Munca, martie 1970 (Anul 26, nr. 6934-6959)
1970-03-31 / nr. 6959
Proletari din toata forile, unifi-vá! ORGAN AL CONSILIULUI CENTRAL AL UNIUNII GENERALE A SINDICATELOR DIN ROMÂNIA ANUL XX!Ş£I* nr. 6959 * Marți 31 martie 1970 6 pagini 30 bani DACA GARA OBOR S-AR AFLA LA 150 km, uzina „Timpuri Noi“ ar avea materiale? Pentru a putea produce sortimentele stabilite prin planul de stat, uzina „Timpuri Noi“ din Capitală a încheiat o seamă de contracte pentru anul 1970 cu diverşi furnizori privind livrarea unor însemnate cantităţi de nisip, fontă nouă şi veche, grafit, cocs, laminate, cărămizi refractare ş.a.m.d. Toate aceste materii prime şi materiale care -totalizează 16 000 de tone sosesc în cantităţi vagonabile la gara de destinaţie stabilită — Bucureşti Obor. Pentru aducerea acestor mărfuri, uzina s-a folosit mulţi ani de o linie de garaj, dar care a fost desfiinţată printr-o hotărîre în anul 1959, stabilindu-se printr-un contract ca, de la Obor, materiile prime să fie transportate şi descărcate de secţia de expediţie şi camionaj (S. E. C.) — specializată — din cadrul serviciului de trafic comercial al regionalei căi ferate Bucureşti. Pînă aici, lucrurile sunt clare, cu atît mai mult cu cit Secţia E.C. şi-a făcut an de an datoria. Iată însă că în luna octombrie a anului 1969, „mărul discordiei“ a căzut pe cele două mese de lucru ale secţiei de expediţii-camionaj şi uzinei „Timpuri Noi“ sub forma proiectului de contract nr. 26, ce urma să fie încheiat pentru 1970. La 2 decembrie 1969, S. E. C. înaintează proiectul de contract uzinei, „reverificîndu-şi“ posibilităţile, schimbîndu-şi brusc atitudinea. S. E. C. impune uzinei două clauze : a) nu mai poate transporta și descărca colete mai grele de 5 000 de kg și peste 12 m lungime, (adică laminatele) ; b) nu mai poate transporta, fontă, cocs, cărămizi refractare etc. (adică exact „pîinea“ turnătoriei). In colo, transportă ...orice !La „Timpuri Noi“, stupoare. Nu le venea să creadă ochilor. De ce acest lucru după mai bine de zece ani ? Şi, în termenul legal de 5 zile, uzina încheie un proces verbal de divergenţă la contract, pe care-l trimite S.E.C.-ului, cu explicaţii riguroase, cerînd înţelegere. Dar, uzina pierde concilierea. Oamenii însă nu dispera. Mai există o cale de rezolvare. Conducerea uzinei anunţă printr-o notă „decesul“ proiectului de contract forului său tutelar „Centrala industrială utilaj energetic, metalurgic şi construcţii", expediind pe adresa ei şi o telegramă pentru a întări cele spuse. Aşadar, uzina cere o nouă conciliere de astădată la nivelul forurilor tutelare,fixîndu-se termenul de 13 ianuarie 1970. Dar, culmea, Centrala uzinei fiind anunţată prea tîrziu, cu o oră înainte de discuţii, nu-şi mai poate trimite reprezentantul... pierzînd şi cea de a doua conciliere. Pe scurt, aceasta este situaţia existentă şi astăzi. Supliciul actelor cu adresă precisă, e continuat însă (şi continuă !) de la un for la altul. Conducerea uzinei caută şi alte căi care duc din nou la S.E.C. şi la Departamentul căilor ferate pentru a obţine totuşi o a treia conciliere, însă delegatul uzinei încearcă zadarnic să intre la serviciul trafic comercial al regionalei căi ferate Bucureşti. În concluzie, uzina nu are cu ce-şi transporta materia primă de la Obor la sediu. Colectivul uzinei „Timpuri Noi“ lucrează zi şi noapte. Planul trebuie realizat. Stocurile din magazii au şi ele un sfârşit. Din gara Obor se anunţă sosirea vagoanelor, dar materialele nu ajung şi pe cheiul Dîmboviţei. Pentru că cele 16 000 de tone nu pot fi transportate cu... roaba, de la Obor, la sediu, iar uzina în nici un caz nu-şi poate închide porţile. Paradoxală situaţie. Am încercat să aflăm