Pentru Socialism, noiembrie 1969 (Anul 19, nr. 4907-4932)

1969-11-08 / nr. 4913

Sîmbătă 8 noiembrie sa«S9 I VALENTIN MUNTEANU , ZIUA MEA Am o zi, o singura zi In care mă pot iubi In care mă pot mîngii. Cu toate frunzele necăzute Cu toate orele nedurute Cu toată viața mea­ Am o zi, o singură zi In care îmi pot oferi cadour­ile cele mai rare-Dar ziua în noapte dispare Și­ atunci redevin ce sínt: Dar rătăcind pe pămînt In căutarea dragostei voastre Pe planete roșii și albastre- GALERIA Intru-n mină și parcă n-aș intra Decit într-o arteră a mea Decit sînge prin vene-alergînd Decit gind, decit gînd - ■ ■ Iar cînd ies cu-nserarea în păr îmi vine să-mi spun Adevăr, Iubire și cuvintele toate Pe care un om le poate- SIMION ȘUȘTIC TOAMNA O, toamna e un arc și vînătoru! Se culcă în parabolă plingind. E-o trecere de aripi în cochilii Și frunzele sonete intr-un gînd. De e o aripă să mă dezlege, Să m-asuprească zboru-n necuvînt. Un rai în Miorițe toarce mama un caier surpă troicile pe vînt. O, cel fugit de are­ un semn anume destinu-l curge simplu în fîntîni asemeni toamnei vine izgonirea plîngînd cu frunzele îngenuncheate-n mîini. Balastiera era pe malul altui riu, la vreo cincisprezece kilometri de birouri. De­ acolo se aproviziona șantierul cu nisip, pietriș. Citeva autobasculante, cunoscute de oamenii satelor prin care treceau, du­ceau de aici „fundamentul“ drumului a­­flat in construcție. Plouase cu citeva zile in urmă, rîul crescuse, s-a produs o inun­dație. Acum, acolo, se lucra greu și ingi­nerul Mareș, șeful șantierului, venise să vadă cum stă situația, ce se poate face. Șoferul îl văzu, îl recunoscu, opri ma­șina, coborî și alergă în intîmpinare. De departe semăna­u inginerul Mareș, dar dacă-l priveai de aproape, așa cum făcu Isidor, ar fi zis că-i un „om de la lopată". — Dumneavoastră sînteți tovarășul Ma­reș? — întrebă, în glumă, șoferul. Vă știam mai elegant îmbrăcat... Dacă o să vă vadă nevasta, o ia din loc, rău! Ce tot vorbești?! — Vă aduc o bucurie. Azi dimineață am adus-o pe soția dumneavoastră pe șantier. Cu valizele, cu c­alabalicul, rău. A venit. Am dus-o la cvartir. Am vrut s-o iau cu mine, dar — o să rîdeți — i s-a rupt un toc la un pantof. Am făcut eu pe panto­farul, dar mai rău l-am stricat. Așa că o să trebuiască să plătesc eu reparația. Cum aici în sat nu-s meșteri pretențioși, pe un­deț­ de albă l-a și pus la loc...­ ­____._________ S-au urcat — Isidor și Mareș — în ma­­­șină. — Ei, mină, cum știi tu. Toți te laudă, zic c-ai fi șofer de clasă. Dacă-i așa de ce pierzi vremea aici, pe șantier? Du-te la București, fă-te șofer de curse internaționa­le. Cîștigi mai bine. Vezi mai multe... — Ar fi o treabă. Nimic de zis. Dar da­că... Știți ce vreau să zic... Vedeți... Și dumneavoastră ați lăsat reședința județu­lui, orașul cu flori, teatrul, străzile cu fete frumoase... Mareș zîmbi ascuns, privind înainte dru­mul negru și lucios. — Și-ați venit la noi, aici. Vi s-o fi spus poate, la partid ori in altă parte, că-i ne­voie de mintea tovarășului Mareș pe șan­tier. Nu știu cu­ îți fi fost de convins, a­­tunci, la început, dar meseria cred că v-a obligat. Nu? — Ei, acuma pot să zic că așa-i... Drum negru și lucios. De-o parte și de alta, meri cu