitirul din Peredelkino. Căutăm casa scriitoarei Galina Serebreakova. O găsim pe strada Lermontov (aici toate străzile poartă nume de scriitori) la numărul 2. Autoarea ciclului de romane despre Marx, ne întîmpină printre muşcate şi mărgăritarele, într-un birou încărcat cu amintiri dintr-o jumăltate de veac de convieţuire cu arta cuvîntului. O odaie în care se află chipul unora dintre cei mai reprezentativi scriitori ai veacului. Sînt aici şi Maxim Gorki şi Bernard Shaw, şi Esenin şi Blok şi Kawabata, recentul laureat al premiului Nobel. Tot aci păstrează scriitoarea emoţionante semne de preţuire din partea cititorilor. O rog să-mi vorbească despre creaţia sa, despre amintirile sale. „Abia m-am întors din România. Am multe amintiri şi impresii frumoase. Iubesc România. In această cameră, după cîte vedeţi, se află multe lucruri care-mi amintesc de ţara dumneavoastră.“ Intr-adevăr, alături de por- tretul lui Maxim Gorki, cîteva fotografii în care-l recu- I nosc pe Zaharia Stancu. „Autorul romanului „Des- culţ“ mi-a făcut cinstea să-mi dăruiască aceste portrete, întovărăşite de dedicaţii prieteneşti. Zaharia Stancu este un mare scriitor.“ In casa Galinei Serebreakova se află multe obiecte de artă populară românească. „Aceste bijuterii simple îmi vorbesc despre geniul creator al poporului român. Ele îmi produc o bucurie deosebită. Aceeaşi bucurie mi-o dau şi cele şase cărţi ale mele traduse în româneşte. Toate aceste dovezi mă duc cu gîndul prin diferite perioade şi episoade ale vieţii mele, îmi amintesc de oameni care mi-au fost aproape. Aici este fotografia mea din timpul războiului civil. Ea îmi vorbeşte de o epocă furtunoasă din istoria ţării I mele, îmi dovedeşte că am I ani mulţi". Admir o tînără cu budionovcă, manta soldăţească şi I cizme. Este Galina Serebrea-Ikova la 14 ani, soldat al Revoluţiei. „Aici sînt cîteva portrete ale lui Lenin în mijlocul fa- miliei mele... Aici alţi prie- teni ai mei : Şostakovici, Bemnard Shaw, mulţi scul-ptori, poeţi, actori cu care am avut fericirea să mă intîlnesc". Un raft al uriaşei biblioteci din casa Galinei Serebreakova păstrează cărţile primite cu dedicaţie de către scriitoare de la autorii lor. Fac cunoştinţă cu autografele lui Bernard Shaw, Gorki şi alţii. ...Dedicaţiile au în ele multă preţuire, emoţie, amiciţie... Ele creionează portretul unei scriitoare care a parcurs un drum sinuos, plin de satisfacţii dar şi de multe dificultăţi... „Cel mai emoţionant pentru mine este atitudinea scriitorilor faţă de personalitatea şi creaţia mea. Prietenii nu m-au uitat, mi-au dat un ajutor preţios în clipele grele ale vieţii“. — Care sînt scriitorii dumneavoastră preferaţi ? — „II iubesc pe Eminescu. O imensă descoperire pentru mine o constituie Tudor Arghezi. Am spus că am fost în România. Cu această ocazie am avut prilejul să pătrund şi mai adînc în opera argheziană. Cred că Tudor Arghezi este una dintre figurile cele mai interesante ale poeziei contemporane. Pentru mine numele lui Eminescu şi Arghezi se adaugă acelor scriitori pe care nu aş vroia să-i imit dar care-mi pot deschide perspective creatoare. Citesc cu mult interes și scriitorii americani. Le studiez tehnica, stilul. Aceasta pentru că de la o vreme sînt preocupată în mod deosebit de tehnica meseriei, mă străduiesc să caut drumuri mai complexe și mai clare. După mine, claritatea stă în complexitate. Sînt mulţi scriitorii care mă interesează. Nu am un singur zeu, ci un altar foarte cuprinzător, pe care-l completez mereu cu noi divinităţi. Şi mărturisesc că aproape în fiecare literatură am divinităţi adorate creator, de la care pot trage un folos. Sînt, după cum vedeţi, destul de mercantilă. Caut autori de la care pot să primesc ceva, cu ajutorul cărora învăţ să