Romanulu, noiembrie 1875 (Anul 19)
1875-11-08
1010 ROMANULUI1 NOEMBRE, 1875 j———■ . * ———— Ece acum și cel Iiie d. Story în comentariile sale, loculă citată de d. procuroră generale. își pune acesta întrebare: „cine este judecătorul ă seu interpretură finală în controversele constituționale? (Com. C. III, cap. IV). Și ftim cu toții ce răspunde, că în cozuri primitóre d’uă cercetare șiotărîre judecátorescă, arbitrulă finală și comună, prevăzută chiară de Constituțiune, este autoritatea judiciară supremă a Curților Uniunii, adecă Curțile inferiore, și, in cele din urmă resortă. Curtea supremă, una singură, a Statelor Unite (vezi § 375 și 376). Importanța acestei cestiuni se explică printr’acea că, după § 2 ală articolului VI din Constituțiune , judecătorii fiecărui Stată sunt obligați să nu aplice nici Constituțiunea nici legile Statului aceluia , cândă s’ară întâmpla să fie în contradicțiune cu Constituțiunea generală a Statelor Unite, ci să prefere acesta Constituțiune. Dară într’uă asemene situațiune, s’ară fi putută întâmpla ca diferiții judecători, din diferitele State, să de diverse interpretațiuni Constituțiunii și să se ivescă controverse neconciliabile. Spre a evita uă asemenea anomalia și a se stabili ună modă uniformă de intrepretare a Constituțiunii, Constituțiunea a instituită judecătoră și interpretă finală în controversele constituționale Curțile Uniunii și, în cele din urmă resortă, Curtea supremă. Acestă puntă nu prezintă nici uă dificultate. Curtea supremă este chiamată chiară de Constituțiune (art. 3 și 6) a se pronuncia in cele din urmă resortă asupra actelor contrarie Constituțiunii. Singurulă puntă lăsată în controversă este, deea neice asemenea decisiuni ale Curții supreme, cari obligă pe părțile judecate, sunt conclusive și obligatorii asupra Statelor și poporului fiecărui Stată, cu alte cuvinte deca potă constitui precedinți cu caracterul de Common law? Și Story nu se îndouiesce ună minută se răspunde afirmativă, (§ 376 în fine). Acésta Gestiune cnse nu intră în materia nóstră , de aceaa ne oprimă aci. Dară acum Story, celebrulă, oeră nenorocitulă comentatoră, citată atât de fără locă de d. proc.generale, ca sé ajungă la soluțiunea cestiunii ce -șia pusă, procede mai ântâiă prin eliminari. „Ca se curățimă cestiunea de tote puntele cele mai mici, cari potă se ne împedece în discusiune, este necesară. Zi pe Story, se pune că înainte óre cari observațiuni preliminarie. “ Cari suntă aceste observațiuni preliminare? Ecele: „Constituțiunea (federale), acordândă puteri limitate și distribuindu-le între feluriți funcționari , și guvernele Statelor , cu funcționarii lor, fiind de asemenea investite cu puteri limitate, subordonate celoră acordate guvernului federale, oricândă se rădică vr’uă cestiune asupra exercițiului vezi unii puteri de vre-unulă j din acești funcționari ai Statelor, șef ai guvernului federale, este necesară ca asemenea funcționari se decidă, în cea d’ântâiă instanță, asupra constituționalității esercițiului unei asemenea puteri. Că asemenea cestiune se póte rădica în cursulă îndeplinirii a oricăreia seă a tutoră marelor despărțiminte ale guvernării, adecă celă esecutivă, legislativă, și judiciară.... Déca, de exemplu, președintele este chiămată se facă vre-ună actă, este nu numai autorizată, deră ținută seotărască pentru sine, decapate se facă altul, conformă Constituțiunii. De asemenea când uă propunere se face în congres, fiecare