România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)

1998-06-10 / nr. 22

Singur ca Franz Kafka U NA din sursele enigmaticului impenetrabil al scrierilor lui Franz Kafka - şi poate cea mai impor­tantă dintre toate - o reprezintă reduce­rea instanţei mediale a naratorului la un minim logico-poetic, aşa încît cititorul are impresia că are de a face în povestiri şi în romane nu cu produsul unui su­biect, ci cu o realitate autoproducîndu-se, de o vagă consistenţă care se decon­­spira în tranzitoriul ei la tot pasul. Nici jurnalul nu are în raport cu subiectul care se exprimă aici un ca­racter votiv. Eul jurnalului e „o că­piţă de paie... a cărei soartă pare să fie să se aprindă vara și să ardă mai repede decît ar apuca să clipească cel ce-ar sta s-o privească“. Com­bustia lui instantanee exclude pe privitor. Nu e loc de voyeurism isto­­rico-literar în marginea jurnalului lui Kafka, aproape nu e loc aici pen­tru un eu social și biografic real. ..Privită din punctul de vedere al li­teraturii, soarta mea este foarte simplă. Simţul pe care-l am eu pen­­tru reprezentarea vieţii mele de vis, a vieţii mele lăuntrice, a împins toa­te celelalte pe planul secund şi aces­tea au degenerat, s-au pipernicit te­ribil şi nu încetează să se chirceas­că“. Apar doar de cîteva ori numele logodnicelor Felice şi Milena. Deli­cat se mai văd urmele prieteniei pentru Max Brod. Cadrele de fami­lie sunt şi ele foarte estompate, abia o scenă de lectură în faţa surorilor şi veşnicelor partide de cărţi ale pă­rinţilor. Istoria persoanei nu se lasă consoli­dată cu ajutorul acestor însemnări. Kafka ştie asta: amintirile imaginare conduc către locuri care n-au existat poate niciodată, în vreme ce locurile reale nu mai sunt accesibile nici măcar intuirii. Luciditatea cu care jurnalul documen­tează transformările identităţii se luptă cu speranţa şi nevoia de linişte care ar vrea poate ca aceste transformări să nu se întîmple şi astfel viaţa nu se mai poa­te recunoaşte în povestea ei. Timpului povestirii îi scapă timpul trăirii: „Unele motive şi intenţii, acum, la ora două­sprezece fârâ un sfert, nu mai pot fi elu­cidate“. Identificarea eului cu sine de­vine tot mai neclară, eul nu se regăseşte şi nu se confirmă în continuitatea şi co­eziunea propriei poveşti. Identitatea se adăposteşte doar îndărătul unui nume. Se zice că Franz Kafka ar fi fost odată întrebat: „Sînteți chiar atît de singur, domnule Kafka­?“ Kafka a aprobat încet din cap. „Precum Kaspar Hauser?“ a întrebat interlocutorul lui. Kafka a rîs: „Mult mai singur decît Kaspar Hauser. Sînt singur­­ precum Franz Kafka“. " Singurătatea la Kafka înseamnă, dincolo de izolarea de ceilalţi, în primul rînd izolarea de sine. Dialogul etic-exis­­tenţial cu sine, care înfiripă o identitate din nenumărate fragmente, s-a întrerupt. Eu - o prezenţă punctiformă, suspendata cu fiecare clipă, fără legături cu celelalte prezenţe momentane ale identităţii­­ este în aceeaşi măsură Celălalt, Străinul. Al­­teritatea aceasta perpetuă, descoperita în sine, nu are generozitatea de a suspenda efectul singurătăţii, dimpotrivă. Sinele şi alteritatea întreţin o comuniune nega­tivă, în care-şi au originea peisajele mis­tuirii. Intr-un loc eul se simte tras către succedantul lui, de parcă acest Altul l-ar E­xistă o mare asemă­nare între poetica aces­tui jurnal şi reperele unei exis­tenţe estetice aşa cum le vedea Kierkegaard. Kafka citea cu fervoare pe Kierkegaard. Pri­ma însemnare a lectuilor din filosoful existenţialist apare la 21 august 1913, ultima puţin înaintea morţii, la 18 decem­brie 1922. Kafka era terorizat de