România Liberă, februarie 1970 (Anul 28, nr. 7864-7887)

1970-02-14 / nr. 7875

„Româniaibéren nr. 7575 - uium - pag. a 2-a mf ŞTEFAN ENACHE, Rîmnicu-Vîlcea întreabă dacă se poate obţine, fără examen, definitivarea în invăţămînt. RĂSPUNS : Dacă vă încadraţi în prevederile art. 242 din Statutul personalului didactic aşa cum reiese din scrisoarea dv. , este necesar să înaintaţi dosarul cu acte inspectoratului şcolar judeţean sau ministerului de care aparţine şcoala la care funcţionaţi şi care va face propuneri de definitivare Ministerului Invăţămîntului. Menţionăm că au fost instituite grade didactice numai pentru învăţători, poducătoare, profesori din învăţămîntul de cultură generală, profesional şi tehnic. MITICA CRACA, Galaţi, ar vrea să ştie după ce criterii se face încadrarea muncitorilor transferaţi în categoriile de calificare. RĂSPUNS : Salariatul transferat în interes de serviciu îşi păstrează categoria de încadrare obţinută anterior. In celelalte cazuri,pentru încadrare, salariatul trebuie examinat de către comisia tarifară, care îi poate acorda fie categoria avută anterior, fie una inferioară, în raport cu rezultatele obţinute la examinarea teoretică şi practică. In ceea ce priveşte salariul tarifar de încadrare, fiecare întreprindere foloseşte o anumită reţea tarifară. (Menţionăm că folosirea reţelelor tarifare este reglementată prin acte normative şi nu e lăsată la aprecierea întreprinderilor). Maiorescu şi epoca noastră Al. DivnaS uccesiunea tot mai vie a numeroaselor aniversări şi comemorări contemporane demonstrează, după cum se ştie, nu numai acuitatea şi permanenţa unui viguros sentiment al tradiţiei, ci şi aspectul continuităţii unei culturi care nu-şi poate îngădui ignorarea sau desconsiderarea valorilor ei proprii din oricare moment al istoriei ar apărea ele. Nefericitele încercări de a se contesta pentru motive de oportunitate rău înţelese unele din acestea, au trebuit să ducă la eşecuri totale. Valorile temeinice ale culturii nu pot fi „desfiinţate“ de nimeni şi nici minimalizate sau deformate prin prisma unor mentalităţi eronate. Ele trăiesc şi se menţin cu tărie fiindcă sunt legate, pe de o parte, de amintitul filon al tradiţiei, pe de alta de organica lor ancorare în epoca în, care au vieţuit şi în perspectivele acesteia. De aceea, sensuladevărat al aniversărilor şi comemorărilor a trebuit să depăşească stadiul „retrospectivelor“ pure şi să devină expresii concrete ale contribuţiilor trecutului la frământările rodnice ale prezentului care priveşte Înainte. Frecvenţa sărbătoririlor de care vorbim, a determinat însă, cu drept cuvînt, tendinţa unei oarecari reglementări a lor prin rotunjirea, unanim, consimţită, a cifrelor scadente. S-a optat pentru sfîrşitul de veac, pentru cincantenare, centenare, bicentenare, mai rar sau deloc pentru fracţiuni situate între ele. Şi totuşi cîteva mari personalităţi se impun peste regulile adoptate. unele fiind sărbătorite chiar anual ca, de pildă, Eminescu, în timp ce altele sunt evocate la intervale mai mici, la unul sau cîteva decenii ori la altfel de date mai puţin rotunde. Desigur, şi de fapt, marile figuri rămîn totdeauna actuale şi sugerează, prin urmare, un fel de perpetuă sărbătorire a lor. Intr-un astfel de context, se situează şi evocarea lui Titu Maiorescu la cei 130 de ani de la naşterea întîmplată la 15 februarie 1840. Posteritatea omului şi operei n-a fost totdeauna limpede şi nu i-au lipsit, după cum se ştie, nici eclipsele îndată după moarte, continuîndu-se — de altfel — unele adversităţi pe care a trebuit să le îndure şi in cuprinsul vieţii. Nici in ultima vreme, el n-a fost scutit de vicisitudinile sorţii, dar concepţia ştiinţifică pe care o reprezentăm, a înlesnit adevărata reconsiderare fundamentală a omului şi activităţii sale, în lumina şi „limitele adevărului“ pentru care Maiorescu luptase totdeauna cu ardoare. Se cade să amintim aci, cu acest