Munca, martie 1970 (Anul 26, nr. 6934-6959)

1970-03-31 / nr. 6959

Proletari din toata forile, unifi-vá! ORGAN AL CONSILIULUI CENTRAL AL UNIUNII GENERALE A SINDICATELOR DIN ROMÂNIA ANUL XX!Ş£I* nr. 6959 * Marți 31 martie 1970 6 pagini 30 bani DACA GARA OBOR S-AR AFLA LA 150 km, uzina „Timpuri Noi“ ar avea materiale? Pentru a putea produce sortimentele stabilite prin planul de stat, uzina „Tim­puri Noi“ din Capitală a încheiat o seamă de con­tracte pentru anul 1970 cu diverşi furnizori privind li­vrarea unor însemnate can­tităţi de nisip, fontă nouă şi veche, grafit, cocs, la­minate, cărămizi refractare ş.a.m.d. Toate aceste materii prime şi materiale care­ -to­talizează 16 000 de tone so­­sesc în cantităţi vagonabile la gara de destinaţie stabili­tă — Bucureşti Obor. Pentru aducerea acestor mărfuri, uzina s-a folosit mulţi ani de o linie de ga­raj, dar care a fost desfiin­ţată printr-o hotărîre în anul 1959, stabilindu-se prin­­tr-un contract ca, de la O­­bor, materiile prime să fie transportate şi descărcate de secţia de expediţie şi ca­­mionaj (S. E. C.) — speciali­zată — din cadrul serviciu­lui de trafic comercial al regionalei căi ferate Bucu­reşti. Pînă aici, lucrurile sunt clare, cu atît mai mult cu cit Secţia E.C. şi-a făcut an de an datoria. Iată însă că în luna octom­brie a anului 1969, „mărul discordiei“ a căzut pe cele două mese de lucru ale sec­ţiei de expediţii-camionaj şi uzinei „Timpuri Noi“ sub forma proiectului de con­tract nr. 26, ce urma să fie încheiat pentru 1970. La 2 decembrie 1969, S. E. C. îna­intează proiectul de contract uzinei, „reverificîndu-şi“ po­sibilităţile, schimbîndu-şi brusc atitudinea. S. E. C. im­pune uzinei două clauze : a) nu mai poate transporta și descărca colete mai grele de 5 000 de kg și peste 12 m lun­gime, (adică laminatele) ; b) nu mai poate transporta, fon­tă, cocs, cărămizi refractare etc. (adică exact „pîinea“ tur­nătoriei). In colo,­­ transportă ...orice !­­La „Timpuri Noi“, stupoare. Nu le venea să creadă ochilor. De ce acest lucru după mai bine de zece ani ? Şi, în termenul legal de 5 zile, uzina încheie un proces verbal de divergenţă la contract, pe care-l trimi­te S.E.C.-ului, cu explicaţii riguroase, cerînd înţelegere. Dar, uzina pierde concilierea. Oamenii însă nu dispera. Mai există o cale de rezolvare. Conducerea uzinei anunţă printr-o notă „decesul“ pro­iectului de contract forului său tutelar „Centrala in­dustrială utilaj energetic, metalurgic şi construcţii", expediind pe adresa ei şi o telegramă pentru a întări ce­le spuse. Aşadar, uzina cere o nouă conciliere de astăda­­tă la nivelul forurilor tu­telare,­­fixîndu-se termenul de 13 ianuarie 1970. Dar, cul­mea, Centrala uzinei fiind anunţată prea tîrziu, cu o oră înainte de discuţii, nu-şi mai poate trimite reprezen­tantul... pierzînd şi cea de a doua conciliere. Pe scurt, aceasta este si­tuaţia existentă şi astăzi. Supliciul actelor cu adresă precisă, e continuat însă (şi continuă !) de la un for la altul. Conducerea uzinei ca­ută şi alte căi care duc din nou la S.E.C. şi la Departa­mentul căilor ferate pentru a obţine totuşi o a treia con­ciliere, însă delegatul uzinei încearcă zadarnic să intre la serviciul trafic comercial al regionalei căi ferate Bucu­reşti. În concluzie, uzina nu are cu ce-şi transporta materia primă de la Obor la sediu. Colectivul uzinei „Timpuri Noi“ lucrează zi şi noapte. Planul trebuie realizat. Stocurile din magazii au şi ele un sfârşit. Din gara Obor se anunţă sosirea vagoanelor, dar materialele nu ajung şi pe cheiul Dîmboviţei. Pen­tru că cele 16 000 de tone nu pot fi transportate cu... roa­ba, de la Obor, la sediu, iar uzina în nici un caz nu-şi poate închide porţile. Pa­radoxală situaţie. Am încercat să aflăm