fructe coapte, cu crengile smerit aplecate spre pămint. Dealuri ascuți­te, roșietice. Dealuri domoale, ca niște va­luri. Pădurile arzînd sub surîsul toamnei. Mareș le privea și pe fundalul lor ve­dea, cînd clar, cînd împăienjenii, scene, intimplări. .. Venise acasă mai tîrziu. Era obosit, flămind. — Iar ai intîrziat la vreo ședință — ii zise, cu o nuanță de supărare trecătoare, Simona. Of, ședințele astea. De n-ar fi cine sînt și cine le inventează și bărbații ca să scape de jugul femeilor. Te-am întrebat azi dimineață: „Vii acasă normal?“. Mi-ai răspuns deschis: „Da, foarte normal!“. — Ei, și nu sînt?! — Ochii tăi trădează altceva. Și mușchii feței. Tu știi că niciodată n-ai putut să mă minți. — Nici n-am încercat vreodată. Nici nu m-am gîndit să încerc așa ceva. Ți-am spus totul — și atunci cînd mi-a fost mai greu — sincer, deschis... — Și nici acuma n-o să încerci să-mi ascunzi ce gînduri te frămîntă. — Nu, fără îndoială că nu! Dar mi-i o foame de lup.. . Știu un poet — din ora­șul nostru, bineînțeles — care a scris un poem celebru: „îmi urlă ca un lup sto­macul“. L-a compus intr-un restaurant. Era amețit. Cînd a ieșit, noaptea tîrziu, s-a împiedecat, a căzut pe caldarîm. S-a lovit groaznic, a fost dus la spital. Acolo s-a trezit și, văzindu-se înfășurat în fașe, sim­țind copciile pe nas, le-a recitat medici­lor poemul său. Dar, in loc de „îmi urlă ca un lup stomacul“ s-a greșit și a rostit patetic, caraghios — „îmi arde ca un jar stomacul“... Mie nu-mi urlă, dar mi-i foame. S-au așezat la masă. .. .I-a spus apoi totul. — Trebuie să plec! Cum trebuie să plec pe șantier, tot așa și tu trebuie să mă în­țelegi. Plecările nu despart niciodată oa­menii care se iubesc, dimpotrivă. — Ești meșter in vorbe — i-o reteză ea, nervoasă. Și-a luat o clipă; se făcea că șterge pra­ful de pe mobilă. Muta bibelourile dintr-o parte in alta, le privea cu ochii umezi. Se stăpînea să nu izbucnească. Intr-un tîrziu, Mareș auzi din nou vorbele mei, rostite cu o undă de tristețe copleșitoare, ale Simonei: — Și o să pleci? O să pleci? — Da, trebuie să plec. Nu pot altfel. Cînd mă uit în urma mea, dacă ar veni cineva­ să mă întrebe ce-am făcut, ce i-aș pu­tea arăta? Hittii, dosare, avize, apro­bări, delegații, deconturi.. . Nimic con­cret, care să-mi onoreze profesia. Nimic, nimic... O să plec acolo, pe șantierul dru­mului național... Peste un an, cei care vor trece pe acolo vor zice: „Cine o fi fost șeful șantierului?" Unii v-ar știi, al­ții vor­ rosti: „Mareș“. Nu este frumos? Mi-e destul și-atît să știu că in urma mea a rămas un drum, un drum de care au nevoie oamenii... — Pari convins, Mareș, de ceea ce spui.. .Dar, tot mai bine îți era aici, în centrala trustului. Cum te-or fi lămurit să pleci? Te-o fi chemat tovarășul Popescu, secre­tarul de partid. Ți-o fi strigat o lozincă: „Avem nevoie de specialiști acolo unde se hotărăște soarta producței", tu l-ai ascul­tat plecat pe omul cu convingerea și­ ai ac­ceptat. Omul poate fi și măcar in viața lui, nu o dată... — De ce ești răutăcioasă? — Hai să vorbim deschis despre această chestiune. Dacă-s vinovată, dă-mi un vot de blam sau exclude-mă din viața ta. Mareș­a­lis. S-a cutremurat de rîs. Si­mona l-a privit fix, ca pe un dement. — Nu