România literară, aprilie-iunie 1998 (Anul 31, nr. 12-25)
1998-06-10 / nr. 22
Singur ca Franz Kafka U NA din sursele enigmaticului impenetrabil al scrierilor lui Franz Kafka - şi poate cea mai importantă dintre toate - o reprezintă reducerea instanţei mediale a naratorului la un minim logico-poetic, aşa încît cititorul are impresia că are de a face în povestiri şi în romane nu cu produsul unui subiect, ci cu o realitate autoproducîndu-se, de o vagă consistenţă care se deconspira în tranzitoriul ei la tot pasul. Nici jurnalul nu are în raport cu subiectul care se exprimă aici un caracter votiv. Eul jurnalului e „o căpiţă de paie... a cărei soartă pare să fie să se aprindă vara și să ardă mai repede decît ar apuca să clipească cel ce-ar sta s-o privească“. Combustia lui instantanee exclude pe privitor. Nu e loc de voyeurism istorico-literar în marginea jurnalului lui Kafka, aproape nu e loc aici pentru un eu social și biografic real. ..Privită din punctul de vedere al literaturii, soarta mea este foarte simplă. Simţul pe care-l am eu pentru reprezentarea vieţii mele de vis, a vieţii mele lăuntrice, a împins toate celelalte pe planul secund şi acestea au degenerat, s-au pipernicit teribil şi nu încetează să se chircească“. Apar doar de cîteva ori numele logodnicelor Felice şi Milena. Delicat se mai văd urmele prieteniei pentru Max Brod. Cadrele de familie sunt şi ele foarte estompate, abia o scenă de lectură în faţa surorilor şi veşnicelor partide de cărţi ale părinţilor. Istoria persoanei nu se lasă consolidată cu ajutorul acestor însemnări. Kafka ştie asta: amintirile imaginare conduc către locuri care n-au existat poate niciodată, în vreme ce locurile reale nu mai sunt accesibile nici măcar intuirii. Luciditatea cu care jurnalul documentează transformările identităţii se luptă cu speranţa şi nevoia de linişte care ar vrea poate ca aceste transformări să nu se întîmple şi astfel viaţa nu se mai poate recunoaşte în povestea ei. Timpului povestirii îi scapă timpul trăirii: „Unele motive şi intenţii, acum, la ora douăsprezece fârâ un sfert, nu mai pot fi elucidate“. Identificarea eului cu sine devine tot mai neclară, eul nu se regăseşte şi nu se confirmă în continuitatea şi coeziunea propriei poveşti. Identitatea se adăposteşte doar îndărătul unui nume. Se zice că Franz Kafka ar fi fost odată întrebat: „Sînteți chiar atît de singur, domnule Kafka?“ Kafka a aprobat încet din cap. „Precum Kaspar Hauser?“ a întrebat interlocutorul lui. Kafka a rîs: „Mult mai singur decît Kaspar Hauser. Sînt singur precum Franz Kafka“. " Singurătatea la Kafka înseamnă, dincolo de izolarea de ceilalţi, în primul rînd izolarea de sine. Dialogul etic-existenţial cu sine, care înfiripă o identitate din nenumărate fragmente, s-a întrerupt. Eu - o prezenţă punctiformă, suspendata cu fiecare clipă, fără legături cu celelalte prezenţe momentane ale identităţii este în aceeaşi măsură Celălalt, Străinul. Alteritatea aceasta perpetuă, descoperita în sine, nu are generozitatea de a suspenda efectul singurătăţii, dimpotrivă. Sinele şi alteritatea întreţin o comuniune negativă, în care-şi au originea peisajele mistuirii. Intr-un loc eul se simte tras către succedantul lui, de parcă acest Altul l-ar Există o mare asemănare între poetica acestui jurnal şi reperele unei existenţe estetice aşa cum le vedea Kierkegaard. Kafka citea cu fervoare pe Kierkegaard. Prima însemnare a lectuilor din filosoful existenţialist apare la 21 august 1913, ultima puţin înaintea morţii, la 18 decembrie 1922. Kafka era terorizat de