a­­devărul, mergînd pe firul încîlcit, strins intr-un ghem de nervi, adrese si dispoziţii cunoscute sau necunoscute. La Secţia de expediţie şi camionaj, pendinte de ser­viciul trafic comercial al re­gionalei căi ferate Bucureşti, îl găsim pe tovarăşul Ion Strujac, jeful secţiei. — Noi, spune dînsul, sin­tem­ un fel de căruţă fără cal. Nu dispunem decit de mina de lucru, circa 1 700 salariaţi. Camioanele ne in­­chiriem de la IRTA. Primim de exemplu, astăzi telefon de la o întreprindere cu ca­re avem contract, că are ne­voie de autocamioane, dăm şi noi telefon mai departe. Un fel de intermediari. Da, cred că sunt supăraţi tova­răşii de la „Timpuri Noi“. Au de ce. Dar... ce să fac ? Dispoziţia e dispoziţie. Şi I Lotru-şantier­­ naţional al tineretului ...Şi totul, fireşte, cu vor­bele la timpul prezent, ar fi putut, aici, sa mă uluiască. Paradoxal, însă, m-am sim­ţit, pentru o clipă, una sin­gură („Eho, fugaces, Postu­me, Postume, labuntur anni...") suspendat in anii tinereţii dintr-un trecut nu prea îndepărtat. Pentru mi­ne, pentru cei din generaţia mea, înseamnă adolescenţa, pentru cei ce au acum vîrsta noastră de atunci, înseamnă istorie, cu rezonanţa epică a unui Bumbeşti — Livezeni, Salva — Vişeu, Agnita —Bo­­torca, Lunca Prutului... Sint anii in care cîntecul acela ce ne-a rămas întipărit în memorie şi in sentimente scoate din sertar adresa nr. 235/75 din 7 IX 1969 emisă de serviciul trafic comercial al regionalei căi ferate că­tre S/E.C........Vă rugăm a dispune ca întreprinderile tutelate (?) de dv. să se or­ganizeze (?) în mod cores­punzător, cunoscîndu-se (?) că pe 1970 nu vom mai în­cheia contracte de prestaţii cu întreprinderile care vor formula divergenţe la clau­zele noastre...“ — Şi, aţi anunţat între­prinderile... „tutelate“ de dv. ? — Nu noi anunţăm, ci, re­gionala căi ferate Bucu­reşti ! La Departamentul căilor ferate, tovarăşul director al Direcţiei generale mişcare şi comercial, ing. Sorin Achimescu, îl roagă pe şeful secţiei Mircea Cad­or să ex­­■­plice detaliat „punctul de vedere“ al direcţiei generale şi sensul hotărîrii luate. Şi, iată-ne aşezaţi în faţa unor dosare groase cu acte, decizii şi hotărîri. Se în­cearcă explicaţiile de ri­goare. — Cine a anunţat între­prinderile de conţinutul a­­dresei dv. interne cu nr. 235 din 7 IX 1969 ? — Nu eu, ci... direcţia noas­tră generală. Nu mai putem camiona mărfuri conform specificaţiei din contract la capitolul I, punctul 2, lit. a, b şi c. întreprinderile tre­buie să se organizeze, adică I C. ANDREI (Continuare în pag. a 3-a) alături de prima dragoste, „Răsună valea", ne-a însoţit paşii pe drumul învăţării iubirii de patrie — sensul major al muncii brigăzilor de tineret. Nu ştiam, dar o doream — o, ce tare o do­ream ! — ca acele şantiere să fie punctul­ de pornire al unei tradiţii care să mărtu­risească, prin ani, totdeau­na, ataşamentul înflăcărat al tineretului patriei noas­tre pentru nobilele idealuri ale socialismului. Retrăiam toate acestea aflîndu-mă pe platoul de la Ciungei, într-o dimineaţă de sfîrşit de martie, în timp ce era ridicat tricolorul pe catargul din mijlocul careu­lui format din peste 700 de tineri. Noi veniţi, sau tineri constructori mai „vechi" pe şantierul de la Lotru (în efectivul de lucru al şantie­rului sunt acum peste 2 000 tineri...). Era momentul emo­ţionant al consemnării des­chiderii Şantierului naţional al tineretului de la Lotru, acolo unde se naşte cea mai mare hidrocentrală de pe rîurile interioare ale­ ţării. Nu cred că poate fi realizat un simbol mai plin,­ mai rotund, al nevoii de dă­ruire a adolescenţei ce vrea să-şi asume răspunderi ma­ture, decit cinstea pe care partidul şi statul nostru au făcut-o tineretului patriei în­ (Continuare în pag. 3-a) ★ BRIGADIER — titlu care cinsteşte tinereţea De la trimisul nostru special MIHAI COLEŞIU De aici, din faţa tabloului de comandă tînărul operator Constantin Albu, de la Uzina de cauciuc sintetic din Ora­şul Gheorghe Gheorghiu-Dej, mînuieşte cu pricepere şi siguranţă complicatele instalaţii chimice Foto: P. COZIA­N,Eva Ciungei, 700 de tineri îşi încep biografia cu „­„sunt brigadier la teatru...