prilej, în fruntea numelor cercetătorilor care au restabilit meritele criticului, in primul rind pe profesorul Emiu Rusu de la Universitatea Transilvaniei, care pregăteşte acum la Academie şi ediţia integrală a operei cu tot aparatul critic necesar şi cu studiile de esenţiale lămuriri. Cum se explică interesul contemporan pentru Maiorescu ? Sînt, desigur, multe răspunsuri de dat, dar trebuie alese dintre acestea cele mai hotărîtoare. Ne apare astfel, mai întîi, frumoasa tendinţă a epocii socialiste de a recunoaşte valorile impunătoare ale trecutului operant şi in vremea noastră, interpretarea acestuia sub optica timpului respectiv, dar si a perspectivelor ce a ştiut să deschidă viitorului. Maiorescu a fost, de fapt, autorul a două opere, a celei propriu-zise cu toate domeniile ei, cel literar, lingvistic, filozofic, general-cultural şi apoi a făuririi propriei sale personalităţi. S-a putut spune chiar, cu destulă dreptate, că în genere e cazul să se constate superioritatea omului faţă de operă, aşa cum a observat sugestiv Eugen Lovinescu, deşi nu fără exagerare. Ambele aceste „opere“ s-au impus cu relief în epoca lor şi totdeodată au pus bazele evoluţiei viitoare a criticii noastre. Ele sunt, în acest sens, pilduitoare şi pentru noi, închegarea personalităţii maioresciene prin continuă luptă încordată cu propriile ei rezistenţe interioare şi cu cele ale mediului, aşa cum o dezvăluie „însemnările“, se aseamănă evident cu tendinţele formativ-creatoare de tipul romanului goethean. De altfel, înrudirea „afectiv-electivă“ dintre Maiorescu şi Goethe, ne-a preocupat şi cu un alt prilej. Evocarea in acest context a marelui clasic german ne duce Insă şi la o altă explicaţie a ecourilor contemporane ale lui Maiorescu. Ne-am dat anume seama, tot mai frult, că opera lui Maiorescu are un caracter „ocazional" in sensul strict şi distinct folosit de Goethe cu privire la acest epitet. Ea nu purcede numai din îndemnuri lăuntrice ca pinza din micul trup al păianjenului, ci creşte determinată direct şi continuu de împrejurările momentului său istoric. Cu toată aparenţa abstractităţii, opera lui Maiorescu e consecvent şi perpetuu legată de poruncile obiective ale epocii în care s-a dezvoltat. Maiorescu a înţeles că obligaţia fundamentală a activităţii sale constă în integrarea totală, fără rezerve, în atmosfera culturală a vremii a cărei inimă a ştiut s-o asculte şi s-o întărească. De aceea, aprigile şi hotărâtoarele lupte pe care le-a purtat pe tărîmul lingvisticii, pe cel al literaturii, pe cel juridic şi al filozofiei culturii naţionale, exprimau — cu maximă expresivitate — solicitările timpului său. Să observăm aci, totdeodată, că Maiorescu venea din străinătate cu o formaţie intelectuală temeinică la nivelul epocii, şi că — spre deosebire de unele opinii sceptice pe care nu le împărtăşim, — poseda aptitudini ce i-ar fi putut depăşi opera pe care ne-a dăruit-o. Maiorescu a izbutit însă să se biruiască pe sine şi să-şi servească, în domeniul cultural — cu toate limitele sale —, momentul său istoric, cu abnegaţie. Oamenii epocii noastre arată o aleasă stimă tuturor acelor personalităţi care înţeleg înaltele comandamente ale vremii lor — şi de aci, şi pe această latură, atenţia pentru critic. In sfîrşit, între motivele care explică interesul actual pentru Maiorescu, aş vrea să nai adaug Încă unul. Mă refer anume la apriga luptă dusă de acesta Împotriva falsei culturi, a imposturii şi a lipsei de caracter. Impunerea unei culturi autentice, aprinsa lui admiraţie pentru „adevăr" — zeul lui suprem — nu poate să nu impresioneze şi astăzi. ÎMPLINIREA a 130 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu a fost marcată vineri după-amiază, în cadrul unei manifestări organizate în Capitală de Universitatea Populară Bucureşti şi Uniunea Scriitorilor. Prof. univ. dr. docent Şerban Cioculescu, membru corespondent al Academiei şi criticul literar