asemănarea dintre propriul destin şi viaţa lui Kierkegaard în privinţa logodnelor eşuate ale amîndurora - mai ales Fe­lice Bauer împărtăşeşte soarta Reginei Olsen. Şi Kafka, pre­cum Kierkegaard, îşi face din ruperea voluntară a logodnei cu Felice (mai tîr­­ziu cu Milena) o imensă suferinţă su­fletească. Amindoi râmîn evazivi în ce­ea ce priveşte natura complicată a moti­velor care au dus la o asemenea hota­­rîre. Nu este deci o întîmplare că eul jur­nalului lui Kafka nu se înfăţişează în ale­goria Celibatarului (der Junggeselle), fi­gură kierkegaardiana. Această ipostază de viaţă l-a urmărit a­­proape obsesiv pe Kafka, începînd cu prima notă din jurnal din 14 no­iembrie 1911. Tema re­apare explicit în frag­mentul cu titlul Nefe­ricirea celibatarului din placheta Contemplare, ca şi în nuvela netermi­nata Blumfeld, un hol­tei mai batr­ior. Istoria literară reţine că scriito­rul ar fi fost foarte im­presionat de o recenzie după apariţia volumu­lui Contemplare în care se vorbea despre „arta de celibatar“ a scriito­rului. Celibatarul figura la Kierkegaard existen­ţa non-etica, o existenţa experimentală,­­res­ponsabilă faţă de cei­lalţi şi faţă de sine, au­­toreferenţială, căreia Ki­erkegaard îi spune existenţă estetică. Eul acesta este la Kafka, precum la Kierkegaard, un eu fără legături, „ra­trage de o frînghie petrecută pe după gît „prin fereastra de la parter a unei case, (...) prin tavane, mobile, ziduri, poduri, pînâ cînd, sus pe acoperiş, apare laţul gol, care şi-a pierdut şi ultimele mele ră­măşiţe, cînd a răzbit prin ţiglele aco­perişului“. Ce departe sîntem de bucuria singurătăţii etice în orizontul Celuilalt şi de sociabilitatea interioară a lui Robin­son! Kafka notează la 29 octombrie 1921: „Limita dintre singurătate şi co­muniune eu n-am depăşit-o decît rar, pot spune chiar că m-am stabilit acolo uneori pentru mai multă vreme decît în singurătatea propriu-zisâ. Ce ţară vie ,şi frumoasă era în comparaţie cu insula lui Robinson!“. Şi Robinson ţinea un jurnal. Jurnalul era acolo o specie etică, ordinea lui par­ticulară decurgea din recunoaşterea or­dinii depline a lumii, ne aminteşte An­drei Pleşu în Minima moralia. La Kafka însă jurnalul e specie estetică, listă de tranzitorii fragmente de sine, spectacol de explozii ale eului. Singura conversa­ţie posibilă cu sine nu e cea etică, ci cea estetică, aşadar literatura, căci restul e tăcere: „De cîteva zile scriu, numai de-ar ţine. (...) Pot să duc iarăşi o conversaţie cu mine însumi, nu mai stau aşa, cu o­­chii holbaţi, într-un gol desâvîrşit“. Sînt identităţi de sine fictive sau numai posi­bile in acest jurnal, al căror raport cu identitatea reală şi socială a autorului es­te foarte neclar. De pildă, se pune într-un rînd pe seama unui cu un furt din seiful firmei la care este angajat, descoperit de şeful ierarhic. Personajul se disculpă ve­hement ţinînd însă în mîna bancnota sustrasă, în faţa casei de bani deschisă la perete. Ce fel de coşmar este acesta de­spre care nu ni se spune dacă a fost un vis sau s-a întîmplat în realitate? în altă parte ni se povesteşte la persoana I o scenă domestică. Părinţi şi copii şi-au scobit o albie în nisip unde se încolăcesc noaptea ca să doarmă, adăpostiţi de fur­tună şi de animale. Copiii îşi strigă în­fricoşaţi în răstimpuri tatăl, iar acesta le răspunde cu cîte un mic ghiont protector prin stufăriş. Sînt însă opt copii, trei fete - care pot fi Ottla, Elli şi Valii, surorile lui Kafka­­ şi cinci băieţi. Or, Franz Kafka era singurul fiu la părinţi. Şi acesta e aşadar un fragment de autobiografie fic­tivă, un vis, căci nicăieri nu