România literară, iulie-septembrie 1970 (Anul 3, nr. 27-39)
1970-09-16 / nr. 38
Porţile şcolii s-au deschis la bătaia emoţionată a unei dimineţi, şi pentru mai bine de un sfert din oamenii ţării au început iarăşi grijile învăţăturii. Zilele verii întîrzie în dogoare ca intr-o joacă, zilele copiilor cunosc însă un alt calendar, ce se deschide ca o carte de citire ori de aritmetică, un calendar cu sonerie şi cu orar, al ceasurilor de linişte şi al minutelor de zbenguială, sfint în laicitatea lui didactică. Au apărut de te miri unde, au umplut străzile şi uliţele şi porţile şcolilor i-au primit cu lăzile lor de zestre, ca nişte porţi ale sărutului. De acum pînă în iunie ce vine, pămîntul cu cele de deasupra se cheamă geografie, cerul cu stelele se cheamă astronomie, timpului îi vor spune istorie, nesfîrşitului o să-i spună matematică, oamenii cu toate ale lor se cheamă societate şi naţiune şi politică, iar gîndurile lor vor alcătui o cultură, o ştiinţă, un tărîm al învăţăturii. Totul trebuie cunoscut şi adăugat fiinţei în alcătuirea ei frumoasă de la cei şase ani din familie pînă la cei optsprezece ai maturităţii. Din aceste zile părinţii deschid iarăşi cărţile cu gîndul copiilor, iar copiii le vor închide cu tot mai multe gînduri ale părinţilor. Intre ei şi realitate apar imagini, simboluri, numere, idei, ca preocupări de seara şi de dimineaţa, printre toate celelalte, multe. Cu alte cuvinte, trăim acele zile festive încă în gravitatea lor, cînd o parte însemnată din energiile materiale şi spirituale ale ţării se investesc în ceea ce este necesar ca pîinea şi lumina ochilor : şcoala. Pentru societatea noastră, în structurarea şi dezvoltarea ei socialistă, şcoala a fost dintru început un atribut esenţial. Altfel nu s-ar fi explicat nici edificarea ei economică, nici înzestrarea în perspectivă cu acele virtuţi umane care vor defini sensurile filozofice şi dimensiunile culturii şi ale civilizaţiei celei mai drepte alcătuiri. Vorbim acum de învăţămînt şi de cerinţele lui, căutînd puncte de reper în ştiinţa şi cultura lumii contemporane, în concepţia marxist-leninistă despre lume şi viaţă, în formele cele mai avansate ale ştiinţei şi tehnicii. Intre disciplinele umaniste şi cele ştiinţifice, între pregătirea multilaterală şi specializare, între mijloacele de predare moderne şi tiparele vechi, între pregătirea teoretică şi deprinderile practice ale elevilor, se află probele severe ale unui examen pe care învăţămîntul nostru va trebui să-l susţină de azi înainte în evoluţia firească a lucrurilor, în pregătirea cit mai temeinică a rîndurilor de şcolari în vederea rosturilor lor sociale. Uzinele şi pămînturile ţării aşteaptă generaţii de specialişti, cultura românească îşi cere condeiele strălucite şi spiritele neliniştite în afirmarea şi cinstirea ei. Aceste zile ale învăţătorilor, profesorilor şi elevilor, de început şi de durată, sînt zilele unor gînduri mari, ale unor înalte responsabilităţi faţă de patrie, zile ale cunoaşterii şi ale frumuseţii, ale sîrguinţei şi disciplinei, ale prieteniei în spiritul învăţăturii care configurează lumea de mîine a muncitorilor şi cărturarilor României socialiste. Ion HOREA V. Dimitrie Stelaru Prin grădini Trec prin grădini, printre plumbul brazdelor dimineaţa cînd simfonia telurică a văilor cu mări de aburi se desfoaie şi