Nicolae Balotă, au vorbit cu acest prilej despre viaţa şi activitatea marelui critic şi estetician român, întemeietor şi conducător al cunoscutei societăţi literare „Junimea" şi al revistei „Convorbiri literare", personalitate complexă şi profundă a vieţii culturale româneşti din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, mentor de prestigiu al literaturii române. ANSAMBLUL vocal-instrumental „Pro Musica“ al sindicatelor din învăţămînt, va întreprinde, in vacanţa de primăvară a acestui an şcolar, un turneu în Republica Federală a Germaniei şi Suedia. SOPRANA Martha Kessler a plecat la Linz, în Austria, unde a fost invitată să apară într-o serie de concerte prezentate în cădind anului internaţional Beethoven. ASTA SEARA, la orele 20, la Ateneu va avea loc un concert simfonic, la care îşi va da concursul violonistul francez Regis Pasquier. MÂINE, la orele 10:30 la Sala mică a Palatului, Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ va prezenta un concert pentru elevii liceelor „Mihai Viteazul" şi „Dimitrie Cantemir", având ca temă „Cultura muzicală românească în secolul al XIX-lea“. OPERA Română din Bucureşti, a oferit vineri seară publicului iubitor al genului premiera capodoperei lui Smetana — „Mireasa vindută“. Lucrare reprezentativă pentru şcoala muzicală cehă, „Mireasa vindută se înscrie, prin valoarea sa artistică, la loc de frunte in, rindul operelor comice. DEPOZITARUL DE REDUTURI Mai intilnim in jurul nostru indivizi din care se recrutează deobicei rataţii intelectuali şi pe care îi numim cu clasicul nume de mediocritate aurită. Dacă în istoria mai recentă a culturii, tipul artistului ratat s-a bucurat de o oarecare simpatie, unii scriitori încercind să dezvăluie mecanismul intim al epuizării forţelor lor creatoare din diverse motive, nu este mai puţin adevărat că, în societatea noastră, datele problemei se pun cu totul altfel. Condiţiile obiective ale ratării unui individ fiind la noi practic, înlăturate, rămîn cele de ordin subiectiv. Simplificînd lucrurile, am putea spune că artistul ratat provine dintre oamenii care, considerînd că lor li se cuvine totul numai pe motiv că au scris o nuvelă sau cîteva poezii, nu înţeleg că, pe Ungă cele scrise, el mai trebuie să restituie societăţii şi altfel, cantitatea de bunuri investite in formarea lui ca intelectual. Cu o încredere oarbă că cele aşternute de el pe hirtie sunt geniale (deşi timpul nu s-a pronunţat asupra valorii paginilor tipărite), amicul nostru se consideră la treizeci de ani pensionar pe viaţă al societăţii. Dar pentru că recunoaşterea din partea publicului înttrzie, prin nebănuite filtre ale fiinţei lui a adunat Corneliu Sturzu In suflet ca Intr-un depozit de rebuturi, invidia, suficienţa şi megalomania. Am cunoscut, din întîmplare, cu ani în urmă un asemenea individ care „promitea". Destinul său civic, absolut neinteresant, se rezuma la cultivarea cu asiduitate a personalităţilor literare. Fără meserie (nu era el poet, prozator, critic literar şi eseist ?...) s-a autoproclamat într-o bună zi judecător suprem al literelor. Dar pentru că, de obicei în presă, afirmaţiile mai trebuie şi argumentate, înjurăturile la adresa confraţilor, în care se specializase, erau semnate cu iniţiale. Nu de alta, dar prudenţa nu strică. Sentimentul intim, trăit perpetuu de acest soi de „literat", este complexul acut de inferioritate. De aici, efortul disperat de a afişa în orice ocazie o hiperintelectualitate absolută. La curent cu ultimul număr din „Figaro littéraire" (tradus de un prieten), omul nostru consideră că tot ce e născut aici e inferior zămislit „la porţile orientului" şi deci prin definiţie neinteresant. Nu mai vorbesc despre opiniile sale cu privire la provincie care, pentru dumnealui, e un fel de Kalahari. Cind discută poezia unui confrate ea este întotdeauna „ăla", de parcă literatura noastră nu ar fi continuatoarea legitimă a lui