“ ! FLORI VEŞTEDE IN PRIMĂVARA VIEŢII Există in noi un neostoit elan­­al creaţiei. Minunile lumii, care şi­ câte or fi fost, ne-au uimit toate prin în­cărcătura de valori con­ferite de om intr-un neîn­trerupt proces de construc­ţie materială şi spirituală, cristalizat în momente de mare tensiune care au mar­cat începuturi de drum in mersul mereu ascendent al omenirii. Cu metafora sau concep­tul, dar mai ales cu uneal­ta, omul şi-a scris istoria.­­ Şi totul a însemnat mun­că, neobosită activitate creatoare, continuă inovaţie în orice domeniu. Aşa a fost mereu, şi cu atît mai mult astăzi, cînd trăim ela­nurile construirii unei so­cietăţi noi, a cărei supremă valoare este omul. Şi totuşi, furişaţi în spa­tele cotidianului laborios, indivizi de o moralitate în­doielnică, circulă apatic, purtind cu ei o lene fun­ciară, o inconştienţă con­damnabilă, un refuz al propriului interes. De ei ne vom ocupa în rîndurile ca­re urmează, încercînd să desluşim mobilurile care duc la existenţa a ceea ce am numit, metaforic, flori veştede în primăvara vieţii. ÎN GOANĂ DUPĂ HIMERE In zilele care la Brăila însemnau o sărbătoare a muncii, marcată de decer­narea steagului roşu şi a diplomei de întreprindere fruntaşă pe ţără I.A.S.-ului „Insula mare a Brăilei“, la oficiul pentru recrutarea şi repartizarea forţelor de­ muncă ni se relata un caz care ţine de domeniul re­cordurilor fără glorie. Cos­­tel Radu, domiciliat în strada Plevna nr. 387, reu­şise, într-o perioadă care se întinde pe parcursul a doi ani de zile, să schimbe 48 de locuri de muncă. Cînd şi-a început peregri­nările, avea 19 ani. Acum, are 21. Şi tinereţea lui se consumă pe drumuri. De trei ori vinovat — faţă de sine, de familie (pentru că între timp a devenit■ soţ şi tată), de societate — C. R. îşi plimbă cu dezinvoltură pofta nemuncii de la o în­treprindere la alta, de la o instituţie la alta. Paşii săi se încrucişează, la răspin­­tii care nu onorează, cu cei ai lui Ion Rusu sau ai Victoriei Scalii, peregrini şi ei în acelaşi ţinut al trîn­­dăviei. Primul, domiciliat în strada Frumoasă nr. 2, de profesie electrician, re­fuză să se fixeze la un loc de muncă deşi în 11 luni i s-au făcut 19 oferte (încă o cifră care se înscrie în aria nedoritelor recorduri). Tot aşa cum Victoria S. din strada Brateş nr 59, califi­­cată ca laborantă chimistă, doreşte să practice o altă meserie, fără să ştie ce. Pentru că acel altceva du­pă care aleargă înseamnă cîştigul fără muncă. In goană după himere, tine­reţi irosite se veştejesc sub MARIN STOIAN (Continuare in pag. 2­ a) ETICĂ • ETICĂ # ETICĂ Primiri la tovarăşul Mae Ceauşescu Delegaţia Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din Iugoslavia Luni dimineaţa, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comu­nist Român, preşedintele Consiliului de Stat, a pri­mit delegaţia Consiliului Central al Uniunii Sindica­telor din Iugoslavia, con­dusă de tovarăşul Duşsin Petrovici-Şane, preşedintele Consiliului Central, aflată într-o vizită în ţara noastră. La primire au luat parte tovarăşii f­lorian Dănălache preşedintele Consiliului Central al U.G.S.R.L­­şi Con­stantin Herescu, secretar al Consiliului Central al U.G.S.R. A fost de faţă Isa Njego­­van, ambasadorul R.S.F. Iu­goslavia la Bucureşti. In cursul întrevederii s-a exprimat satisfacţia comu­nă pentru evoluţia ascen­dentă a relaţiilor multilate­rale, de