adevărul, mergînd pe firul încîlcit, strins intr-un ghem de nervi, adrese si dispoziţii cunoscute sau necunoscute. La Secţia de expediţie şi camionaj, pendinte de serviciul trafic comercial al regionalei căi ferate Bucureşti, îl găsim pe tovarăşul Ion Strujac, jeful secţiei. — Noi, spune dînsul, sintem un fel de căruţă fără cal. Nu dispunem decit de mina de lucru, circa 1 700 salariaţi. Camioanele ne inchiriem de la IRTA. Primim de exemplu, astăzi telefon de la o întreprindere cu care avem contract, că are nevoie de autocamioane, dăm şi noi telefon mai departe. Un fel de intermediari. Da, cred că sunt supăraţi tovarăşii de la „Timpuri Noi“. Au de ce. Dar... ce să fac ? Dispoziţia e dispoziţie. Şi I Lotru-şantier naţional al tineretului ...Şi totul, fireşte, cu vorbele la timpul prezent, ar fi putut, aici, sa mă uluiască. Paradoxal, însă, m-am simţit, pentru o clipă, una singură („Eho, fugaces, Postume, Postume, labuntur anni...") suspendat in anii tinereţii dintr-un trecut nu prea îndepărtat. Pentru mine, pentru cei din generaţia mea, înseamnă adolescenţa, pentru cei ce au acum vîrsta noastră de atunci, înseamnă istorie, cu rezonanţa epică a unui Bumbeşti — Livezeni, Salva — Vişeu, Agnita —Botorca, Lunca Prutului... Sint anii in care cîntecul acela ce ne-a rămas întipărit în memorie şi in sentimente scoate din sertar adresa nr. 235/75 din 7 IX 1969 emisă de serviciul trafic comercial al regionalei căi ferate către S/E.C........Vă rugăm a dispune ca întreprinderile tutelate (?) de dv. să se organizeze (?) în mod corespunzător, cunoscîndu-se (?) că pe 1970 nu vom mai încheia contracte de prestaţii cu întreprinderile care vor formula divergenţe la clauzele noastre...“ — Şi, aţi anunţat întreprinderile... „tutelate“ de dv. ? — Nu noi anunţăm, ci, regionala căi ferate Bucureşti ! La Departamentul căilor ferate, tovarăşul director al Direcţiei generale mişcare şi comercial, ing. Sorin Achimescu, îl roagă pe şeful secţiei Mircea Cador să ex■plice detaliat „punctul de vedere“ al direcţiei generale şi sensul hotărîrii luate. Şi, iată-ne aşezaţi în faţa unor dosare groase cu acte, decizii şi hotărîri. Se încearcă explicaţiile de rigoare. — Cine a anunţat întreprinderile de conţinutul adresei dv. interne cu nr. 235 din 7 IX 1969 ? — Nu eu, ci... direcţia noastră generală. Nu mai putem camiona mărfuri conform specificaţiei din contract la capitolul I, punctul 2, lit. a, b şi c. întreprinderile trebuie să se organizeze, adică I C. ANDREI (Continuare în pag. a 3-a) alături de prima dragoste, „Răsună valea", ne-a însoţit paşii pe drumul învăţării iubirii de patrie — sensul major al muncii brigăzilor de tineret. Nu ştiam, dar o doream — o, ce tare o doream ! — ca acele şantiere să fie punctul de pornire al unei tradiţii care să mărturisească, prin ani, totdeauna, ataşamentul înflăcărat al tineretului patriei noastre pentru nobilele idealuri ale socialismului. Retrăiam toate acestea aflîndu-mă pe platoul de la Ciungei, într-o dimineaţă de sfîrşit de martie, în timp ce era ridicat tricolorul pe catargul din mijlocul careului format din peste 700 de tineri. Noi veniţi, sau tineri constructori mai „vechi" pe şantierul de la Lotru (în efectivul de lucru al şantierului sunt acum peste 2 000 tineri...). Era momentul emoţionant al consemnării deschiderii Şantierului naţional al tineretului de la Lotru, acolo unde se naşte cea mai mare hidrocentrală de pe rîurile interioare ale ţării. Nu cred că poate fi realizat un simbol mai plin, mai rotund, al nevoii de dăruire a adolescenţei ce vrea să-şi asume răspunderi mature, decit cinstea pe care partidul şi statul nostru au făcut-o tineretului patriei în (Continuare în pag. 3-a) ★ BRIGADIER — titlu care cinsteşte tinereţea De la trimisul nostru special MIHAI COLEŞIU De aici, din faţa tabloului de comandă tînărul operator Constantin Albu, de la Uzina de cauciuc sintetic din Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, mînuieşte cu pricepere şi siguranţă complicatele instalaţii chimice Foto: P. COZIAN,Eva Ciungei, 700 de tineri îşi încep biografia cu „„sunt brigadier la teatru...