Alecsandri, Eminescu, Bacovia, Blaga sau Arghezi. Amicul meu visează — şi nu în secret — să fie director de revistă sau cel puţin ataşat cultural pe lingă vreo ambasadă. Aerul din ţară a început să fie poluat, cum spune dumnealui. Dar pînă atunci, amicul se mulţumeşte în continuare cu scurte note semnate cu iniţiale că, de, oameni sîntem! Marea operă o va scrie cinci... Despre o muncă cinstită la o casă de cultură, în învăţămînt sau la un birou, unde ar putea fi cit de cit util oamenilor şi societăţii noastre, nici nu încape vorbă. Ce să caute amicul printre cei care vorbesc mereu despre plan, procente, educaţie, frumuseţe şi artă ! Pînă la proximul aranjament publicistic preferă să viseze în faţa unui coniac la călătorii viitoare şi publică, din cînd în cind, cite o notiţă injurînd, bineînţeles, pe alţii care sînt indiscutabil cel puţin mediocri. Oricum, coniacul trebuie plătit... De ce schţie osia „căruţei cu paiaţe“? (Urmare din pag. I) membrii trupei jucau cu aceeaşi vibraţie şi cu aceeaşi conştiinciozitate profesională ca şi la o premieră unde ar fi asistat cei mai exigenţi critici. Această seară a însemnat, pentru actori ca şi pentru spectatorii băcăuani, un veritabil fapt de cultură. De multe ori însă, finalitatea artistică a turneelor teatrale e dată uitării, iar deplasarea se transformă intr-un simplu mijloc de a îndeplini planul de încasări. Oricum ! In orice condiţii ! Şi atunci, apare noţiunea pejorativă a „piesei de turneu“, producţie inferioară, adresată premeditat unor cerinţe minime şi ca atare pregătită superficial, contindu-se pe autentica sete de teatru a publicului, care pasămite va „înghiţi“ cu docilitate ceea ce i se oferă. Şi iată cum turneul încetează să mai fie un factor educativ, ajunge să pervertească gustul în loc să-l cultive. Alteori, chiar dacă se pleacă cu spectacole de reală calitate, din grabă sau din comoditate, biletele sunt difuzate fară discernămînt, fără a se ţine seama de pregătirea şi preocupările celor ce urmează să se afle în sală. Am asistat, astfel, tot la Bacău, la un „Britanniens“ al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, montarea modernă, cu profunde implicaţii filozofice. Publicul ii alcătuiau, în majoritate, elevi din clasele mici ale unor şcoli, copii de 10-11 ani, care — evident nesolicitaţi de ceea ce se petrecea pe scenă — încercau să se distreze pe cont propriu vociferînd şi (nu exagerez !) jucîndu-se de-a „v-aţi ascunselea“ în sală. Nu le puteam aduce nici o învinuire. Ei erau cei trişaţi , spectacolul nu le era adresat, iar banii încasaţi pe bilete, trecuţi cu plus la capitolul „venituri“, ar fi trebuit notaţi cu minus la capitolul perspicacitate socială şi eficacitate artistică. In fine, nu rareori, localităţile în care se face deplasarea sunt alese la întimplare, fără a se cerceta in prealabil dacă există acolo condiţii elementare pentru prezentarea spectacolului respectiv. Drept urmare, montări care arată cu totul altfel la sedii, se degradează un turneu, pe scene improprii, cu un simulacru de decor, spre decepţia justificată a spectatorilor. Se resimte puternic lipsa unui bun serviciu de impresariat pe plan local. Fiecare teatru cheltuieşte in mod independent forţe şi bani pentru organizarea propriilor turnee, fără continuitate, fără o suficientă cunoaştere a posibilităţilor şi cerinţelor specifice. In rindul activului sindical şi de U.T.C. există oameni cu tragere de inimă şi dragoste de cultură, al căror concurs este deosebit de preţios — şi tocmai asemenea oameni ar trebui promovaţi mai activ în sprijinul propagandei teatrale. Din păcate, nu intilnim peste tot asemenea organizatori, unii dintre dinşii, nu numai că nu se preocupă de popularizarea turneelor, dar ei înşişi, cînd are loc un spectacol de teatru, preferă să-şi petreacă timpul mai degrabă pe la bufet decit în sală. In cadrul acţiunii de prezentare a unor spectacole în cartierele Capitalei, Teatrul de