membru al corpului legislativă e obligată să examineze și seotărască pentru densulă, deca bilulă sau resoluțiunea este în întrulă sferei constituționale prescrisă puterilor legislative încredințate congresului. Și în multe cazuri,otărîrile despărțimintelor esecutive și legislative, astă-felă luate se facă finali și conclusive, neadmițendă din propria loră natură și caracteră nici uă revisiune. Astă-felă , în măsuri d’ună caracteră esclusivă politică , legislativă șid esecutivă, este învederată că, fiindăcă suprema autoritate, întrucâtă priveșce aceste cestiuni, aparține despărțimintelor legislative și esecutive, nu potă se fiă examinate din nod altă undeva. Astăferă congresulă, arendă puterea sé declare resbelă, se impune tase, să-și aproprieze monedă, sé reguleze intercursală și comercială cu națiunile străine , modulă d’a esercita aceste puteri nu póte face nici să dată subiectulă unei noui esaminări în nici ună altă tribunală......* ...„Déja cândă cestiunea este d’uă natură diferită și primitóre de uă cercetare și otărîre judecátoresca, atunci ea admite uă soluțiune cu totulă diferită “ aceaa ceamă veZind că i-s’a dată prin cele mai susă espuse. Apoi cândă este vorba de atributulă puterii judecătoresci d’a judeca constituționalitatea unei legi, Story are ună capitolă întregă, al 28-lea, întitulată Judiciariă — Organisare și puteri, unde se aretă pe largă și căderea puterii judecătoresci de a judeca constituționalitatea legilor și cuvintele pe cari se baseza. Astfela fiindă, mărturimă că nu putemă înțelege acesta citațiune a autorității lui Story din partea d-lui procuroră generale care susție că în totă lumea civilisată puterea judecátoresca n’are căderea se judece constituționalitatea legiloră, precum nu putemă înțelege nici citarea lui Bluntschir, care spune curată chiară în liniele ce se citeza că „dreptură publică americană admite afirmarea că un lege, care a primită sancțiunea puterii legislative, și a cărei formă, prin urmare, este perfectă corectă, pate fi atacată în fondă, ca contrariă Constituțiunii și considerată de tribunale ca neesistente“. Acestă procedere a d-lui procuroră generale nu numai că nu este civilă, dér încă nu este nici seriosă. Că asemenea citațiune pe dosă ne aduce aminte că anecdotă, după care uă cocóná bétráná, care nu scia carte, déré care afecta că scie, fiindă surprinsă uitându-se p’ună céslovfi pe care’lă ținea pe dosă, se scula Zscendă că copiii s’aă întorsă. Nu scimă déca se va recurge și în casuță de faclă la acesta sed la uă altă seusă identică, decă trebuie se mărturimă cu toții că e mai bine ea cineva se nu scie carte nicide cum, ca se n’aibă curagială nici d’a pune mâna pe coslovă, de câtă se scie atâtă de puțină, încâtă se citescá pe dosă cea-a ce e scrisă într’uă carte. (Va urma), răspunsul pe care’l publicăm mai la vale. D. Hasdeu are negreșit dreptul de-a respunde, când se vede atacat pe tărâmul științei, într’un mod atât de neașteptat și de aceaa ne grăbim a’i publica respunsul. Credem înse că d-sea s’a lăsat pre mult a fi iritat de nesce atacuri, ce nu se pot considera de cât ca consecința ale căror erori, în cari este natural se cadă un străin, ce n’a avut încă timpul a dobândi o cunoscință profundă a limbei române. Oricum, aceste discusiuni științifice n’au întru nimic a face cu gestiunile politice și naționale, de cari se ocupă de Pieot în favorea României. D. Hasdeu, ca și oricare Român, nu pare se-i fiă decât recunoscător