asemănarea dintre propriul destin şi viaţa lui Kierkegaard în privinţa logodnelor eşuate ale amîndurora - mai ales Felice Bauer împărtăşeşte soarta Reginei Olsen. Şi Kafka, precum Kierkegaard, îşi face din ruperea voluntară a logodnei cu Felice (mai tîrziu cu Milena) o imensă suferinţă sufletească. Amindoi râmîn evazivi în ceea ce priveşte natura complicată a motivelor care au dus la o asemenea hotarîre. Nu este deci o întîmplare că eul jurnalului lui Kafka nu se înfăţişează în alegoria Celibatarului (der Junggeselle), figură kierkegaardiana. Această ipostază de viaţă l-a urmărit aproape obsesiv pe Kafka, începînd cu prima notă din jurnal din 14 noiembrie 1911. Tema reapare explicit în fragmentul cu titlul Nefericirea celibatarului din placheta Contemplare, ca şi în nuvela neterminata Blumfeld, un holtei mai batrior. Istoria literară reţine că scriitorul ar fi fost foarte impresionat de o recenzie după apariţia volumului Contemplare în care se vorbea despre „arta de celibatar“ a scriitorului. Celibatarul figura la Kierkegaard existenţa non-etica, o existenţa experimentală,responsabilă faţă de ceilalţi şi faţă de sine, autoreferenţială, căreia Kierkegaard îi spune existenţă estetică. Eul acesta este la Kafka, precum la Kierkegaard, un eu fără legături, „ratrage de o frînghie petrecută pe după gît „prin fereastra de la parter a unei case, (...) prin tavane, mobile, ziduri, poduri, pînâ cînd, sus pe acoperiş, apare laţul gol, care şi-a pierdut şi ultimele mele rămăşiţe, cînd a răzbit prin ţiglele acoperişului“. Ce departe sîntem de bucuria singurătăţii etice în orizontul Celuilalt şi de sociabilitatea interioară a lui Robinson! Kafka notează la 29 octombrie 1921: „Limita dintre singurătate şi comuniune eu n-am depăşit-o decît rar, pot spune chiar că m-am stabilit acolo uneori pentru mai multă vreme decît în singurătatea propriu-zisâ. Ce ţară vie ,şi frumoasă era în comparaţie cu insula lui Robinson!“. Şi Robinson ţinea un jurnal. Jurnalul era acolo o specie etică, ordinea lui particulară decurgea din recunoaşterea ordinii depline a lumii, ne aminteşte Andrei Pleşu în Minima moralia. La Kafka însă jurnalul e specie estetică, listă de tranzitorii fragmente de sine, spectacol de explozii ale eului. Singura conversaţie posibilă cu sine nu e cea etică, ci cea estetică, aşadar literatura, căci restul e tăcere: „De cîteva zile scriu, numai de-ar ţine. (...) Pot să duc iarăşi o conversaţie cu mine însumi, nu mai stau aşa, cu ochii holbaţi, într-un gol desâvîrşit“. Sînt identităţi de sine fictive sau numai posibile in acest jurnal, al căror raport cu identitatea reală şi socială a autorului este foarte neclar. De pildă, se pune într-un rînd pe seama unui cu un furt din seiful firmei la care este angajat, descoperit de şeful ierarhic. Personajul se disculpă vehement ţinînd însă în mîna bancnota sustrasă, în faţa casei de bani deschisă la perete. Ce fel de coşmar este acesta despre care nu ni se spune dacă a fost un vis sau s-a întîmplat în realitate? în altă parte ni se povesteşte la persoana I o scenă domestică. Părinţi şi copii şi-au scobit o albie în nisip unde se încolăcesc noaptea ca să doarmă, adăpostiţi de furtună şi de animale. Copiii îşi strigă înfricoşaţi în răstimpuri tatăl, iar acesta le răspunde cu cîte un mic ghiont protector prin stufăriş. Sînt însă opt copii, trei fete - care pot fi Ottla, Elli şi Valii, surorile lui Kafka şi cinci băieţi. Or, Franz Kafka era singurul fiu la părinţi. Şi acesta e aşadar un fragment de autobiografie fictivă, un vis, căci nicăieri nu ni se