“ ! FLORI VEŞTEDE IN PRIMĂVARA VIEŢII Există in noi un neostoit elanal creaţiei. Minunile lumii, care şi câte or fi fost, ne-au uimit toate prin încărcătura de valori conferite de om intr-un neîntrerupt proces de construcţie materială şi spirituală, cristalizat în momente de mare tensiune care au marcat începuturi de drum in mersul mereu ascendent al omenirii. Cu metafora sau conceptul, dar mai ales cu unealta, omul şi-a scris istoria. Şi totul a însemnat muncă, neobosită activitate creatoare, continuă inovaţie în orice domeniu. Aşa a fost mereu, şi cu atît mai mult astăzi, cînd trăim elanurile construirii unei societăţi noi, a cărei supremă valoare este omul. Şi totuşi, furişaţi în spatele cotidianului laborios, indivizi de o moralitate îndoielnică, circulă apatic, purtind cu ei o lene funciară, o inconştienţă condamnabilă, un refuz al propriului interes. De ei ne vom ocupa în rîndurile care urmează, încercînd să desluşim mobilurile care duc la existenţa a ceea ce am numit, metaforic, flori veştede în primăvara vieţii. ÎN GOANĂ DUPĂ HIMERE In zilele care la Brăila însemnau o sărbătoare a muncii, marcată de decernarea steagului roşu şi a diplomei de întreprindere fruntaşă pe ţără I.A.S.-ului „Insula mare a Brăilei“, la oficiul pentru recrutarea şi repartizarea forţelor de muncă ni se relata un caz care ţine de domeniul recordurilor fără glorie. Costel Radu, domiciliat în strada Plevna nr. 387, reuşise, într-o perioadă care se întinde pe parcursul a doi ani de zile, să schimbe 48 de locuri de muncă. Cînd şi-a început peregrinările, avea 19 ani. Acum, are 21. Şi tinereţea lui se consumă pe drumuri. De trei ori vinovat — faţă de sine, de familie (pentru că între timp a devenit■ soţ şi tată), de societate — C. R. îşi plimbă cu dezinvoltură pofta nemuncii de la o întreprindere la alta, de la o instituţie la alta. Paşii săi se încrucişează, la răspintii care nu onorează, cu cei ai lui Ion Rusu sau ai Victoriei Scalii, peregrini şi ei în acelaşi ţinut al trîndăviei. Primul, domiciliat în strada Frumoasă nr. 2, de profesie electrician, refuză să se fixeze la un loc de muncă deşi în 11 luni i s-au făcut 19 oferte (încă o cifră care se înscrie în aria nedoritelor recorduri). Tot aşa cum Victoria S. din strada Brateş nr 59, calificată ca laborantă chimistă, doreşte să practice o altă meserie, fără să ştie ce. Pentru că acel altceva după care aleargă înseamnă cîştigul fără muncă. In goană după himere, tinereţi irosite se veştejesc sub MARIN STOIAN (Continuare in pag. 2 a) ETICĂ • ETICĂ # ETICĂ Primiri la tovarăşul Mae Ceauşescu Delegaţia Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din Iugoslavia Luni dimineaţa, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Consiliului de Stat, a primit delegaţia Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din Iugoslavia, condusă de tovarăşul Duşsin Petrovici-Şane, preşedintele Consiliului Central, aflată într-o vizită în ţara noastră. La primire au luat parte tovarăşii florian Dănălache preşedintele Consiliului Central al U.G.S.R.Lşi Constantin Herescu, secretar al Consiliului Central al U.G.S.R. A fost de faţă Isa Njegovan, ambasadorul R.S.F. Iugoslavia la Bucureşti. In cursul întrevederii s-a exprimat satisfacţia comună pentru evoluţia ascendentă