România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)

1970-07-15 / nr. 29

La o jumătate de secol Recenta Plenară a C.C. al P.C.R., în care s-au dezbătut documente de impor­tanţă majoră pentru activitatea creatoare din etapa actuală a construcţiei socialis­te, a evidenţiat rolul hotărîtor al partidu­lui, al comuniştilor, in toate sectoarele vieţii patriei noastre. Unitatea de acţiune a întregului nostru popor, strins unit in jurul partidului in momentele de grele încercări — ca în săptâminile cînd furia apelor s-a dezlănţuit — cit şi în perma­nentul avint al edificării socialiste, con­stituie unul din elementele determinante ale victoriilor noastre. Plenara a aprobat „Hotărîrea cu privi­re la aniversarea semicentenarului Par­tidului Comunist Român”, în care sînt stabilite importante repere ale muncii i­­deologice actuale. In cuvîntarea sa, tova­răşul Nicolae Ceauşescu, referindu-se la rolul jucat de avangarda clasei munci­toare în istoria ultimilor 50 de ani, a spus : „Intîmpinarea celei de a 50-a aniver­sări trebuie să marcheze afirmarea şi mai puternică a rolului conducător al parti­dului în toate sectoarele de­ activitate1. Organele de partid trebuie să imburfată­­ţească conducerea activităţii din între­prinderi,­ din instituţii, să desfăşoare o intensă muncă politică pentru înfăptuirea cu succes a sarcinilor stabilite de Con­gresul al­ X-lea. Sărbătorirea a 50 de ani de la crearea partidului va avea loc in primul an al noului cincinal. De aceea ea va trebui să fie stins legată de lupta pentru dezvolta­rea bazei tehnico-materiale a societăţii, pentru perfecţionarea relaţiilor socialis­te, pentru dezvoltarea ştiinţei şi culturii, adincirea democraţiei socialiste, pentru făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate*. Vom sărbători, aşadar, anul viitor o ju­mătate de secol de cînd Partidul Comu­nist Român conduce­a greaua şi incer­­cata luptă revoluţionară ce a prefigurat în momentele sale de răscruce, încă din dramatica perioadă interbelică, străluci­torul destin al României socialiste. Moştenitor al unei glorioase tradiţii, căreia i-a dat valenţe şi semnificaţii mult mai profunde. Partidul Comunist Ro­mân este, încă de la înfiinţarea sa, inima şi creierul poporului nostru, braţul lui pu­ternic deschizător de drum, catalizatorul forţei sale, iar istoria lui, in ultimul sfert de veac, se confundă cu însăşi istoria pa­triei. Dacă România este astăzi în lume o ţară socialistă liberă şi puternică, preţu­ită şi respectată, cu o economie în plină dezvoltare, dacă ştiinţa, literatura şi arta au atins realizări care ne aşează în con­textul marilor culturi, este pentru că Par­tidul Comunist Român a dat Istoriei noas­tre un sens şi un ţel Înălţător. Scriitorii vor întîmpina această sărbă­torire a unei vlrste de prestigiu şi a unei perpetue tinereţi prin opere în care epo­ca noastră, viaţa de muncă şi de creaţie a poporului român să-şi afle întruchipa­rea pe măsura măreţiei lor. R. L MARIA COCEA DOMNIŢA ÎN ACEST NUMĂR Interviu tardiv cu CAMIL PETRESCU • Ce e nou în cultura spaniolă® EDGAR PAPU — confe­siuni ® Poezii de ION GHEORGHE și LEONID DIMOV ® De la misterul Urmuz la un cult Urmuz • Hamlet XX ® Sport de FĂNUȘ NEAGU (Continuare In pagina 2) MIRON CONSTANTINESCU Consideraţii metodologice şi istorice Am citit recent recenzia *) distinsului istoric şi critic literar Dumitru Micu asupra cărţii lui Mircea Eliade „De Zamolxis â Gongis Khan“ • •). Nu contest competenţa tovarăşului Dumitru Micu în problemele religiilor arhaice pentru că nu sunt poate su­ficient informat asupra acestui domeniu de preocupări al domniei sale. Mărturisesc în schimb faptul că problemele istoriei re­ligiilor m-au interesat numai în măsura in care intrau ca elemente componente ale problematicii istoriei univer­sale şi naţionale , de aceea imi declin o competenţă deo­sebită în această privinţă. In articolul tovarăşului Dumitru Micu sunt insă anu­mite referiri la problemele istoriei­i României, care mă interesează în cea mai înaltă măsură. Am studiat ani de zile problemele istoriei ţării noastre şi am încercat să descifrez realitatea dezvoltării sale, dialectica vieţii socie­tăţii româneşti. Cred că este necesar ca, în analiza unei lucrări isto­rice sau filozofice, să se pornească de la anumite pre­mise ştiinţifice. Abordarea critică a unor probleme de istoria religiilor trebuie făcută cu rigoare ştiinţifică, pre­­cizind bazele metodologice ale cercetării ştiinţifice. Doresc însă să exprim aci cîteva