de servițiele reale ce aduce națiunii nóstre printr’o asemene propagandă. Răspunsulümeii d-lui Emile Picot. Qui s’y frotte, s’y pique. Convorbirile literare de la 1 Noembre publică pe paginele 33 lf— 332 „raportul d-lui Paul Meyer asupra progresului filologiei române“, despre care redacțiunea Zisei f-i declară în notă că ’să traduce „cu cea mai mare fidelitate și fără nici ună comentară“, orfi în capă ne spune că acea sacră și inviolabilă pagină face parte dintr’ună memoriă, presintată Societății filologice din Londra asupra „progreselor și realisate de studiile filologice la noțiunile de ginte latină, cari vorbesc„ limbi romanice“. Nu putem a sei cine se va fi însărcinată cu celelalte „națiuni de ginte latină“, acelea cari — după opiniunea Convorbirilor — nu vorbescă „limbi romanice“, dară ceea ce scimă este că raportul„ celă în miniatură despre România n’a eșită delocă din pena d-lui Paul Meyer, „membru al„ Societății de limbistică și profesoră la scala de Charte din Paris“, și nici că a fostă măcară controlată de dânsulă, ci reproduce pură și simplu, bancă între guillemete, uă notiță comunicată de d. Emile Picot. Ar fi fostă dâră mai corectă din partea Convorbirilor, de a pune în titlu : „Raportul d-lui Emile Picot asupra progresului filologiei române“. D. Picot, după ce slăvesce pe d. T. Maiorescu, despre care zice că „e în România și mai specială în Moldova șeful unei scale literare, ale cărei organă sunt„ Convorbirile literare“, apoi îmi acordă și mie următorea mențiune : «Oricâtu de răpede trebuie se fiă acestă «revistă, nu putema trece cu vederea peste «Istoria critică a Românilor (Istoria critică »a Românilor») de d. B. P. Hasdeu. Acestă «carte, care dovedesce multe cercetări în diferite direcții, trateză adesea și despre «limbistică. Șine autorulu, cu totulü contra «titlului seu, este adesea lipsită de critică «și de prudență. Limba dacă, spre exemplu, «nu are secrete pentru d-sea; cu tote acestea nu are nici măcară grija se determine «grupa de idiome în care se cuvine a fi clasată. Avea ea are afinități particulare cu «limbele germanice, cu limbele slave sc» cu «cele celtice? Puntură acesta nu e nici mă«car» atinsă în cartea d-lui Hasdeu, în care «tote cestiunile suntă resolvate mai ’nainte «de a fi tratate.» Chiar daca nam vedé în articlul d-lui Picot dusese amănunte intime despre d. T. Maiorescu, totuși nu neară fi fostă greă de a ghici sorgintea cea logică a informațiunilor d-sale, căci pasagială de mai sus d in cinci șiruri cuprinde două contradicțiuni și trei uitări. Prima contradicțiune : de la cartea mea „dovedesce multe cercetări în diverse direcții“, după cum o recunosce ânsuși d. Picot, atunci în ce modă „tóte gestiunile sunt„ resolvate înainte de a fi tratate“, de vreme ce ele se trateza prin „multe cercetări în diverse direcții“? A doua contradicțiune : daca „nu se determină nici măcară grupa de idiome în care se cuvine a fi clasată limba dacă“, precum pretinde d. Picot, acesta probeza că eă nu să grăbescă a „resolva tóte cestiunile înainte de ale fi tratată.“ Prima uitare : d. Picot se intreba daca limba dacică „avea afinități particulare cu limbile germanice, cu limbile slavice sed cu cele celtice“, lăsândă cu desăvârșire la oă parte grupulă eranică sed indo-persică, tocmai acela cu care cei mai mulți filologi moderni, unii mai bine, alții mai râr, afiliază tóte limbile tracice, precum : Lassen, über die alten kleinasiatischen Sprachen; în Zeitschrift der deutschen morgenländischen Gesellschaft, t. 10, p. 361—388; Lagarde, Einige Bemerkungen über iranische Sprachen ausserhalb Erdn's, în Gesammelte Abhandlungen, p.