România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)
1970-07-15 / nr. 29
La o jumătate de secol Recenta Plenară a C.C. al P.C.R., în care s-au dezbătut documente de importanţă majoră pentru activitatea creatoare din etapa actuală a construcţiei socialiste, a evidenţiat rolul hotărîtor al partidului, al comuniştilor, in toate sectoarele vieţii patriei noastre. Unitatea de acţiune a întregului nostru popor, strins unit in jurul partidului in momentele de grele încercări — ca în săptâminile cînd furia apelor s-a dezlănţuit — cit şi în permanentul avint al edificării socialiste, constituie unul din elementele determinante ale victoriilor noastre. Plenara a aprobat „Hotărîrea cu privire la aniversarea semicentenarului Partidului Comunist Român”, în care sînt stabilite importante repere ale muncii ideologice actuale. In cuvîntarea sa, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, referindu-se la rolul jucat de avangarda clasei muncitoare în istoria ultimilor 50 de ani, a spus : „Intîmpinarea celei de a 50-a aniversări trebuie să marcheze afirmarea şi mai puternică a rolului conducător al partidului în toate sectoarele de activitate1. Organele de partid trebuie să imburfatăţească conducerea activităţii din întreprinderi, din instituţii, să desfăşoare o intensă muncă politică pentru înfăptuirea cu succes a sarcinilor stabilite de Congresul al X-lea. Sărbătorirea a 50 de ani de la crearea partidului va avea loc in primul an al noului cincinal. De aceea ea va trebui să fie stins legată de lupta pentru dezvoltarea bazei tehnico-materiale a societăţii, pentru perfecţionarea relaţiilor socialiste, pentru dezvoltarea ştiinţei şi culturii, adincirea democraţiei socialiste, pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate*. Vom sărbători, aşadar, anul viitor o jumătate de secol de cînd Partidul Comunist Român conducea greaua şi incercata luptă revoluţionară ce a prefigurat în momentele sale de răscruce, încă din dramatica perioadă interbelică, strălucitorul destin al României socialiste. Moştenitor al unei glorioase tradiţii, căreia i-a dat valenţe şi semnificaţii mult mai profunde. Partidul Comunist Român este, încă de la înfiinţarea sa, inima şi creierul poporului nostru, braţul lui puternic deschizător de drum, catalizatorul forţei sale, iar istoria lui, in ultimul sfert de veac, se confundă cu însăşi istoria patriei. Dacă România este astăzi în lume o ţară socialistă liberă şi puternică, preţuită şi respectată, cu o economie în plină dezvoltare, dacă ştiinţa, literatura şi arta au atins realizări care ne aşează în contextul marilor culturi, este pentru că Partidul Comunist Român a dat Istoriei noastre un sens şi un ţel Înălţător. Scriitorii vor întîmpina această sărbătorire a unei vlrste de prestigiu şi a unei perpetue tinereţi prin opere în care epoca noastră, viaţa de muncă şi de creaţie a poporului român să-şi afle întruchiparea pe măsura măreţiei lor. R. L MARIA COCEA DOMNIŢA ÎN ACEST NUMĂR Interviu tardiv cu CAMIL PETRESCU • Ce e nou în cultura spaniolă® EDGAR PAPU — confesiuni ® Poezii de ION GHEORGHE și LEONID DIMOV ® De la misterul Urmuz la un cult Urmuz • Hamlet XX ® Sport de FĂNUȘ NEAGU (Continuare In pagina 2) MIRON CONSTANTINESCU Consideraţii metodologice şi istorice Am citit recent recenzia *) distinsului istoric şi critic literar Dumitru Micu asupra cărţii lui Mircea Eliade „De Zamolxis â Gongis Khan“ • •). Nu contest competenţa tovarăşului Dumitru Micu în problemele religiilor arhaice pentru că nu sunt poate suficient informat asupra acestui domeniu de preocupări al domniei sale. Mărturisesc în schimb faptul că problemele istoriei religiilor m-au interesat numai în măsura in care intrau ca elemente componente ale problematicii istoriei universale şi naţionale , de aceea imi declin o competenţă deosebită în această privinţă. In articolul tovarăşului Dumitru Micu sunt insă anumite referiri la problemele istorieii României, care mă interesează în cea mai înaltă măsură. Am studiat ani de zile problemele istoriei ţării noastre şi am încercat să descifrez realitatea dezvoltării sale, dialectica vieţii societăţii româneşti. Cred că este necesar ca, în analiza unei lucrări istorice sau filozofice, să se pornească de la anumite premise ştiinţifice. Abordarea critică a unor probleme de istoria religiilor trebuie făcută cu rigoare ştiinţifică, precizind bazele metodologice ale cercetării ştiinţifice. Doresc însă să exprim aci cîteva