a relaţiilor multilaterale, de prietenie ce se dezvoltă între cele două popoare, ramarcîndu-se noi posibilităţi pentru adîncirea cooperării şi colaborării dintre România şi Iugoslavia în interesul celor două ţări, al cauzei socialismului şi progresului omenirii. întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă cordială, tovărăşească. Delegaţia Consiliului Municipal al Oraşului Teheran Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, a primit, în după-amiaza zilei de 30 martie, la Palatul Consiliului de Stat, delegaţia Consiliului municipal al oraşului Teheran, condusă de Gholamreza Nikpey, primarul municipiului, care face o vizită în ţara noastră. La primire a luat parte primarul, general al Capitalei, Dumitru Popa. A fost de faţă Soltan H. V. Sanandaji, ambasadorul Iranului la Bucureşti. Cu acest prilej a avut loc o convorbire care s-a desfăşurat într-o atmosferă cordială. /A. , încheierea vizitei delegaţiei Uniunii Sindicatelor din R.S.F. Iugoslavia Ieri, la Consiliul Central al U.G.S.R. au continuat convorbirile între delegaţia Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor din România, condusă, de tovarăşul Florian Dănălache, preşedintele Consiliului Central, şi delegaţia Consiliului Central al Uniunii Sindicatelor din Iugoslavia, condusă de tovarăşul Duşan Petrovici- Şane, preşedintele Consiliului Central. Oaspeţii au exprimat mulţumiri pentru primirea cordială şi ospitalitatea cu care au fost înconjuraţi pretutindeni, pentru posibilitatea ce li s-a oferit de a cunoaşte mai îndeaproape realizările poporului nostru, preocupările şi activitatea sindicatelor din România. S-a subliniat, de ambele părţi, că această vizită se înscrie în contextul relaţiilor de prietenie şi colaborare existente între centralele sindicale din cele două ţări vecine şi prietene, relaţii ce urmează un curs ascendent, în interesul reciproc, al întăririi unităţii de acţiune a oamenilor muncii din lumea întreagă, al cauzei păcii şi socialismului. Convorbirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, prietenească. ★ După-amiază, delegaţia Uniunii Sindicatelor din R.S.F. Iugoslavia a părăsit Capitala, îndreptîndu-se spre Belgrad. La plecare, pe aeroportul Băneasa, delegaţia a fost condusă de tovarăşii: Florian Dănălache, preşedintele Consiliului Central al U.G.S.R, Larisa Munteanu şi Constantin Herescu, secretari ai Consiliului Central, de membri şi membri supleanţi aiComitetului Executiv al Consiliului Central al U.G.S.R., de activişti Sindicali. A fost prezent ambasadorul R.S.F. Iugoslavia la București, Iso Njegovan și membri ai ambasadei. TELEGRAMĂ Excelenţei Sale, Domnului CEVDET SUNAY Preşedintele Republicii Turcia ANKARA Aflînd cu adîncă întristare de catastrofa seismică din regiunea de Vest a Turciei, care a provocat numeroase victime omeneşti şi imense pierderi materiale, vă rog să primiţi, domnule preşedinte, compasiunea noastră profundă şi sincere condoleanţe pentru familiile îndoliate. NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România LITERATURA — conştiinţă a epocii Tema pe care ne propunem să, o discutăm conţine cel puţin două laturi fundamentale, prin prisma cărora trebuie abordată, şi anume : 1) influenţa pe care societatea o exercită asupra actului literar, prin urmare literatura ca oglindă a epocii şi 2) influenţa pe care actul literar o exercită la rîndul său asupra societăţii, prin urmare, literatura, ca educator al epocii. Să i le luăm pe mod. O cercetare atentă asupra creaţiei literare şi o meditaţie aprofundată asupra fenomenului artistic în general ne duc de îndată la concluzia că marile epoci de literatură şi artă reflectă problemele esenţiale ale vremii pe