te înțeleg! Ce ți-ai găsit de hlizii? Situația trebuie privită cu picioarele pe pământ și nu altfel. Tu-i fi convins de ceea ce urmează să faci, dar cu mine, cu iu­bi­­ta ta ne­vas­tă, cum rămîne... O să trăim, prin corespondență? — Deocamdată! La început. Citeva zile sau săptămîni. Pînă ce-o să ne găsim o cameră în sat. O să vii și tu acolo, crezi că n-o să găsești post la școală? E criză de naturaliști la sate... O să mergi în ex­cursii cu copiii. O să culegi plante, flori. Vei putea ca să te remarci. Să faci, de pildă, un muzeu al școlii. Știu eu... — Vezi cam roz evoluția noastră viitoa­re, rău. Eu nu te opresc. Pleacă, dragă, a­­colo, în producție, unde cer interesele pro­ducției. Te-a încălțat tovarășul Popescu, nu-i vorbă... Ascultă-l pe tovarășul Po­pescu, indicațiile lui și-o să fii fericit, o să ai satisfacții, ca să zic așa, pe care nu­mai munca ți le poate crea. Nu, tovarășe soț Mareș?! Gîndește ca tovarășul Popescu și o să fii mulțumit... — Ai ceva împotrivă? Crezi că sunt gin­­duri deplasate, rupte de condiții, de rea­litate? — Vai, nici nu mă gîndesc — răspunse ea ironic. Nici nu mă gîndesc să-ți clatin convingerile. Totodeauna ce-a fost în ochii mei negru în ai tăi pare alb... .. .O noapte lungă, de veghe, de frămîn­­tări. Stăteau unul lingă altul in patul moale, în patul lor. Cîntă în surdină apa­ratul de radio. O melodie, un tango lan­guros, mișcător. EH ’* **** mi I miiiMi I ii iiiiMii mump „Și­ o să pleci?! O să pleci?!“. Vorbele ei, moi și triste, îi bateau timpane. Parcă veneau de undeva de de­în parte, apoi le auzea tot mai aproape, to­c mai puternic, asurzindu-l. Se trezi. Era di­mineață. .. — Și zi așa, i s-a rupt tocul la un pan­tof? — Da, să nu-ți vină să crezi. I s-a rupt. Dar îl reparăm. Fac eu o cursă și i-l duc la oraș să-i pună un tocooc, mamă-mamă! Chiar dacă mă sancționați că-ncalc le­gea. .. Vorba e că a venit și nu trebuie să-i stricăm impresiile. Că așa-i omul! Pri­ma impresie contează. Nu?! Se vedeau, nu departe, „birourile". A­­colo era și stația de preparare a asfaltu­lui rece. Oamenii mișunau în jurul insta­lațiilor. Din timp in timp, basculante pli­ne cu asfalt plecau spre punctele de lucru, pe șantier. Pe șantierul drumului național aflat în construcție... DRUMUL povestire de V. GAFTONEI ■ Iosif Ballat Impresii de călătorie Cunoscut publicului larg ca pictor de mare forță, frămâtat adeseori, în pictu­ra sa, de idei filozofice, Iosif Balla își caută sursele de inspirație în eternul uman din natură. Anul trecut a colindat Franța, Italia și Elveția, saturîndu-și o­­chiul și sufletul cu priveliști meridiona­le. Atras, ca de un magnet, de natura și vestigiile arhitectonice încîntătoare ce i s-au perindat prin față, Balla a stăruit asupra unui detaliu sau asupra ansam­blului cu neostenita agerime a spiritului său. Rezultatul acestei peregrinări s-a materializat într-o expoziție de acuare­le. Instantaneele, relevînd spontaneita­tea caracteristică pictorului, au încîntat privitorii. Cuceritorul joc de lumini și de umbre, culorile calde, așezate fieca­re acolo unde-i era locul, trădau vioiciu­nea și specifică exuberanța spiritului latin în tot ceea ce face el. .Peisajele primeau în plin lu­mina soarelui de