prietenie ce se dez­voltă între cele două po­poare, ramarcîndu-se noi posibilităţi pentru adîncirea cooperării şi colaborării dintre România şi Iugosla­via în interesul celor două ţări, al cauzei socialismului şi progresului omenirii. întrevederea s-a desfăşu­rat într-o atmosferă cordia­lă, tovărăşească. Delegaţia Consiliului Municipal al Oraşului Teheran Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii So­cialiste România, Nicolae Ceauşescu, a primit, în după-amiaza zilei de 30 martie, la Palatul Consi­liului de Stat, delegaţia Consiliului municipal al oraşului Teheran, condusă de Gholamreza Nikpey, primarul municipiului, care face o vizită în ţara noastră. La primire a luat parte primarul, general al Capita­lei, Dumitru Popa. A fost de faţă Soltan H. V. Sanandaji, ambasa­dorul Iranului la Bucu­reşti. Cu acest prilej a avut loc o convorbire care s-a desfăşurat într-o atmos­feră cordială. /A. , încheierea vizitei delegaţiei Uniunii Sindicatelor din R.S.F. Iugoslavia Ieri, la Consiliul Central al U.G.S.R. au continuat convorbirile între delega­ţia Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindi­catelor din România, con­dusă, de tovarăşul Florian Dănălache, preşedintele Consiliului Central, şi de­legaţia Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din Iugoslavia, condusă de to­varăşul Duş­an Petrovici- Şane, preşedintele Consi­liului Central. Oaspeţii au exprimat mulţumiri pentru primi­rea cordială şi ospitalitatea cu care au fost înconjuraţi pretutindeni, pentru posi­bilitatea ce li s-a oferit de a cunoaşte mai îndeaproa­pe realizările poporului nostru, preocupările şi ac­tivitatea sindicatelor din România. S-a subliniat, de ambele­­ părţi, că această vizită se înscrie în contex­tul relaţiilor de prietenie şi colaborare existente în­tre centralele sindicale din­ cele două ţări vecine şi prietene, relaţii ce urmează un curs ascendent, în in­teresul reciproc, al întă­ririi unităţii de acţiune a oamenilor muncii din lu­mea întreagă, al cauzei păcii şi socialismului. Convorbirea s-a desfă­şurat într-o atmosferă cal­dă, prietenească. ★ După-amiază, delegaţia Uniunii Sindicatelor din R.S.F. Iugoslavia a părăsit Capitala, îndreptîndu-se spre Belgrad. La plecare, pe aeropor­tul Băneasa, delegaţia a fost condusă de tovarăşii: Florian Dănălache, preşe­dintele Consiliului­ Central al U.G.S.R­, Larisa Mun­­­teanu şi Constantin He­rescu, secretari ai Consi­liului Central, de membri şi membri supleanţi ai­­Comitetului Executiv al Consiliului Central al U.G.S.R., de activişti Sin­­dicali. A fost prezent ambasa­dorul R.S.F. Iugoslavia la București, Iso Njegovan și membri ai ambasadei. TELEGRAMĂ Excelenţei Sale, Domnului CEVDET SUNAY Preşedintele Republicii Turcia ANKARA Aflînd cu adîncă întristare de catastrofa seismică din regiunea de Vest a Turciei, care a provocat nume­roase victime omeneşti şi imense pierderi materiale, vă rog să primiţi, domnule preşedinte, compasiunea noastră profundă şi sincere condoleanţe pentru fami­liile­ îndoliate. NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România LITERA­TURA — conştiinţă a epocii Tema pe care ne propu­nem să, o discutăm conţine cel puţin două laturi fun­damentale, prin prisma cărora trebuie abordată, şi anume : 1) influenţa pe ca­re societatea o exercită a­­supra­­ actului literar, prin urmare literatura ca oglin­dă a epocii şi 2) influenţa pe care actul literar o e­­xercită la rîndul său asu­pra societăţii, prin urmare, literatura, ca educator al epocii.