spune că aici se povesteşte un vis, ci ficţiune compensatorie, o altă posibilitate de a fi, menită să reechilibreze relaţia cu tatăl pe care din scrisori o ştim atît de deteriorată. Jurnalul este în felul acesta în bună măsură numai o anticameră a literaturii, sunt fragmente neterminate, eboşe şi vise care trec în literatură sau au fost numai provizoriu extrădate de acolo. La Kafka jurnalul nu mai are importanţă ca prilej de regăsire şi aşezare reală de sine şi nu prezintă garanţia unei ordini oarecare a propriului destin. Jurnalul exersează răbdarea, fără să aştepte revelaţia şi fără să arate recunoştinţă: „Chiar daca nu vine nici o mîntuire de aici vreau să fiu în orice clipă vrednic de ea“. Una din ferestrele casei familiei Kafka din Zeltnergasse nr. 3 se deschide firesc chiar in intenorul bisericii Tevi din centrul istoric al Pragai, deasupra unui altar lateral cu scene ale Calvarului, luîndu-şi lumina din biserică, la un punct central, fără o vocaţie, fără iubire, fără familie“, nestatornic, surprins de destrămarea lumii, destrămat el însuşi, „fiinţă fârimiţata“, prizonieră a propriei libertăţi şi pradă ispitelor multitudinii şi varietăţii, legiunilor de deimoni. Existenţa lui se consumă într-o succesiune repetată de momente, el „nu are nimic în faţă şi din cauza aceasta nici în urmă nimic“, el nu are decît clipa şi aceasta este „clipa mereu continuata a suferinţei, căreia nu-i urmează nici un fulger al clipei de refacere“. Ca şi Kaspar Hauser, nu are trecut, nici viitor, nici înaintaşi, nici urmaşi, prinţ şi cerşetor, stâpîn în imperiul posibilităţii, nevolnic în cîmpul realităţii. Omul estetic nu are puncte de reper, nici caracteristici. Viaţa lui este, cum spune Kierkegaard, „asemeni scrisorii unei vrăjitoare din care acum se poate înţelege ceva, iar mai tîrziu altceva, după cum o întoarce fiecare“. La Kafka figura Celibatarului suferă însă de o contaminare importantă cu proiectul Omului fârâ însuşiri al lui Robert Musil. Kafka se afla de altfel în relaţii de amiciţie cu Musil, iar jurnalul notează cu bucurie primirea unei scrisori de la acesta. Trebuie spus că Robert Musil a fost prmul care s-a interesat de posibilitatea publicării Metamorfozei pe cînd lucra ca redactor la „Neue Rundschau“, cea mai importantă revista literară a vremii. Kafka dă o particularizare formulei kierkegaardiene pentru existența estetică apropiind-o de ceea ce Musil numea omul fârâ insușin. Se poate spune că la Kafka spiritul disolut al Celibatarului in formula kierkegaardiana îşi găseşte o raţiune etică, în sprit musilian, în aceea că refuză să-şi însuşească şi să se identifice cu determinări reale şi configuraţii preexistente, de care încearcă să scape într-o izolare absolută. Pe de altă parte însă, nici nu-şi poate părăsi cu totul „ascunzişul“: „noi sîntem cu totul ascunşi, eu, de pildă, sînt ascuns acum de profesia mea, de suferinţele mele imaginate sau reale, de înclinaţiile mele literare şi aşa mai departe“. Regăsirea adevarata de sine în lipsa tuturor determinărilor străine e echivalentă cu moartea. Acest eu, fără să poată descumpăni lumea în destrămare opunîndu-i un „măreţ complex de proprietăţi şi posesiuni proprii“, suferă tot mai mult ÎNSEMNĂRILE CINCII .Jan Kafka este un şoricel de o superbă culoare clar-delină, foarte rar văzut, şi care nu mănîncă deloc carne, ci se hrăneşte cu rădăcini amare. Vederea sa fascinează, căci are ochi umani“ Franz Blei, Marele bestial Fiinţa în destrămare FRANZ KAFKA OPERE COMPLETE 13 **«*> ! ÄTOTUSA U.'ÄVÄ'ÄS ________j__________ 20 România literară