vară, crudă, devenind incandescente în un loc de cronică plastică frumusețea lor. Străbătînd Republica­­ Democrată Ger­mană, anul acesta, Iosif Balla și-a „scris" impresiile în douăzeci de acua­rele, una mai izbutită decît alta. S­chilibrul spiritului nordic se defi­nește cu pregnanță în realizarea biseri­cilor, unde, întreg masivitatea construc­ției, zveltețea turlelor, menite parcă a sfredeli cerul plum­buriu și splendidele decorații ornamentale ale goticului (Ca­tedrala Bach, Biserica din Weimar, Bi­serica din Jena), nimic nu este artificial, nimic de prisos. Tușele lui Balla se așează singure, arcuindu-se ori înălțîn­­du-se, reliefînd ori estompînd detaliul, degajînd puritatea stilului, întîlnindu-se pentru a ne înfățișa una din fațetele grandiosului. Alte lucrări (Podul peste Elba, Stra­dă din Weimar, Parcul din Potsdam, Castelul Meisen, Casa lui Goethe etc) vin să întregească peisajul vechilor bur­guri medievale care, prin orice clădire sau stradă, prin fiecare colțișor al lor, degajă acea atmosferă specific germană, sobră și distantă, rece chiar, pe care Ball a surprins-o în întregimea sa, la ea acasă, așa cum este în realitate. Și, fiindcă știm că Balla vrea să cu­noască în viitorul apropiat alte melea­guri, îi dorim să ai­bă puteri spre a ro­tunji acest deja început „ciclu euro­pean". DORIN suru PENTRU WTATTCM www .ry VWvy> Aflat în plină des­­fășurare. Național de Festivalul Teatru 1989 constituie o con­­fruntare pasionantă, o trecere în revistă a celor mai izbutite spectacole realizate în ultimul an de co­lectivele artistice pro­­fesioniste din țară. In cadrul acestei Între­ceri, ieri, pe scena Naționalului clujean. Teatrul dramatic din Baia Mare a prezen­tat piesele și Vidra" de „Răzvan B. P. Hasdeu și „Travesti" de Aurel Baranga. In fotografie: scenă din spectacolul cu piesa „Răzvan și Vidra". Aspecte Profitînd de prezența în Maramureș a poeților: RADU BOUREANU, VLAICU BIRNA și ION BĂNUȚĂ, redacția ziarului nostru a organizat, cu participa­­rea dînșilor, o masă rotundă, punînd în discuție citeva aspecte ale poeziei noastre contemporane. Fiind poeți, interlocutorii noștri au privilegiul de a privi din interior fenomenul poetic contemporan și ca atare opiniile dînșilor implică și o autodefinire. Iată mai jos, în rezumat, discuțiile purtate­­ poeziei romanești contemporane Reporter: Ce caracterizează, fiv. momentul poetic actual? Radu Boureanu: „Dorința, necesitatea de a-și găsi un profil propriu, dat fiind că după o perioa­dă de intensă lirică angajată, nu întotdeauna ală­­turata noțiunii de înaltă poezie, pragurile îndru­mării și înțelegerii înguste a fenomenului literar au fost escaladate, dovadă realiză­rile valoroase care situează lirica noastră ca înain­tașă a poeziei europene actuale, aspect subliniat de altfel de numeroase conștiințe artistice autori­zate, de peste hotare. Există o poezie tînără,nouă, care se desprinde de starea mimetică, ocolind cu­rentele revolute și tiparele umblate și dă, în schimb, drum liber unor tonalități autentice". Vlaicu Barna: „Acest moment se caracterizează printr-o pluralitate de stiluri și modalități și este foarte bine că e așa. Niciodată emulapa n-a fost posibilă atunci cînd marca de desfășurare, orizon­tul acestui