Comedie a programat reprezentaţii la Casa de cultură „M. Eminescu“, la Universal-Club ş.a. Credeţi că s-au interesat cit de cit conducerile Casei de cultură sau clubului de difuzarea biletelor ? Nici pomeneală ! Unii „gospodari“ respectă atît de puţin actul teatral incit nu se îngrijesc nici măcar de încălzirea sălii unde urmează să aibă loc reprezentaţia. Mai poate fi vorba de artă, cind şi spectatorii şi interpreţii dirdite de frig ? Desigur, există şi dificultăţi obiective. Inevitabil, unele scene din provincie sau din cartiere sunt mai slab utilate şi amenajate, spectacolele prezentate acolo nu pot avea totdeauna amploarea şi dinamismul celor de la sediul teatrului. Cred, de aceea, că ar trebui făcut mai mult nu numai pentru a duce teatrul la public, dar şi pentru a aduce publicul la teatru. In înţelegere cu întreprinderile de transport urban, s-ar putea asigura deplasarea la teatru a unor grupuri de spectatori din cartierele îndepărtate şi chiar din comunele înconjurătoare. Această metodă se practică în multe ţări, cu excelente rezultate. Cred, de asemenea, că ar merita luată în considerare propunerea de a se include seri de teatru în programul excursiilor O.N.T. în Capitală şi in alte centre artistice. Dacă „vizita“ unei trupe teatrale în cartier sau în localitate poate fi primită, într-o măsură, ca un divertisment ocazional, prilejul de a frecventa sala proprie a teatrului are mai mulţi sorţi să se transforme în obişnuinţă. A crea o asemenea obişnuinţă, a o cultiva în rindul păturilor largi, trebuie după părerea mea să constituie obiectivul principal al propagandei teatrale. Turneul, la rindul său, poate deveni un adevărat eveniment artistic, dar numai dacă sunt selectate în acest scop spectacolele cele mai reprezentative, forma ideală de turneu fiind „microstagiunea“, în cadrul căreia un teatru prezintă publicului dintr-o anumită localitate producţiile sale cele mai valoroase. Trebuie spus însă că asemenea deplasări sunt extrem de costisitoare. Ele ar putea fi rentabile numai prin intervenţia pricepută a unui impresariat inteligent, care să studieze itinerarele cele mai comunicabile, să dispună de mijloace de transport centralizate şi să le utilizeze cu maximum de randament, să coordoneze activitatea publicitară şi difuzarea biletelor ete. O.S.T.A. deşi în iniţialele sale este cuprinsă noţiunea de turnee artistice, nu are în momentul de faţă decât o participare foarte vagă la organizarea acestei activităţi pe plan intern. Sub egida acestei instituţii, şi cu sprijinul activ al A.T.M.-ului, ar putea fi alcătuite colective speciale de turneu, poate chiar o trupă anume profilată, un fel de teatru itinerant, cu un repertoriu judicios conceput şi montări adecvate. O serie de cadre actoriceşti mai puţin întrebuinţate pînă acum, din teatrele cu scheme supraîncărcate, şi-ar găsi aci satisfacţia unui teren vast de manifestare a talentului lor. In problema turneelor, ca şi in alte domenii ale organizării teatrale, soluţiile cele mai demne din punct de vedere artistic se dovedesc a fi şi cele mai eficiente atit pe plan financiar cit şi social. INDOLENŢĂ Şl NEOMENIE n urmă cu cîteva zile, pe şoseaua Constanţa — Mangalia In apropierea comunei Tuzla, s-a produs un accident de circulaţie. Şoferul Venţel Bujor a fost trimis în ziua de 4 februarie 1970 cu autoremorcherul 31- PH-7028 să transporte la un şantier de construcţii un trailer încărcat cu cinci plăci din beton prefabricat în greutate de 20 tone. In drum spre şantier i s-a defectat trailerul prin ruperea prezoanelor de la roţile din faţă. In această situaţie nu mai putea continua drumul. A decuplat autoremorcherul de trailer şi s-a întors la coloană pentru a cere ajutor tehnic în vederea remedierii defecţiunii, lăsînd trailerul pe partea carosabilă a drumului public. Şeful de coloană Ioniţă Nicolae, în a cărui subordine era şi care avea obligaţia de a verifica starea tehnică