care o străbat, trăgîndu-şi seva dinevenimentele trăite direct şi cunoscute îndeaproape pe calea contemplării vii, nemijlocite. Fără această contemplare vie a vieţii nu se naşte niciodată o mare Iteratură, ci numai un simulacru, o elaborare sterilă. Ar fi exagerat, dacă nu eronat, să susţinem că o operă literară — pentru a transmite emoţii puternice — trebuie scrisă a doua zi după ce s-a petrecut evenimentul ce stă în centrul ei. Este nevoie de meditaţie în jurul a ceea ce ai contemplat, viaţa intră în opera literară filtrată şi transfigurată de gîndirea şi simţirea scriitorului care-i imprimă pecetea propriei sale personalităţi. Dar personalitatea artistică nu este una obişnuită, viaţa în contact cu ea capătă semnificaţii ce scapă omului de rînd, trăirile artistului au un grad de sinceritate amplificat. „Sufletul mediocru, spune G. Călinescu, aude zgomotele banale ale zilei, trăieşte fără să simtă vibraţiile majore ale universului. Inima artistului trebuie să fie puternică, să suporte in viaţă o sută douăzeci de pulsaţii pe minut, dar opera de artă nu ia naştere decît cînd cordul s-a potolit şi bate în ritm normal“. Artistul nu reproduce empiric realitatea sau o „reda", cum eronat se mai spune în critică, ci extrage din realitatea care-l înconjoară semnificaţiile cele mai caracteristice şi cele mai adînci, mesajul pe care contemporaneitatea concretă a scriitorului îl transmite oamenilor şi vremurilor. (Numai faptul că acţiunea dintr-o carte se petrece în anii noştri, că protagoniştii sunt recrutaţi dintre contemporanii autorului nu este suficient pentru a decreta că e „oglinda" epocii noastre), în acest sens nu e greşit a susţine că unele lucrări istorice, care aparţin unor mari autori se-nţelege, cum sunt unele din romanele lui M. Sadoveanu, au o mare doză de contemporaneitate, prin suflul ce le animă şi prin ideile pentru care militează, decît unele dintre cărţile pe teme actuale ce apar astăzi. Judecata superficială nu ajută la nimic şi simpla opţiune tematică, fără o opţiune ideologică, şi fără rezultate artistice nu poate constitui un criteriu de valoare în literatură şi nici un criteriu de actualitate. Eroii sadovenieni sînt purtătorii unui umanism străvechi, ai unor virtuţi morale şi naţionale, ai unui patriotism adînc şi pilda lor e veşnic reconfortantă, pentru că ei sînt adevărate permanenţe ale spiritualităţii noastre naţionale, în timp ce unele dintre personajele cărţii actuale trăiesc aproape în exclusivitate stări atipice, adeseori clinice şi au o comportare cu totul bizară care contrariază experienţa noastră de viaţă şi opinia despre semenii noştri. Nimeni nu mai pledează pentru vechea teorie, stupidă, a eroului „fără pată" sau pentru o dozare premeditată a însuşirilor sale pozitive sau negative. " Omul este o fiinţă complexă şi simplificarea sufletului şi comportării sale ar fi o probă de vulgarizare literară. Dar tocmai pentru că suntem pentru complexitate şi împotriva simplificării, aşa cum ne-am exprimat îndoiala cu privire la eroii retorici, festivi, idilici, cred că avem îndatorirea să luăm o atitudine similară şi în cazul simplificării inverse, a transformării contemporanilor noştri care au realizat lucrări uimitoare, în epave umane. Pentru ca literatura să fie o adevărată oglindă a epocii sale, ea trebuie să reflecte viaţa în spiritul adevărului. Imaginea literară pe care o propunem posterităţii nu poate fi minimalizată pînă la deformare. Să avem orgoliul vremii noastre. N-are rost sa ne autoflagelăm. Savonarola e demn de compasiune, dar nu de admirația noastră. Cea de a doua latură a temei abordate, literatura ca educator al epocii sale, POMPILIU MARCEA (Continuare în pag. 2-a)