scriu mai bine. în această privinţă găsesc că literatura română poate oferi exemple concludente. Ea se află într-o perioadă de înflorire. Scriitorii români merg pe un drum clar şi fertil, atît în ceea ce priveşte tehnica, meseria, cît şi în privinţa conţinutului, mesajului. Dacă e să mă refer şi la preferinţele mele din rîndurile scriitorilor noştri, trebuie să spun că acestea sînt mai conservatoare. Iubesc pe Tiutcek, pe Blok şi pe Pasternak. Aştept mult din partea tinerilor scriitori. Nu numai de la cei din Moscova, ci şi de la scriitorii din cele mai îndepărtate ţinuturi ale Uniunii Sovietice. De pretutindeni se ridică talente noi şi viguroase“. CONSTANTIN VIŞAN Case printre mesteceni Interviu cu scriitoarea sovietică GALINA SEREBREAKOVA „FLORI“ — pictură în ulei de Voichka Nicola- Căprariu „STILPI“ — lucrare în tus de Cristea Condaeci SECVENŢEI „Salonul literar al televiziunii“ Redacţia emisiunilor literare a televiziunii ne-a oferit săptămîna aceasta prima surpriză dintr-o serie ce se anunţă bogată : inaugurarea „Salonului literar al televiziunii". Avînd un „amfitrion" de aleasă ţinută, în persoana poetului Ştefan Aug. Doinaş. „Salonul* a găzduit o discuţie vie şi interesantă despre experimentul poetic, susţinută cu vivacitate de către invitaţi : Virgil Teodorescu, Edgar Papu, Radu Boureanu. Poeţii Constanţa Buzea şi Ilie Constantin au citit din versurile lor, iar un bun film — realizat de Boris Ciobanu şi Dumitru Dinulescu — ne-a introdus în plină atmosferă bacoviană. Salutînd apariţia „Salonului", ne îngăduim să repetăm observaţia noastră de săptămîna trecută : de ce emisiunile literare sînt programate cu o îndîrjire vrednică de o cauză mai bună, tocmai către miezul nopţii ? Simbáta 8 noiembrie 1969 FILMUL ŞI AMBIANŢA SĂLILOR “ Despre condiţia şi profilul cinematografului, în general, şi menirea cinematografului de artă, în special, dacă bine ţinem minte, s-au mai ■ purtat discuţii în presă, elaborîndu-se, chiar dacă nu studii exhaustive, suficiente ■ crochiuri, care, dacă ar fi fost preluate la timp şi analizate de către cei care răspund de organizarea (nu nu-iaiai comercială) a reţelei cinematografice, azi poate ne-am afla în faţa unor senuţii finalizate sau cel puţin în curs de realizare. ■ Cu riscul că vom debita truisme pentru foarte mulţi, nu ştim dacă şi pentru cei direct vizaţi, semnalăm faptul că împotriva atîtor evi-Idenţe, încă nu avem o sală de proiecţie care să corespundă sub toate aspectele e-exigenţelor de ordin funcţional şi estetic pe care un cinematograf de artă le reclamă. Actuala sală de la „Cen-Itral“ nu este ceea ce se vrea şi se numeşte, ci localul este cît se poate de neinspirat Iales, sala fiind total inadecvat utilată. Dacă organele de resort ar manifesta mai multă receptivitate şi ar renunţa la exacerbarea aspectelor de imediată eficienţă economică, ar oferi cinefililor din Capitali lă o satisfacţie, de mult aşteptată, prin destinarea ac- I tualului cinematograf „Capitol“ numai filmelor cu „trei I stele“. Sala, complet renovată, posedă o acustică corespunzătoare, un hol modern, I aparate de proiecţie superi- oare celor de la „Central" şi are o capacitate (700 locuri) cît se poate de corespunzătoare publicului care vizionează filmele de artă. Sperăm că sugestia noastră va găsi audienţă acolo de unde de foarte multe ori ni se reproşează că „venim“ doar cu critici nu şi cu propuneri concrete. Ieşind din sfera problemelor pe care le-ar mai implica activitatea cinematografului de artă, am vrea să abordăm, sperăm cu audienţă, unele aspecte privind exploatarea cinematografelor •nvs.,-1 ~ ~ i- _ t«t. « nema deosebită a Capitalei, cum ar fi „Patria", „Republica“ şi „Luceafărul“. Se știe că hotelurile „Ambasador“, „Lido“, „Athenee Palace“ şi altele din imediata lor apropiere sînt populate în cea mai mare măsură de turişti străini care, ţinînd cont de poziţia şi aspectul acestor săli, le frecventează numai pe acestea. S-ar fi cuvenit deci ca cei în drept să acorde un tratament diferenţiat acestor cinematografe, care, vrem nu vrem, se înglobează într-o zonă „vitrină“, transformată tot timpul anului într-un complex turistic de tranzit şi agrement citadin. Dintr-un respect pentru impresia pe care trebuie să ne străduim s-o lase această inimă artistică a Capitalei, s-ar fi cuvenit mai multă inventivitate. De ce oare dacă în restaurantele şi hotelurile „Ambasador“, „Lido“, „Athenee Palace“ cetăţeanului român sau străin i se cere un Avel corespunzător de comportament civic şi vestimentar, administraţia noastră cinematografică tolerează aspectul de bufet expres, de „bombă“, al acestor lăcaşe de cultură? Prestigiul unor săli ca Patria, Republica, Luceafărul şi foarte des aceea a Sălii Palatului este profanat cu proiecţii de cea mai mediocră condiţie. De ce nu se introduce o exigenţă, de loc discriminatorie, cum poate linii , ar fi tentaţi să o categorisească, ca publicului care vine aici să i se ceară să respecte prin comportament şi ţinută pretenţiile de civilizaţie ce-ar trebui să devină un „produs al casei“? Printr-o exigenţă sporită a organelor de ordine, s-ar putea ajunge la o educare şi selectare a publicului, a cărui compoziţie de multe ori este viciată de prezenţa unor inşi de o moralitate şi vestimentaţie îndoielnică, care nu se jenează să sfideze opinia publică pînă şi în timpul proiecţiei. Din stradă pînă în faţa caselor de bilete ne izbim zilnic de aceleaşi „feţe" de pieii de-vară care, pe lingă faptul că profesează un comerţ ilicit cu zeci de bilete, dau străzii un aspect strident, în sensul indecent al noţiunii. Spre regretul nostru a trebuit să consemnăm faptul că de foarte multe ori organele de miliţie mai mult defilează pe aici în loc să ia măsurile necesare de deparazitare, de creare a unei atmosfere de igienă socială. Stînd de vorbă cu clţiva tovarăşi din rîndul personalului care serveşte aceste săli, nu mică ne-a fost surprinderea aflînd de la ei că aceste neajunsuri sînt cunoscute şi „sus“, înţelegînd resemnarea din privirea lor cînd am încercat să le sugerăm unele soluţii. Aceşti tovarăşi ne-au făcut cîteva propuneri foarte interesante, din care vom aminti doar o parte, rugîndu-ne să nu n® referim la numele lor, pentru că nu vor să aibă „discuţii“ cu conducerea... în afară de Întărirea sistemului de ordine în cinematografe, sistem folosit cu succes in alte părţi, ni s-a mai sugerat ideea că aceste săli ar putea ţine afişul chiar o lună cu filme de calitate, ajungindu-se poate (la fel ca la teatru) ca unele chiar să facă „stagiune“, dacă programarea filmelor şi schimbarea orarului de proiecţie ar fi revizuite şi adaptate altor criterii şi în primul rînd nu comerciale. Acestea ar fi numai unele din problemele pe care un program de îmbunătăţiri aduse sălilor de gală din inima Capitalei ar trebui, credem să le prevadă. Apreciem că forurile de resort ar trebui să reflecteze mai mult la organizarea şi funcţionarea cu mai multă ARTA a unui domeniu care este prin menirea lui unul din sectoarele cele mai moderne de propagarea culturii, a artei, în masele largi, cele mai largi, şi tocmai de aceea nu trebuie să ţintească în activitatea lor numai planul de încasări, indiferent de mijloacele folosite. ION IEREMIA . Start la cercul literar Zilele trecute şi-a reluat activitatea la Sînnicolaul Mare (jud. Timiş) cercul literar. Deschizînd întîia şedinţă de lucru, profesorul Savu Voichiţă, conducătorul cercului, a arătat ce se propune pentru ca activitatea să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni. Un