caută extazul talgerului solar — e mereu inima dragostei aici în unghiurile brazdelor de plumb. Merg prin grădini prinse în ritmul cosmic, ascult, neliniştea ascult dar privesc mărgelele ochilor tăi şi mă aplec în mine ca în cămara pămîntului. Jurnal de poet Păsările noastre de aur Lui Constantin Argat» Este o revelaţie pentru mine să văd pentru întîia oară tezaurul de la Pietroasa aici cu pasărea divină şi puii de aur. Expoziţia de artă românească veche deschisă pe malul Senei la Palatul mic e la doi paşi de Muzeul de artă modernă cu cealaltă pasăre a altui român, Constantin Brâncuşi. In haosul şi agitaţia modernă a lumilor în care veacul ne ţine, iată două păsări de aur ce se întîlnesc aici pe malurile unei ape tîrînd după sine istoria spirituală a atîtor veacuri. Două păsări din Carpaţi stau acum către miezul de noapte, una în preajma celeilalte, în zbor coborît pe malul acestei ape străine. Păsări, două păsări de aur. Una din veacul al patrulea, cealaltă din veacul douăzeci, una zidită fără nume, cealaltă tîrînd numele unui băiat de ţărani dintr-un sat necăjit de pe lîngă Tismana, pe unde am trecut cu cîţiva ani în urmă pe le neamurile lucrătorului acestuia cu nume bizantin, Constantin Brâncuşi. Nu se poate ca Brâncuşi să nu fi văzut pasărea de aur de la Pietroasa. Nu ştiu, pînă astăzi n-am citit că ar fi aşa. Dar aici, acum aşa cum stau la doi paşi una de alta sunt de-o înrudire fără discuţie. Două păsări de aur. Una din veacul al patrulea, cea mai aleasă moştenire a noastră, cea mai de neuitat, cea pe care o ştim cu toţii din anii cei mai timpurii, anume o pasăre cu pui de aur, o cloşcă, fraţilor, o maică, o pasăre în toată firea care în loc de pene şi o trecător e tăiată adînc în aur, în aur curat netrecător, o pasăre de aur care aşa de aur fiind a născut pui tot de aur. Nu-i atît de nefiresc să ai pui de aur dacă făptura ta este un aur curat zidită, făptuită, înfăptuită, născută, înnăscută. Dar păsările ştim că anume trec prin au înainte de-a deveni. Păsările sînt nişte divinităţi atît de altfel decit noi, ele trec prin cosmos odată, ele devin mai întîi cosmos, devin ceva departe, devin un al treilea între maică şi fiu, devin Oul, devin străinătate şi împietrire, devin perfecţiune şi dumnezeire, devin mijlocitor intre două sfere şi viraje ce nu se pot întîlni, devin al treilea în zodia triadei, devin legătura necesară, devin cîntul, devin ceva străin şi cutremurător de care atîrnă cu frică şi mirare atît maica ce născu, precum şi viitoarea pasăre, fiu ce va să fie alt nou mai departe, neam pasăre în lume. Pasărea de aur de la Pietroasa poartă şi oul după sine, oul este acolo lîngă ea, oul este abia împlinit, abia înstrăinat, devenit nouă făptură. I se spune Cloşca cu puii de aur. Puii sînt deja, pui a trecut, a coborît în fiinţele acestea cîntătoare. Naşterea s-a întîmplat, puii ciripesc, puii prunci sînt cu maica laolaltă aici în veghea văzduhului. Din veacul al patrulea neamul acesta al nostru gîndea astfel, gîndea în aur zborul păsării ce naşte urme, ce naşte neam de aur. Pasărea de aur este sfînta noastră familie. Este maica noastră a fiecăruia, este maica mea din Transilvania şi a Dumitale şi a Dumitale, care îşi adună pruncii pui la primejdii şi în nopţi, sub aripile ocrotitoare. loan ALEXANDRU (Continuare In pojmn» 2S) OVIDIU MAITEC COPACUL i