observaţii metodologice şi istorice in legătură cu recenzia amintită. In ce ne priveşte ne situăm pe poziţia interpretării ma­terialiste a istoriei religiilor, conştienţi fiind de faptul că în acest domeniu al suprastructurii, al conştiinţei sociale, intervin problemele reflectării întoarse, la care s-a refe­rit nu o dată Engels, a reflectării răsturnate a realităţii ***), problemele înstrăinării oamenilor, problemele fetişismu­lui. Totemismul in religiile primitive, această „repar­tizare a lucrurilor după grupele sociale“ (Jean Cazeneuve, 1968) derivată dintr-o anumită diviziune socială a muncii, dar exprimată invers, dovedeşte aceeaşi modalitate. Realitatea socială nu se reflectă in conştiinţa religioasă direct, adecvat, ci într-o formă transformată, schimbată, răsturnată. Consider că, numai pornind de la punctul de vedere al reflectării răsturnate, al reificării şi fetişismului, fe­nomen social şi psihologic care domină într-o anumită perioadă din istoria umanităţii, vom putea înţelege mai profund, istoric şi gnoseologic, dezvoltarea spiritualităţii religioase şi istoria religiilor. Cartea lui Mircea Eliade este de fapt o culegere de studii comparative de mitologie, de istorie a religiilor şi de folclor „din Dacia şi Europa Orientală“. Citeva din aceste studii sunt remarcabile prin erudiţia de care dă dovadă autorul şi prin asocierile sugestive pe care le face (mă refer îndeosebi la „I­rinţul Dragoş şi vinătoarea rituală“, „Meşterul Manole şi minăstirea Argeşului", „Şa­manismul la Români“). Deficienţa fundamentală a me­todei folosite de Mircea Eliade este aceea că nu exami­nează condiţiile economice, sociale, culturale care au ce­rut apariţia anumitor simboluri şi mituri, compară aceste mituri şi legende între ele desprinzindu-le de viaţa reală. Această problemă, criticul Dumitru Micu nu o abordea­ză in spirit critic. Fără îndoială difuzarea, răspindirea acestor mituri re­ligioase au cuprins arii foarte largi, dar această difuzare a fost stimulată de faptul că condiţiile de dezvoltare ale unor popoare au fost asemănătoare. Un merit incontestabil al cărţii este acela că înfăptu­ieşte o universalizare a citorva teme din cultura româ­nească sau sud-est-europeană, teme care puteau apărea ca avind un caracter sau o însemnătate locală au fost ri­dicate la un nivel mondial. Mircea Eliade arată cu modestie în prefaţă : „Am în­cercat să decriptăm in documente semnificaţiile lor pro­funde, de multe ori camuflate, degradate şi uitate“ (p. 18). Semnificaţiile sunt însă legate de, derivate, din anumite realităţi sociale care se generează printr-un proces ade­sea foarte complic­ă şi contradictoriu, iar decriptarea ar trebui metodologic să pornească de la viaţa reală, so­cială, materială şi spirituală. Se pare că Mircea Eliade în lucrarea recentă porneşte de la considerarea unor produse ale reflectării întoarse, drept produse ale unei reflectări reale, că la anumite mi­turi religioase sau simboluri mistice drept generatoare ale realităţii obiective, atunci cînd in fond ele sunt produse ale acesteia. Recenzia tovarăşului Dumitru Micu se referă la spiri­tualitatea arhaică a poporului român. Dar spiritualitatea arhaică a poporului nostru nu poate fi redusă numai la spiritualitatea geto-dacilor, întrucît poporul român a re­zultat tocmai din fuziunea geto-dacilor cu romanii. Chiar aria spiritualităţii dacice nu o putem reduce numai la spiritualitatea religioasă, intrucit in spiritualitatea dacică intrau şi alte elemente de ordin social, politic, medical, artistic. Reducerea spiritualităţii arhaice a poporului român nu­mai la spiritualitatea dacică şi reducerea spiritualităţii dacice numai la spiritualitatea religioasă, mi se pare me­todologic cu totul arbitrară şi neconformă realităţii. A fost o perioadă a modei dacice, a „dacismului“, în cultura românească, atît la revista „Gîndirea" dintre cele două războaie, cit şi la alte reviste în care au apărut unele interpretări pe care ştiinţa istorică le-a respins de mult. Aceste teorii au apus o dată cu perioada care le-a dat naştere. Este oare necesar să le reînviem ? Dar poate fi considerată cultura dacică drept unica sursă a culturii pepotului român ? Oare cultura mai înaltă a romanilor (decit cea a daci­lor) a dispărut fără urme în cultura poporului român ? *) Dumitru Micu, „O carte despre arhaicul românesc”, in „România literară“ din 2 iulie 1970. **) Paris, Ed. Payot, 1970. ***) Scrisoarea lui Engels din 27 octombrie 1890 către Conrad Schmidt.

Next