a agregatului înainte de a pleca în cursă, l-a trimis pe şofer să se adreseze unui mecanic care nu avea nici o legătură cu sectorul auto din trust, şi care, normal l-a refuzat pe şofer indicîndu-i să se adreseze unităţii din care face parte, pentru a i se pune la dispoziţie un autoatelier. Dar Venţel Bujor nu a mai insistat. Nici şeful de coloană nu s-a mai interesat cum s-a soluţionat depanarea despre care fusese anunţat. A „terminat“ programul de lucru, a plecat liniştit acasă fără să verifice dacă , toate mijloacele de locomoţie trimise în cursă în ziua respectivă s-au întors sau nu. Dar mergând spre casă, din autobuzul cu care călătorea a zărit în faţă o vîlvătaie ae flăcări. Cînd s-a apropiat a zărit trailerul acroşat de un autocamion care, din izbire, a luat foc şi atunci şi-a adus brusc aminte de solicitarea ce-i fusese adresată de şofer. Ce se întîmplase ? In jurul orei 18, — deci cînd Întunericul pusese stăpînire pe şosea, autocamionul 21-CT-1126 General • maior Haralambie Vlăsceanu adjunct al şefului Inspectoratului general al miliţiei proprietatea T.C.L. Constanţa, condus de şoferul Comoli Ion încărcat cumuncitori a intrat • în trailerul neiluminat, iar din izbire s-a spart rezervorul de benzină şi autocamionul a fost cuprins de flăcări. Din accident a rezultat moartea lui Sofia Ştefănescu, mamă a unui copit de un an şi jumătate, care avea spre îngrijire şi pe mama ei, femeie în vîrstă, precum şi accidentarea gravă a încă două persoane, inclusiv distrugerea autocamionului 21-CT-1126. Nu ştim dacă şeful de coloană care a văzut cu ochii căi acest tragic eveniment a fost impresionat, ştim însă că şofeferul Venţel Bujor care a părăsit trailerul, a trecut a doua zi dimineaţa pe lingă locul faptei avînd de astă dată alt trailer remorcat, şi a privit „isprava“ sa fără nici un fel de remuşcare faţă de Consecinţele grave datorate indolenţei sale. Se pune pe drept cuvînt Întrebarea : cum a mai fost trimis în cursă a doua zi de către şeful de coloană care văzuse personal accidentul şi-şi dădea seama de culpa directă a şoferului din subordinea sa ? Vinovat de accident se face şoferul Comeli Ion, care a condus neatent, cu o viteză ce nu-i asigura securitate deplină. In plus, în momentul izbirii ei discuta cu persoanele din cabină, nespraveghind direcţia de mers. Pentru uciderea din culpă, vătămarea gravă a integrităţii corporale şi distrugerea autocamionului, cei doi şufori vor răspunde în raport de vinovăţia fiecăruia, dar credem că un loc pe banca acuzării trebuie să se rezerve şi şefului de coloană. Este cert, dacă trailerul nu era de partea carosabilă, accidentul nu avea loc. De asemenea, dacă şoferul rup pe autocamionul 21-CT-1126 conducea atent, aşa cum legea îl obligă, el ar fi putut evita accidentul , dar lucrătorii de miliţie nu aveau oare şi ei obligaţia de a sesiza din timp că pe sectorul lor de competenţă s-a creat un pericol pentru siguranţa circulaţiei prin nără°irea unui mijloc de locomoţie neiluminat, nesemnalizat cu triunghiuri reflectorizante aşa cum cer regulile siguranţei circulaţiei ? Aveau această îndatorire de serviciu şi consider că măsura pedepsirii cu zile de arest a căpitanului Tîrziu St. Ioan în a cărui competență de supraveghere intră sectorul de drum pe care s-a produs accidentul, este pe deplin justificată. UNA PE ZI de MATTY I • r*i'im1 lf11 ) — Spună și tu dacă nu • da o mia de ori mai elegant Danuț al nostru, decit cei doi de la „Moravuri" care l-au invitat cu ei ? poarte mulţi cetăţeni* sunt in situaţia de a fi clienţi ai ghişeelor de la circumscripţiile financiare. Despre necesitatea simplificării formalităţilor la aceste instituţii s-a mai scris. Din păcate, filiera este încă foarte greoaie. Ca să plătească un impozit, cetăţeanul pierde cel puţin o jumătate de oră (asta în cazul în care a fost singurul client şi a întîlnit doar funcţionari deosebit de conştiincioşi]. Şi iată de ce : un funcţionar caută în registru (rol), apoi face o foaie de vârsămint, aceasta este înregistrată într-un borderou (la alt ghişeu, poate la etaj), şi de aici dusă la casă pentru plată. După toate acestea, cetăţeanul se reîntoarce la ghişeul iniţial pentru notare în registru că a plătit, deşi foaia este făcută în trei exemplare. În această filieră este inclus şi C.E.C.