fenomen au fost îngrădite. Pentru a selecționa floarea aleasă și rară e nevoie de spa­țiu, de aer, de lumină. Cred că toată tagma poe­tică trebuie să fie recunoscătoare conducerii tre­burilor ideologice pentru climatul favorabil creat unei diversități de stiluri și modalități". Ion Bănuță: „Varietatea de stiluri, ce caracte­rizează momentul poetic actual, se explică prin dorința fiecărui poet de a avea un chip și a fi al unui stil. Cine nu reușește acest lucru e bine să facă altceva pentru societate. In lirică e nevoie de noi zări. Poeții au început să înțeleagă mai mult decît altădată că viața noastră e complexă și ofe­ră infinite teme pentru poezie, dar se pare că nici precursorii nu trebuie uitați și ca să fii tu însuți în poezie trebuie să cunoști pe cei dinaintea ta, de la Eschil la Eminescu ș.a.m.d. Posibilitățile de manifestare sunt infinit mai mari ca altădată- Noi reviste își deschid paginile lor liricii. Toate acestea cer ca fiecare poet să nu uite că trăiește în secolul XX, care trebuie consemnat, cu marile lui transformări, pentru generațiile viitoare". Reporter: In presa de partid și literară, in rândul criticilor și publicului larg se resimte ac­tualmente o atitudine de refuz al obscurității în poezie. Cum înțelegeți termenul și cum apreciați această atitudine? R. B.: „Există un fenomen, cu implicații teore­tice, de clarificare a relației poet-cititor. Obscuri­tatea derivă din incompleta înțelegere a unor no­țiuni, incompleta posesie a instrumentelor de gîn­­dire și expresie (valabilă pentru ambii termeni ai relației). Din nesituarea pe aceeași poziție rezultă lipsa de comunicare, imposibilitatea de comunica­re. Poate exista o masă cititoare avizată, informată, cultă, dar în același timp, cel care oferă obiectul artistic să nu posede firul ariadnic al ideii clare, și această lipsă, acest vacuum spiritual să fie îm­brăcat în cămașa unei crisalide informe, adică pur și simplu să fie neinteligibil din lipsă de substan­ță, de sinceritate și vibrație, datele componente ale unui travaliu artistic izbutit. Cauzele dezacor­dului aparțin, prin urmare, ambilor termeni”. I. B.I „Obscuritatea este neavenită în poezie. Obscurii sunt de două categorii: unii au început cu poezia obscură și vor termina cu ea din lipsă de talent, alții, avînd talent, vor ajunge la limpe­zime în poezie, dar sînt obscuri nestăpînind su­ficient materialul poetic sau necunoscînd viața și cultura, sau și una și cealaltă. Pe de altă parte, e necesar însă să se rețină că poezia nu-și dezvăluie imediat sensul și că acest fapt nu trebuie să ne îndemne a o califica obscură. Poezia pretinde­ din partea cititorului un efort de înțelegere, de par­ticipare activă la viața fenomenului liric. In ce privește reacția de refuz al obscurității în poe­zie ea mi se pare salutară. Insă și aici există un pericol. Nu tot ceea ce este neînțeles de un nu știu cine, la un moment dat, poate fi tratat ca obscuritate. Reporter­­i.Poezia românească contemporană este tot mai intens cunoscută peste hotare, fiind tradusă in numeroase limbi. O dovedesc re­vistele,­ antologiile și volumele separate, care a­­par în multe țări ale lumii, conținînd traduceri din poeți români contemporani. Ce semnificație acordați