accent deosebit s-a pus pe latura de popularizare a cercului literar, cu scopul atragerii de noi iubitori de literatură. În cerc se vor discuta, pe lîngă creaţii originale, şi unele probleme actuale ale literaturii, cele mai bune lucrări ale membrilor cercului vor fi transmise prin stația de radioamplificare a orașului. a Enigme la „Enigma“ Lansind în ultima vreme o colecţie destinată genului poliţist, Editura pentru literatură universală a avut în vedere şi latura — s-o numim — „culturală" a iniţiativei. Intre coperţile Însemnate cu emblema misterului de dezlegat — cheia — am citit sau vom citi în continuare lucrări reprezentative ale acestui gen popular în toate literaturile cu care suntem familiarizaţi. Alături de renumitul Georges Simenon, de redutabila Agatha Christie, am întîlnit şi alţi virtuoşi ai acţiunii şi aventurii din literatura americană, franceză, suedeză etc. Aşadar, lucrurile par să fie limpezi pînă la un anumit punct; n-am fi, însă, în plin mister, dacă n-am fi descoperit şi unele enigme, cărora zadarnic am încercat să le dăm de capăt cu cheia care patronează colecţia. Cea mai mare enigmă pentru cititor este includerea în primul volum al antologiei „Enigma" a unei lucrări de Maxim Gorki, care e departe de a aparţine genului. Rămînînd în limitele aventurii şi misterului, am încercat să raţionăm asupra acestui eveniment, dar n-am reuşit să aflăm cum de s-a rătăcit aici marele autor al „Azilului de noapte". E limpede că o antologie „Enigma" ar fi trebuit să prezinte literatura rusă cu un autor reprezentativ pentru acest gen literar, dar nu folosind un împrumut atît de forțat. Antologia era de gen, nu de nume, locul lui Maxim Gorki fiind, oricum, în altă categorie de antologii decit aceasta.I . Numai In ultimul număr (10/1969) al revistei „Ateneu", poetul Radu Cârneci face o patetică pledoarie pentru înălţarea, la Bacău, a unei statui care să perpetueze memoria poetului de geniu al acestui oraş — George Bacovia. Gestul este, fără îndoială, motivat : tăria unei culturi stă şi în felul în care îşi protejează şi îşi consacră valorile cele mai reprezentative. Susţinînd propunerea revistei „Ateneu", ne întrebăm, totuşi, de ce se acordă o aşa de mică importanţă caselor memoriale şi muzeelor; de ce Mărţişorul arghezian nu a devenit încă un loc de pelerinaj ; de ce la Fălticeni, orăşelul de unde s-au ridicat atîtea figuri de seamă ale culturii româneşti, amintirea lor e pe cale de dispariţie; de ce au fost jertfite atîtea clădiri în care au trăit şi au creat purtătorii de cuvînt ai geniului românesc ; de ce, de ce ? Vom reveni asupra acestui subiect. . Doar dezinfo Nu negăm utilitatea volumului de factură enciclopedică „Judeţele României socialiste", ba chiar dimpotrivă, am sugera tipărirea unei a doua ediţii, dată fiind rapiditatea cu care a dispărut din librării. Dar, pentru aceasta, sînt necesare o serie de modificări, unele chiar substanţiale. Sărace şi plate sînt îndeobşte consideraţiile despre viaţa culturală a localităţilor din ţară, despre personalităţile originare din diferitele judeţe. Un exemplu edificator: Dimitrie Bolintineanu este „poet român din generaţia de la 1848", iar Delavrancea ,scriitor realist, critic român şi om politic, a scris nuvelele „Sultănica", „Trubadurul", „Hagi Tudose" ş.a. Activitatea de dramaturg este trecînd peste stil, cu totul ignorată ! Dacă despre Delavrancea sînt scrise, la capitolul „Judeţul Ilfov", şase rînduri, unui autor cu totul mediocru, ca A. Toma îi sînt consacrate şapte rînduri; în schimb, despre Tudor Vianu şi Ion Vinea (ambii născuţi la Giurgiu), nu se face nici măcar o menţiune ! E adevărat însă că nici Vianu şi nici, mai cu seamă, Ion Vinea, nu sînt „realişti"! M. S. SECVENTE