Romanulu, noiembrie 1875 (Anul 19)

1875-11-08

1010 ROMANULU­I1 NOEMBRE, 1875 j———■ . * ———— Ece acum și ce­l Iiie d. Story în comentariile sale, loculă citată de d. procuroră­ generale. își pune acesta întrebare: „cine este judecătorul ă seu interpretură finală în controver­sele constituționale? (Com. C. III, cap. IV). Și ftim cu toții ce răs­punde, că în cozuri primitóre d’uă cercetare și­otărîre judecátorescă, arbitrulă finală și comună, prevă­zută chiară de Constituțiune, este autoritatea judiciară supremă a Cur­­ților­ Uniunii, adecă Curțile inferiore, și, in cele din urmă resortă. Curtea supremă, una singură, a Statelor­­ Unite (vezi § 375 și 376). Importanța acestei cestiuni se ex­­plică printr’acea că, după § 2 ală ar­ticolului VI din Constituțiune , jude­cătorii fie­cărui Stată sunt­ obligați să nu aplice nici Constituțiunea nici legile Statului aceluia , cândă s’ară întâmpla să fie în contradicțiune cu Constituțiunea generală a Statelor­­ Unite, ci să prefere acesta Constitu­țiune. Dară într’uă asemene situați­­une, s’ară fi putută întâmpla ca di­feriții judecători, din diferitele State, să de diverse interpretațiuni Consti­­tuțiunii și să se ivescă controverse neconciliabile. Spre a evita uă ase­menea anomalia și a se stabili ună modă uniformă de intrepretare a Con­­stituțiunii, Constituțiunea a instituită judecătoră și interpretă finală în controversele constituționale Curțile Uniunii și, în cele din urmă resortă, Curtea supremă. Acestă puntă nu prezintă nici uă dificultate. Curtea supremă este chia­­mată chiară de Constituțiune (art. 3 și 6) a se pronuncia in cele din urmă resortă asupra actelor­ con­trarie Constituțiunii. Singurulă puntă lăsată în controversă este, deea neice asemenea decisiuni ale Curții supre­me, cari obligă pe părțile judecate, sunt­ conclusive și obligatorii asu­pra Statelor­ și poporului fie­cărui Stată, cu alte cuvinte deca potă con­stitui precedinți cu caracterul­ de Common law? Și Story nu se îndou­­iesce ună minută se răspunde afir­mativă, (§ 376 în fine). Acésta Ges­tiune cnse nu intră în materia nós­­tră , de acea­a ne oprimă aci. Dară acum Story, celebrulă, oeră nenorocitulă comentatoră, citată atât de fără locă de d. proc.­generale, ca sé ajungă la soluțiunea cestiunii ce -și­­a pusă, procede mai ântâiă prin eli­minari. „Ca se curățimă cestiunea de tote puntele cele mai mici, cari potă se ne împedece în discusiune, este necesară. Zi pe Story, se pune că îna­inte óre­ cari obser­vațiuni prelimi­narie. “ Cari suntă aceste observațiuni pre­liminare? Ece­le: „Constituțiunea (fe­derale), acordândă puteri limitate și distribuindu-le între feluriți funcțio­nari , și guvernele Statelor­ , cu funcționarii lor­, fiind­ de asemenea investite cu puteri limitate, subor­donate celoră acordate guvernului federale, ori­cândă se rădică vr’uă cestiune asupra exercițiului vezi­ uni­i puteri de vre-unulă j din acești func­ționari ai Statelor­, șef ai guvernu­lui federale, este necesară ca aseme­nea funcționari se decidă, în cea d’ântâiă instanță, asupra constituțio­nalității esercițiului unei asemenea pu­teri. Că asemenea cestiune se póte rădica în cursulă îndeplinirii a ori­căreia seă a tutoră marelor­ des­­părți­minte ale guvernării, adecă celă esecutivă, legislativă, și judiciară.... Déca, de exemplu, președintele este chiămată se facă vre-ună