-ul (de ce ?) pentru a încasa banii pe care-i varsă apoi în contul organelor financiare. Nu mai vorbim de scriptologia care urmează și care angrenează numeroase forţe de muncă, de sistemul greoi de urmărire, ceea ce favorizează pe evazionişti etc. Dar, privind lucrurile din punctul de vedere al cetăţeanului, ne gîndim că ar fi deosebit de practic ca pentru categoriile de impozit (clădiri, autoturisme, personal casnic de serviciu etc.) să se facă carnete de contribuabil (de impozite) în genul carnetelor de abonament pentru radio și televiziune. Pe aceste carnete să se aplice de către organele financiare , care ar urma să încaseze direct banii (ce are C.E.C.-ul cu impozitul ! ?) un timbru sau o ștampilă. Pentru automobile, ar fi deosebit de practică aplicarea pe parbriz (în faţă, dreapta j /os) a unei etichete (un fel de timbru mai mare) pe care să fie înscrisă data pînă la care a fost achitat impozitul. Maşinile pentru care nu s-a plătit impozitul — cum e firesc — ar fi oprite din circulaţie. Nu e ceva nou, dar e păcat că nu se foloseşte. Soluţii, desigur, se mai pot găsi dacă ar exista mai multă grijă pentru ceea ce ne este atît de preţios — timpul Scrierile memorialistice, care se bucură de simpatia largă a cititorilor, şi-au mai adăugat recent un titlu, prin Di granda a lui I. Băjescu-Oardă, autorul unor romanţe celebre odinioară, ca „Flori de nufăr", „Adio, clipe fericite" şi „Închideţi ochii-fidulci". Cupletist, care a perpetuat tradiţia instaurată cîndva de I.D. Ionescu la grădina Union, plin de fantezie în alcătuirea repertoriilor sale, din care nu lipsea niciodată şansoneta franceză de bună calitate, I. Băjescu-Oardă a avut şi o bogată activitate ca artist dramatic, la Teatrul Naţional, jucînd, a nimHMIHMMSi lături de Petre Liciu, Ion Livescu, Coco Demetrescu, în repertoriul de dramă și comedie din primele decenii ale secolului. Un artist înzestrat, așadar, cu o gamă mai largă de expresie, care de la Moliére trecea cu dezinvoltură la opereta clasică, de la comediile lui Caragiale urca pe scena de varietăţi, şi de la şansonetă acesta în golful cu argint selenar al romanţelor de creaţie proprie, îndrăgite de public şi trecute, pe nesimţite, în patrimoniul folcloric. Pe lingă naraţiunea pitorească şi savuroasă, interesează în evocările lui I. Băjescu-Cardă vasta galerie de artişti, poeţi şi scriitori, care învie în umanitatea lor, prin prisma unei uşoare melancolii, din filele cărţii publicate de Editura muzicală. unele artere principale ale Bucureştiului au apărut indicatoare de circulaţie iluminate electric. Ici-colo, mai sunt unele indicatoare (din păcate mai puţin vizibile) care arată direcţia spre centrul oraşului, spre unele muzee, spre instituţii de primă importanţă pentru turiştii automobilişti, cum este A.C.R. Consemnînd aceste iniţiative, sîntem nevoiţi să arătăm că, totuşi, în materie de indicatoare orientative pentru turiştii străini sau cei din alte localităţi, cel mai mare oraş al ţării nu prea are cu ce se lăuda. Chiar acele indicatoare care sunt la unele intrări în oraş (dinspre Ploieşti) nu mai reapar pe parcurs, în pieţe şi la încrucişări de artere principale, încît cel interesat nu mai ştie încotro s-o apuce. Nu se putea duce această treabă pînă la capăt ? De fapt, aceasta nu este valabil numai pentru Bucureşti. Ajungi bunăoară, la Sebeş, pe şoseaua internaţională şi nu întîlneşti niciun indicator de avertizare că drumul se bifurcă în două direcţii : Cluj şi Arad. Din centrul oraşului Lugoj, din cauza unui indicator montat prost, în loc să ajungi