|_266— 295; Gosche, De ariana linguae armeniacae indole, p. 20 sqq.; Renan, Histoire des langues sémitiques, p. 52; Tomaschek, Über Brumalia und Rosalia, în Sitzungsberichte der Wiener Akademie, t. 60, p. 358 ; Schweizer, Arica, în Kuhn, Zeitschrift, t. 1, p. 476 ; Mordtmann, über diealtphrygische Sprache, în Sitzungsberichte d. k. baier. Akad., 1862, t. 1, p. 12—38; Justi, Handbuch der Zendsprache, p. 16 (o. toț), 17 (o. ottTaXv]), 21 (o. jxä), 62 (o. ópoö), 65 (o. 3PóStoc), 78 (o. ^ipepoț), etc.; Blau, Das Albanesische, în Zeitsch. d. d. m. Ges., t. 17, p. 652 sqq.; Ellis, The armenian origin of the Etruscans, p. 5 sqq. A doua uitare , afară de grupului eranică, d. Picot scapă din vedere că mai există și grupulă greco-italică, cu care de asemenea uă semn de filologi, începând de la Rask și Eichhoff până la Schleicher, ară voi se înrudesc pe vechii Traci. A treia uitare , afirmândă că „determinarea grupei de idiome în care se cuvine a fi clasată limba dacă nu e nici măcară atinsă în cartea d-lui Hasdeu“, d. Picot arăta c’a citită acesta carte numai pe sărite, căci altăfelă ară fi găsită chiară în tomulă I, pe pagina 251 după prima edițiune, pe pagina 240 după edițiunea II, dă indicațiune forte limpede a afinităților tiranice ale Dacilor. Nu ’I mai vorbescă despre articululu meă „Studie gramaticale asupra limbei Dacilor“, publicată în Columna lui Traiană din 1874, No. 6, unde, luândă ca pantă de plecare caracteristica limbilor tracice făcută de Miklosich (Denkschriften der Wiener Akademie, t. 12, p. 7) și de Schuchardt (Der Vokalismus des Vulgariateins, t. 3, p. 49) să ajungă la conclusiunea că : „Tracii nu puteau fi „nici Greci, nici Latini, nici Celți, „nici Germani, nici Slavi, nici Litvani, „ci aparțineau anume ramurei era„nice scă indo-persice“. După ce amă constatată cele două contradicțiuni și trei uitări ale d-lu Picot, se ne întrebămă acum : are scie d-sea românesce? Singura operă filologică de pene acum a d-sele este un broșurică publicată mai ană supt titlul de „ Documents pour servir à l’étude des dialectes roumains“. In acea broșuri că d-sea inventéza ună dialectă bănățenă, pică inventéza, căci deosebirea cea fundamentală a acestui pretinsă dialectă consistă în ortografia cu care ’să îmbracă d. Picot, scriindă e cu codiță în locă de ă, s cu accentă în locă de ce saă ci, și altele de aceiași natură. După d. Picot, urmatorea doină, bună-oră, este în dialectulă bănățână: Fá-mS. Dómna, ce me’í face, Fă-mS, Dómne, lemnu de tufa, SS mg taie mândra ’n furcii, Se me ducă, 'n șe^ezdre, SS mS țină ’n brățișare.... Décá nu crede cineva în banatismul acestei doine, n’are de câtă s’o véZá în broșurică d-lui Picot la pagina 42, unde o și traduce. Și cum o traduce! „Fá mé, Dómne, ce me’i face“ încurcă atâtă de ră pe d. Picot, încât d-seaflă esplică pe paginele 42 și 43 în trei feluri, din cari nici unulă nu nemeresce. C’ântâiă : «Faia-moi, Seigueur, ce que je désire....» Apoi în notă: «Mot â mot: ce qui me fait, ce qui m'importe...» In fine : «Fais-moi, Seignear, ce qui me tient au coeur...» Oricare Română ară fi putută se ’i spună că idiotismulă „fă ce’i face“ însemneza în orice dialectă din Dacia lui Traiană, fiă in dialectulă bănățenii, fiă în dialectul ă bucurescenă, fiă în dialectul ă de la Tirchilesci sau de la Saba gâscil, curată și limpede: „fais ce qui bon te semble“, întocmai precum „dă ce’ida“ vrea se zica: „donne ce qui bon te semble“ și prin urmare versulă: «Fâ me, Domne, ce me-i face...» trebuie tradusă: «Fais-moj, Seigneur, tout ce que tu vaudras...» éra nici-de-cum : „fais-moi tout ce que je veux...