actă, este nu numai autorizată, deră ținută se­otărască pentru sine, deca­pate se facă altul­, conformă Constituțiunii. De asemenea când uă propunere se face în congres, fie­care membru al corpului legislativă e obligată să examineze și se­otărască pentru densulă, deca bi­­lulă sau resoluțiunea este în întrulă sferei constituționale prescrisă pute­­rilor­ legislative încredințate congre­sului. Și în multe cazuri,­otărîrile despărțimintelor­ esecutive și legis­lative, astă-felă luate se facă finali și conclusive, neadmițendă din pro­pria loră natură și caracteră nici uă revisiune. Astă-felă , în măsuri d’ună caracteră esclusivă politică , legislativă șid esecutivă, este înve­derată că, fiindă­că suprema autori­tate, întru­câtă priveșce aceste ces­tiuni, aparține despărțimintelor­ le­gislative și esecutive, nu potă se fiă examinate din nod altă unde­va. Astă­­feră congresulă, arendă puterea sé declare resbelă, se impune tase, să-și aproprieze monedă, sé reguleze inter­­cursală și comercială cu națiunile străine , modulă d’a esercita aceste puteri nu póte face nici­ să­ dată su­­biectulă unei noui esaminări în nici ună altă tribunală......* ...„Déja cândă cestiunea este d’uă natură diferită și primitóre de uă cercetare și otărîre judecátoresca, a­­tunci ea admite uă soluțiune cu to­­tulă diferită “ acea­a ce­amă veZind că i-s’a dată prin cele mai susă es­­puse. Apoi cândă este vorba de atribu­­tulă puterii judecătoresci d’a judeca constituționalitatea unei legi, Story are ună capitolă întregă, al­ 28-lea, întitulată Judiciariă — Organisare și puteri, unde se aretă pe largă și că­derea puterii judecătoresci de a judeca constituționalitatea legilor­ și cuvin­tele pe cari se baseza. Ast­­fela fiindă, mărturimă că nu putemă înțelege acesta citațiune a autorității lui Story din partea d-lui procuroră­ generale ca­re susție că în totă lumea civilisată puterea ju­decátoresca n’are căderea se judece constituționalitatea legiloră, precum nu putemă înțelege nici citarea lui Bluntschir, care spune curată chiară în liniele ce se citeza că „dreptură publică americană admite afirmarea că un lege, care a primită sancțiunea puterii legislative, și a cărei formă, prin urmare, este perfectă corectă, pate fi atacată în fon­dă, ca contrariă Constituțiunii și considerată de tribu­nale ca neesistente“. Acestă procedere a d-lui procuroră­ ge­nerale nu numai că nu este civilă, dér încă nu este nici seriosă. Că aseme­nea citațiune pe dosă ne aduce a­­minte că anecdotă, după care uă cocóná bétráná, care nu scia carte, déré care afecta că scie, fiindă sur­prinsă uitându-se p’ună céslovfi pe care’lă ținea pe dosă, se scula Zscendă că copiii s’aă întorsă. Nu scimă déca se va recurge și în casuță de faclă la acesta sed la uă altă seusă iden­tică, decă trebuie se mărturimă cu toții că e mai bine ea cine­va se nu scie carte nici­de­ cum, ca se n’aibă curagială nici d’a pune mâna pe cos­­lovă, de câtă se scie atâtă de pu­țină, în­câtă se citescá pe dosă cea-a ce e scrisă într’uă carte. (Va urma), răspunsul pe care’l publicăm mai la vale. D. Hasdeu are negreșit dreptul de-a respunde, când se vede atacat pe tărâmul științei, într’un mod atât de neașteptat și de acea­a ne grăbim a’i publica respunsul. Credem înse că d-sea s’a lăsat pre mult a fi iri­tat de nesce atacuri, ce nu se pot considera de cât ca consecința ale