­ Să i le luăm pe m­od. O cercetare atentă asu­pra creaţiei literare şi o meditaţie aprofundată a­­supra fenomenului artistic în general ne duc de înda­tă­ la concluzia că marile epoci de literatură şi artă reflectă problemele esen­ţiale ale vremii pe care o străbat, trăgîndu-şi seva din­­evenimentele trăite di­rect şi cunoscute îndea­proape pe calea contem­plării vii, nemijlocite. Fără­ această contemplare vie a vieţii nu se naşte niciodată o mare Iteratură, ci numai un simulacru, o elaborare sterilă. Ar fi exagerat, da­că nu eronat, să susţinem că o operă literară — pen­tru a transmite emoţii pu­ternice — trebuie scrisă a doua zi după ce s-a petre­cut evenimentul ce stă în centrul ei. Este nevoie de meditaţie în jurul a ceea ce ai contemplat, viaţa intră în opera literară fil­trată şi transfigurată de gîndirea şi simţirea scrii­torului care-i imprimă pe­cetea propriei sale perso­nalităţi. Dar personalitatea artistică nu este una obiş­nuită, viaţa în contact cu ea capătă semnificaţii ce­­ scapă omului de rînd, trăi­rile artistului au un grad de sinceritate amplificat. „Sufletul mediocru, spune G. Călinescu, aude zgomo­tele banale ale zilei, trăieşte fără să simtă vibraţiile ma­jore ale universului. Inima artistului trebuie să fie puternică, să suporte in viaţă o sută douăzeci de pulsaţii pe minut, dar opera de artă nu ia naştere decît cînd cordul s-a potolit şi bate în ritm normal“. Artistul nu reproduce em­piric realitatea sau o „re­da", cum eronat se mai spune în critică, ci extrage din realitatea care-l încon­joară­­ semnificaţiile cele mai caracteristice şi cele mai adînci, mesajul pe care contemporaneitatea con­cretă a scriitorului îl tran­smite oamenilor şi vremuri­lor. (Numai faptul că acţiu­nea dintr-o carte se petrece în anii noştri, că protago­niştii sunt recrutaţi dintre contemporanii autorului nu este suficient pentru a de­creta că e „oglinda" epocii noastre), în acest sens nu e greşit a susţine că unele lucrări istorice, care aparţin unor mari autori se-nţelege, cum sunt unele din romanele lui M. Sadoveanu, au o mare doză de contemporaneitate, prin suflul ce le animă şi prin ideile pentru care mili­tează, decît unele dintre cărţile pe teme actuale ce apar astăzi. Judecata super­ficială nu ajută la nimic şi simpla opţiune tematică, fă­ră o opţiune ideologică, şi fără rezultate artistice nu poate constitui un criteriu de valoare în literatură şi nici un criteriu de actualita­te. Eroii sadovenieni sînt purtătorii unui umanism stră­vechi, ai unor virtuţi mora­le şi naţionale, ai unui pa­triotism adînc şi pilda lor e veşnic reconfortantă, pentru că ei sînt adevărate perma­nenţe ale spiritualităţii noastre naţionale, în timp ce unele dintre personajele cărţii actuale trăiesc aproa­pe în exclusivitate stări ati­pice, adeseori clinice şi au o comportare cu totul bi­zară care contrariază expe­rienţa noastră de viaţă şi opinia despre semenii noş­tri. Nimeni nu mai pledează pentru vechea teorie, stu­pidă, a eroului „fără pată" sau pentru o dozare preme­ditată a însuşirilor sale po­zitive sau negative. " Omul este o fiinţă complexă şi simplificarea sufletului şi comportării sale ar fi o pro­bă de vulgarizare literară. Dar tocmai pentru că sun­tem­ pentru complexitate şi împotriva simplificării, aşa cum ne-am exprimat îndoia­la cu privire la eroii reto­rici, festivi, idilici, cred că avem îndatorirea să luăm o atitudine similară şi în cazul simplificării inverse, a transformării contemporani­lor noştri care au realizat lucrări uimitoare, în epave umane. Pentru ca literatura să fie o adevărată oglindă a epocii sale, ea trebuie să reflecte viaţa în spiritul a­­devărului. Imaginea litera­ră pe care o propunem pos­terităţii nu poate fi minima­lizată pînă la deformare. Să avem orgoliul vremii noas­tre. N-are rost sa ne auto­flagelăm. Savonarola e demn de compasiune, dar nu de admirația noastră. Cea de a doua latură a temei abordate, literatura ca educator al epocii sale, POMPILIU MARCEA (Continuare în pag. 2-a)

Next