“ f Reproducendă și traducândă, d. Picot face din cândă în cândă ună sară de „critică“. Asta, de exemplu, pe pag. 53, la versurile în dialectură bănățână Secerai câtă secerai, De la uă vreme mă lăsai, VeȘut sőre nalucinda, Maicele cu prânză venindu, Déru la mine n’are cine.... d-sea observă în uotă: „11 manque „ici un vers, en sorté que cine n’a „point de rime et que le sens gé„néral est assez obscur“, „Obscuritatea sensului generală“ în aceste versuri există numai pentru d. Picot, după cum ar fi obscură mătestă chinesescă câtă de ușoră pentru oricine nu e familiară cu limba mandariniloră; totă numai pentru d. Picot lipseșce rima la cuventură cine, fiindăcă nu s’a pricepută de a împărți ultimulă versă în: Dérü la mine N’are cine.... In aceași doină, d-sea vede lipsa de rimă în versură : Vine-uă mică turturică, care iarăși trebuie despărțită în: Vine-uă mică * Turturică ... D. Picot mé acasă că pentru mine „limba dacă nu are secrete“, că din parte’mi regretă, din contra, că pentru d. Picot are secrete pene și limba latină. Astăfelă în Zisa broșurică despre dialectulă bănățână ne întâmpină la pag. 5 următorulă pasagiă: «... si dans Ies environs de Yerșeț, Ies Rc^ «mains diseut, eomme Ies Serbes, zvon, «pour designer une cloche, si dans Ies au«tres régions du Banat et dans la conțree «de Körös, on dit harang (magy. harang «mérne sens), les Moldo-Valaques n’en ont «pas moins gardé le latin Klopot...» In vechia limbă slavică klopotu ïnsemneza „sunetă“ (Miklosich , Lex. palaeoslav., p. 290), de unde ală nostru clopotă pate să derive supt raportul semnificațiunii întocmai ca fran. Printre străinii cari se ocupă cu mai multe simpatii și mai în cunoștință de causă de Români, este și d. Emile Picot, o ședere destul de lungă în România, apoi posițiunea de consul al Franciei la Teraindra, unite cu spiritul de intuițiune, a făcut ca Gestiunile relative la România, și în genere la națiunea română, se devie familiare d-lui Picot. Apărarea ce a făcut în presa francesé Românilor din Ardeal contra împilării unguresce, mai multe articole de ziare, cari probaă și cea mai căldurosă solicitudine pentru națiunea română, și o cunoscere deplină a Gestiunilor sei politice și sociale, sunt atâte titluri la recunoștința Românilor. In lunele din urmă d. Picot a scos la lumină o lucrare mai întinsă, un studiă supra Românilor din Macedonia, care, prin însemnătatea sa, a meritat se fie publicat în capul Revistei de antropologie, ce apare la Paris supt direcțiunea d-lui Brocca. Acest studiu a apărut și în broșiură, care se pote găsi la librăria Speek; atragem atențiunea cititorilor asupra acestei lucrări, ce are îndcuitul merit al unor cercetări minuțiose și al unei adevărate propagande, pe care d. Picot o face neîncetat în favorea României. Suntem convinși a fi interpreții fideli ai tutor Românilor, arătându-i vina nóstră recunoștință. Regretăm énse forte de-a nu fi întru acesta și interpreții eruditului nostru istoric, d. B. P. Hasdeu, care a găsit într’o notiță a d-lui Picot despre progresul filologiei în România motivul unei legitime nemulțămiri personale, care s’a tradus în