că­ror erori, în cari este natural se cadă un străin, ce n’a avut încă timpul a dobândi o cunoscință profundă a limbei române. Ori­cum, aceste discusiuni științi­fice n’au întru nimic a face cu ges­tiunile politice și naționale, de cari se ocupă de Pieot în favorea Români­ei. D. Hasdeu, ca și ori­care Român, nu pare se-i fiă de­cât recunoscător de servițiele reale ce aduce națiu­nii nóstre printr’o asemene propa­gandă. Răspunsulü­meii d-lui Emile Picot. Qui s’y frotte, s’y pique. Convorbirile literare de la 1 Noem­­bre publică pe paginele 33 lf— 332 „raportul­ d-lui Paul Meyer asu­pra progresului filologiei române“, despre care redacțiunea Zisei f-i de­clară în notă că ’să traduce „cu cea mai mare fidelitate și fără nici ună comentară“, orfi în capă ne spune că acea sacră și inviolabilă pagină face parte dintr’ună memoriă, pre­­sintată Societății filologice din Lon­dra asupra „progreselor și realisate de studiile filologice la noțiunile de ginte latină, cari vorbesc„ limbi romanice“. Nu putem a sei cine se va fi însăr­cinată cu cele­l­alte „națiuni de ginte latină“, acelea cari — după opiniunea Convorbirilor­ — nu vorbescă „limbi romanice“, dară cee­a ce scimă este că raportul„ celă în miniatură des­pre România n’a eșită de­locă din pena d-lui Paul Meyer, „membru al„ Societății de limbistică și profesoră la scala de Charte din Paris“, și nici că a fostă măcară controlată de dânsulă, ci reproduce pură și simplu, ba­­ncă între guillemete, uă notiță comunicată de d. Emile Picot. Ar­ fi fostă dâră mai corectă din partea Convorbirilor, de a pune în titlu : „Raportul­ d-lui Emile Picot asupra progresului filologiei române“. D. Picot, după ce slăvesce pe d. T. Maiorescu, despre care zice că „e în România și mai specială în Mol­dova șeful­ unei scale literare, ale cărei organă sunt„ Convorbirile lite­rare“, apoi îmi acordă și mie urmă­­torea mențiune : «Ori­câtu de răpede trebuie se fiă acestă «revistă, nu p­utema trece cu vederea peste «Istoria critică a Românilor (Istoria critică »a Românilor») de d. B. P. Hasdeu. Acestă «carte, care dovedesce multe cercetări în di­­­ferite direcții, trateză adesea și despre «limbistică. Șine autorulu, cu totulü contra «titlului seu, este adesea lipsită de critică «și de prudență. Limba dacă, spre exemplu, «nu are secrete pentru d-sea; cu tote aces­­­tea nu are nici măcară grija se determine «grupa de idiome în care se cuvine a fi cla­­­sată. Avea ea are afinități particulare cu «limbele germanice, cu limbele slave sc» cu «cele celtice? Puntură acesta nu e nici mă­­«­car» atinsă în cartea d-lui Hasdeu, în care «tote cestiunile suntă resolvate mai ’nainte «de a fi tratate.» Chiar daca nam vedé în articlul­ d-lui Picot dusese amănunte intime despre d. T. Maiorescu, totuși nu ne­­ară fi fostă greă de a ghici sorgin­tea cea logică a informațiunilor d-sale, căci pasagială de mai sus d in cinci șiruri cuprinde două contradicțiuni și trei uitări. Prima contradicțiune : de la cartea mea „dovedesce multe cercetări în diverse direcții“, după cum o recu­­nosce ânsuși d. Picot, atunci în ce modă „tóte gestiunile sunt„ resolvate înainte de a fi tratate“, de vreme ce ele se trateza prin „multe cer­cetări în diverse direcții“? A doua contradicțiune : daca „nu se determină nici măcară grupa de idiome în care se cuvine a fi clasată limba dacă“, precum pretinde d. Pi­cot, acesta probeza că eă nu să gră­­bescă a „resolva tóte cestiunile îna­inte de ale fi tratată.