acestui fenomen? R. B.: „Traducerile de bună calitate aduc rea­le servicii afirmării poeziei noastre contemporane". V. B . „Interesul străinătății vine și din faptul că țara noastră și-a cîștigat un bun prestigiu și în celelalte domenii: politic, economic etc". R. B.: „Dar și calitatea, valoarea intrinsecă acestei poezii a creat o atmosferă favorabilă de re­a­ceptare". R. R.: „Se face de fapt o reciprocitate. Și noi traducem de peste tot. Se răspunde unei necesi­tăți firești de circulație a valorilor". IB.: „La calitatea traducerii aș adăuga și cali­tatea poeziei care străbate peste hotare. Și aici trebuie exigență. Nu întotdeauna se traduce ceea ce e mai valoros. Oricum însă, fenomenul e îmbucu­rător și trebuie încurajat, fiind în măsură să im­pună și prin poezie spiritualitatea românească în lume". "A. C. IOAN % ale f--«­ 5 I­I Curier literar ! • IOAN NAC. Am „anali­­­­­­zat cu atenție" poezia trimisă ț Da, conține imagini notabile: *­­ i­t.Lasă culoarea griului copt /Să-­­­­ și reverse începuturile plinii/ Pes­­­­­­te umerii tăi/ Fragezi și tineri, i -­i Lasă-ți trupul tînăr/ Să simtă - 7 răcoarea săgeților ploii1/ Rgs- ț­i frînte-n tulpina plopilor mei". ( k Păcat însă că nu întreaga poe­­f­i­zie se ridică la niveluil versu­­­­r­iilor citate. O autocen­­urare mai s­­ severă v-ar ajuta pe viitor să 7 f­i izbutiți pe deplin. Mai trimiteți. ’ 0 DE LA TASERO. Versuri­l­e destul de cursive, dar cam atît. I ‘ Le lipsește un lucru esențial: pu­­n s­terea de-a emoționa, de-a con- 7 J Vinge. Nu uitați: în poezie fie-­c 7­care cuvînt trebuie să închidă o 1 ț anumită încărcătură afectivă. 7 i . I.P. „De vorbă cu­vîntul" » i sau „Alegorie", cum o supra- * 1 intitulați — își propune o tema­­­­­­tică patriotică. Intenția e bună, l­a dar de la buna intenție și pî­­­ ?­nă la ... poezie drumul e lung­­­­ și anevoios. Ideea își cere veș­­t­i mîritul pe măsura ei. Or, o în­­­ 7 săilare de cuvinte de genul: „A- i 7 poi suflă mai domol (e vorba de i­n vînt —n.n.) / spre răsărit / peste 7 I acest popor / neclintit, și-l adie S­z / și-l întreabă/ce rîvnește? /El i­e va spune cu mîndrie / că doreș­­t­i te / avînt în muncă, libertate / 1 . liniște și pace"! sunt încă depar­­­­te de ceea ce v-ați propus să 4 realizați. ’ • IOAN ORZA. Nu vă pu­­­­tem împărtăși părerile asupra­­ poeziei trimise. „Bătrînii" se a­­­­flă încă sub zodia improvizați­­­­ei, stîngăciei și confuziei. Iată­­ două mostre: „Noi, tinerii, sin- i z­i­tem datori / Să vă urmăm cuvin­ i 7 tul/Chiar să străbatem munți­­ din plin / Cu fapta, nu cu gin­­­ 7­i­dul" și „Să faceți și voi ca și­­ 7 noi /A nu lăsa să piară /Iubi­ ? 1­rea tării pentru voi /Nici cînd ț­ii va fi să moară"(?­).­­­­ • MIHAI SIMON. „Pe a (sic!) ț­i dorului călare", cu improvizații â 7 de genul „Tresar ca dintrun !­i (sic!) vis / Și atît aș vrea '/­ ca ț­­ să te string/La însetaturii (sic!) i ( piept/ Dar tu dispari etc----, , 7 pe lingă faptul că e departe de 7 , ceea ce se numește adevărată­­ 7 poezie, dovedește și serioase ca­ 4 7 rente în cunoașterea limbii. Or, J 7 poezia cere sensibilitate, însuși­ ț­i rea limbii sub diversele ei as­­i 7­pecte, precum și cunoașterea­­­­ creației înaintașilor și con­tem­­­­­­poranilor noștri. I

Next