ni se spune că aici se povesteşte un vis, ci ficţiune compensatorie, o altă posibilitate de a fi, menită să reechilibreze relaţia cu tatăl pe care din scrisori o ştim atît de deteri­orată. Jurnalul este în felul acesta în bu­nă măsură numai o anticameră a litera­turii, sunt fragmente neterminate, eboşe şi vise care trec în literatură sau au fost numai provizoriu extrădate de acolo. La Kafka jurnalul nu mai are importanţă ca prilej de regăsire şi aşezare reală de sine şi nu prezintă garanţia unei ordini oare­care a propriului destin. Jurnalul exer­sează răbdarea, fără să aştepte revelaţia şi fără să arate recunoştinţă: „Chiar daca nu vine nici o mîntuire de aici vreau să fiu în orice clipă vrednic de ea“. Una din ferestrele casei familiei Kafka din Zeltnergasse nr. 3 se deschide firesc chiar in inten­orul bisericii Tevi din centrul istoric al Pragai, deasupra unui altar lateral cu scene ale Calva­rului, luîndu-şi lumina din bi­serică, la un punct central, fără o vocaţie, fără iubire, fără familie“, nestatornic, sur­prins de destrămarea lumii, destrămat el însuşi, „fiinţă fârimiţata“, prizonieră a propriei libertăţi şi pradă ispitelor multi­tudinii şi varietăţii, legiunilor de de­­­i­moni. Existenţa lui se consumă într-o succesiune repetată de momente, el „nu are nimic în faţă şi din cauza aceasta nici în urmă nimic“, el nu are decît clipa­­ şi aceasta este „clipa mereu continuata a suferinţei, căreia nu-i urmează nici un fulger al clipei de refacere“. Ca şi Kas­par Hauser, nu are trecut, nici viitor, nici înaintaşi, nici urmaşi, prinţ şi cerşetor, stâpîn în imperiul posibilităţii, nevolnic în cîmpul realităţii. Omul estetic nu are puncte de reper, nici caracteristici. Viaţa lui este, cum spune Kierkegaard, „ase­meni scrisorii unei vrăjitoare din care acum se poate înţelege ceva, iar mai tîr­­ziu altceva, după cum o întoarce fieca­re“. La Kafka figura Celibatarului suferă însă de o contaminare importantă cu proiectul Omului fârâ însuşiri al lui Ro­bert Musil. Kafka se afla de altfel în re­laţii de amiciţie cu Musil, iar jurnalul notează cu bucurie primirea unei scri­sori de la acesta. Trebuie spus că Robert Musil a fost prmul care s-a interesat de posibilitatea publicării Metamorfozei pe cînd lucra ca redactor la „Neue Rund­schau“, cea mai importantă revista lite­rară a vremii. Kafka dă o particularizare formulei kierkegaardiene pentru exis­tența estetică apropiind-o de ceea ce Musil numea omul fârâ insușin. Se poa­te spune că la Kafka spiritul disolut al Celibatarului in formula kierkegaardi­ana îşi găseşte o raţiune etică, în sprit musilian, în aceea că refuză să-şi însu­şească şi să se identifice cu determinări reale şi configuraţii preexistente, de care încearcă să scape într-o izolare absolută. Pe de altă parte însă, nici nu-şi poate pă­răsi cu totul „ascunzişul“: „noi sîntem cu totul ascunşi, eu, de pildă, sînt ascuns acum de profesia mea, de suferinţele mele imaginate sau reale, de înclinaţiile mele literare şi aşa mai departe“. Regă­sirea adevarata de sine în lipsa tuturor determinărilor străine e echivalentă cu moartea. Acest eu, fără să poată des­cumpăni lumea în destrămare opunîn­­du-i un „măreţ complex de proprietăţi şi posesiuni proprii“, suferă tot mai mult ÎNSEMNĂRILE CINCII .Jan Kafka este un şoricel de o superbă culoare clar-de­­lină, foarte rar văzut, şi care nu mănîncă deloc carne, ci se hrăneşte cu rădăcini amare. Vederea sa fascinează, căci are ochi umani“ Franz Blei, Marele bestial Fiinţa în destrămare FRANZ KAFKA OPERE COMPLETE 13 **«*> ! ÄTOTUSA U.'ÄVÄ'ÄS ________j__________ 20 România literară

Next