observaţii metodologice şi istorice in legătură cu recenzia amintită. In ce ne priveşte ne situăm pe poziţia interpretării materialiste a istoriei religiilor, conştienţi fiind de faptul că în acest domeniu al suprastructurii, al conştiinţei sociale, intervin problemele reflectării întoarse, la care s-a referit nu o dată Engels, a reflectării răsturnate a realităţii ***), problemele înstrăinării oamenilor, problemele fetişismului. Totemismul in religiile primitive, această „repartizare a lucrurilor după grupele sociale“ (Jean Cazeneuve, 1968) derivată dintr-o anumită diviziune socială a muncii, dar exprimată invers, dovedeşte aceeaşi modalitate. Realitatea socială nu se reflectă in conştiinţa religioasă direct, adecvat, ci într-o formă transformată, schimbată, răsturnată. Consider că, numai pornind de la punctul de vedere al reflectării răsturnate, al reificării şi fetişismului, fenomen social şi psihologic care domină într-o anumită perioadă din istoria umanităţii, vom putea înţelege mai profund, istoric şi gnoseologic, dezvoltarea spiritualităţii religioase şi istoria religiilor. Cartea lui Mircea Eliade este de fapt o culegere de studii comparative de mitologie, de istorie a religiilor şi de folclor „din Dacia şi Europa Orientală“. Citeva din aceste studii sunt remarcabile prin erudiţia de care dă dovadă autorul şi prin asocierile sugestive pe care le face (mă refer îndeosebi la „Irinţul Dragoş şi vinătoarea rituală“, „Meşterul Manole şi minăstirea Argeşului", „Şamanismul la Români“). Deficienţa fundamentală a metodei folosite de Mircea Eliade este aceea că nu examinează condiţiile economice, sociale, culturale care au cerut apariţia anumitor simboluri şi mituri, compară aceste mituri şi legende între ele desprinzindu-le de viaţa reală. Această problemă, criticul Dumitru Micu nu o abordează in spirit critic. Fără îndoială difuzarea, răspindirea acestor mituri religioase au cuprins arii foarte largi, dar această difuzare a fost stimulată de faptul că condiţiile de dezvoltare ale unor popoare au fost asemănătoare. Un merit incontestabil al cărţii este acela că înfăptuieşte o universalizare a citorva teme din cultura românească sau sud-est-europeană, teme care puteau apărea ca avind un caracter sau o însemnătate locală au fost ridicate la un nivel mondial. Mircea Eliade arată cu modestie în prefaţă : „Am încercat să decriptăm in documente semnificaţiile lor profunde, de multe ori camuflate, degradate şi uitate“ (p. 18). Semnificaţiile sunt însă legate de, derivate, din anumite realităţi sociale care se generează printr-un proces adesea foarte complică şi contradictoriu, iar decriptarea ar trebui metodologic să pornească de la viaţa reală, socială, materială şi spirituală. Se pare că Mircea Eliade în lucrarea recentă porneşte de la considerarea unor produse ale reflectării întoarse, drept produse ale unei reflectări reale, că la anumite mituri religioase sau simboluri mistice drept generatoare ale realităţii obiective, atunci cînd in fond ele sunt produse ale acesteia. Recenzia tovarăşului Dumitru Micu se referă la spiritualitatea arhaică a poporului român. Dar spiritualitatea arhaică a poporului nostru nu poate fi redusă numai la spiritualitatea geto-dacilor, întrucît poporul român a rezultat tocmai din fuziunea geto-dacilor cu romanii. Chiar aria spiritualităţii dacice nu o putem reduce numai la spiritualitatea religioasă, intrucit in spiritualitatea dacică intrau şi alte elemente de ordin social, politic, medical, artistic. Reducerea spiritualităţii arhaice a poporului român numai la spiritualitatea dacică şi reducerea spiritualităţii dacice numai la spiritualitatea religioasă, mi se pare metodologic cu totul arbitrară şi neconformă realităţii. A fost o perioadă a modei dacice, a „dacismului“, în cultura românească, atît la revista „Gîndirea" dintre cele două războaie, cit şi la alte reviste în care au apărut unele interpretări pe care ştiinţa istorică le-a respins de mult. Aceste teorii au apus o dată cu perioada care le-a dat naştere. Este oare necesar să le reînviem ? Dar poate fi considerată cultura dacică drept unica sursă a culturii pepotului român ? Oare cultura mai înaltă a romanilor (decit cea a dacilor) a dispărut fără urme în cultura poporului român ? *) Dumitru Micu, „O carte despre arhaicul românesc”, in „România literară“ din 2 iulie 1970. **) Paris, Ed. Payot, 1970. ***) Scrisoarea lui Engels din 27 octombrie 1890 către Conrad Schmidt.