la Caransebeş, poţi ajunge la Deva, dacă n-ai inspiraţia să ceri informaţii trecătorilor. Exemple s-ar mai putea da încă multe. Din nefericire, nu există preocupare din partea edililor oraşelor pentru această îndatorire a lor faţă de turiştii care vin să le viziteze urbele pe care le gospodăresc. Deşi există comisii pentru sistematizarea circulaţiei în municipii şi oraşe, activitatea acestora nu se concretizează în propuneri şi îndeosebi în măsuri care să ajute turiştii să găsească cu uşurinţă drumurile spre direcţiile dorite, instituţiile turistice — agenţii, hoteluri, campinguri etc. — cu care vor să vină în contact şi multe altele de acest fel. Păcat că nu se înţelege de către toţi edilii că una dintre primele conciţii ale dezvoltării turismului o constituie şi semnalele indicatoare . ELECTRONICA ŞI VORBIREA (Urmare din pag. 1) Iar în ce priveşte aria aplicaţiilor, ea se referă la problemele de medicină în care se clarifică în profunzime factorii fizici care caracterizează vorbirea, la industria automatică, la telecomunicaţii şi la multe alte sectoare. Să ne gîndim de pildă la maşina de scris fonetică, care transformă vorbirea într-o replică dactilografiată direct. In telecomunicaţii, prin comprimarea spectrului de frecvenţă, prin optimizarea canalelor de transmisie, rezultatele sunt de-a dreptul spectaculoase. Poate astfel fi conceput un sistem de transmisie a vorbirii, în care doi oameni de naţionalităţi diferite pot să se înţeleagă la telefon deşi fiecare comunică în limba sa. Vorbirea dintr-o limbă e tradusă şi reprodusă instantaneu în altă limbă. A fost conceput şi un procedeu, bazat pe o serie de „jocuri electronice“, care foloseşte intervalul de pauză ce se creează inerent în convorbirile telefonice, creindu-se în acest spaţiu alte convorbiri. Astfel, numărul convorbirilor telefonice în cablurile submarine a sporit cu 40 la sută pe an. S-au obţinut 74 de convorbiri simultane numai pe 37 de circuite fără a se afecta inteligibilitatea convorbirilor. In domeniul automatizării, cînd comenzile se pot da, nu prin apăsare ci printr-o comandă vorbită, cifrată... Era electronicii tinde să-și justifice titulatura invadînd nu numai industria dar şi teritorii ce păreau „ferite“ de contaminarea tehnicii, urgentînd „viitorul fantastic" spre contemporaneitate. Este o realizare românească meritorie — continuă dr. V. Şuteu — dar aş dori să vă vorbesc despre cel ce a semnat concepţia şi construcţia aparatului. Tinărul nostru tehnician electronist Aurelian Lăzăroiu. Cînd a fost repartizat în urmă cu doi ani la Centrul nostru, nu ştia nimic despre cercetările pe care le facem. Nimic nu-l obliga la aceasta. Şi totuşi... Din curiozitate ştiinţifică s-a informat. Temeinic, cu seriozitate. O muncă continuă de cercetare şi experimentare. Cu pasiune şi modestie. Discutînd cu A. Lăzăroiu despre aparatul său, proaspăt omologat, mi-a spus: „E un aparat modest. O inovaţie. Neavînd absolut toată documentaţia în privinţa altor aparate similare din străinătate — după ştirea mea nici o schemă nu a fost publicată— ştiu că unele părţi ale aparatului constituie invenţii, de altele însă, nu sunt sigur. Consider că este o bună experienţă pe care am cîştigat-o în vederea construirii unui tip perfecţionat, programabil automat, complet tranzistorizat, cu parametri mult îmbunătăţiţi — un sintetizor parametric cu comandă fotoelectrică. Vedeţi, mai am încă de lucru. In pledoaria pe care mi-o face pentru o documentare mai bogată şi la zi, pentru pregătirea celor ce vor deveni tehnicieni electronişti — „meserie pasionantă şi atît de cerută In viitor“ —, aflu, tangenţial „proiectele de viitor". Schemele sint aci in faţa mea, ideile sint conturate. Mai are de făcut construcţia aparatului — un electroglotograf—, care permite vizualizarea pe ecranul unui osciloscop a mişcărilor coardelor vocale. Cu el va fi posibilă sesizarea anumitor anomalii a coardelor vocale.