“ Prima uitare : d. Picot se intreba daca limba dacică „avea afinități par­ticulare cu limbile germanice, cu lim­bile slavice sed cu cele celtice“, lă­­sândă cu desăvârșire la oă parte gru­­pulă eranică sed indo-persică, tocmai acela cu care cei mai mulți filologi moderni, unii mai bine, alții mai râr, afiliază tóte limbile tracice, precum : Lassen, über die alten kleinasia­tischen Sprachen; în Zeitschrift der deutschen morgenländischen Gesellschaft, t. 10, p. 361—388; Lagarde, Einige Bemerkungen über iranische Sprachen ausserhalb Erdn's, în Gesammelte Abhandlungen, p.|_266— 295; Gosche, De ariana linguae armenia­­cae indole, p. 20 sqq.; Renan, Histoire des langues sémi­­tiques, p. 52; Tomaschek, Über Brumalia und Rosalia, în Sitzungsberichte der Wiener Akademie, t. 60, p. 358 ; Schweizer, Arica, în Kuhn, Zeit­schrift, t. 1, p. 476 ; Mordtmann, über diealtphrygische Sprache, în Sitzungsberichte d. k. baier. Akad., 1862, t. 1, p. 12—38; Justi, Handbuch der Zendsprache, p. 16 (o. toț), 17 (o. ottTaXv]), 21 (o. jxä), 62 (o. ópoö), 65 (o. 3PóStoc), 78 (o. ^ipepoț), etc.; Blau, Das Albanesische, în Zeitsch. d. d. m. Ges., t. 17, p. 652 sqq.; Ellis, The armenian origin of the Etruscans, p. 5 sqq. A doua uitare , afară de grupului eranică, d. Picot scapă din vedere că mai există și grupulă greco-italică, cu care de asemenea uă semn de fi­lologi, începând­ de la Rask și Eichhoff până la Schleicher, ară voi se înru­­desc­ pe vechii Traci. A treia uitare , afirmândă că „de­terminarea grupei de idiome în care se cuvine a fi clasată limba dacă nu e nici măcară atinsă în cartea d-lui Hasdeu“, d. Picot arăta c’a citită a­­cesta carte numai pe sărite, căci altă­­felă ară fi găsită chiară în tomulă I, pe pagina 251 după prima edițiune, pe pagina 240 după edițiunea II, dă indicațiune forte limpede a afini­tăților t­iranice ale Dacilor­. Nu ’I mai vorbescă despre articu­­lulu meă „Studie gramaticale asupra limbei Dacilor­“, publicată în Co­lumna lui Traiană din 1874, No. 6, unde, luândă ca pantă de plecare caracteristica limbilor­ tracice făcută de Miklosich (Denkschriften der Wie­ner Akademie, t. 12, p. 7) și de Schu­­chardt (Der Vokalismus des Vulgar­iateins, t. 3, p. 49) să ajungă la con­­clusiunea că : „Tracii nu puteau fi „nici Greci, nici Latini, nici Celți, „nici Germani, nici Slavi, nici Litvani, „ci aparțineau a­nume ramurei era­­„nice scă indo-persice“. După ce amă constatată cele două contradicțiuni și trei uitări ale d-lu Picot, se ne întrebămă acum : are scie d-sea românesce? Singura operă filologică de pene acum a d-sele este un broșurică pu­blicată mai ană supt titlul­ de „ Do­cuments pour servir à l’étude des dialectes roumains“. In acea broșuri că d-sea inventéza ună dialectă bănățenă, pică inventéza, căci deosebirea cea fundamentală a acestui pretinsă dia­lectă consistă în ortografia cu care ’să îmbracă d. Picot, scriindă e cu codiță în locă de ă, s cu accentă în locă de ce saă ci, și altele de aceiași natură. După d. Picot, urmatorea doină, bună-oră, este în dialectulă bănă­­țână: Fá-mS. Dómna, ce me’í face, Fă-mS, Dómne, lemnu de tufa, SS mg taie mândra ’n furcii, Se me ducă, 'n șe^ezdre, SS mS țină ’n brățișare.... Décá nu crede cine­va în banatis­­mul­ acestei doine, n’are de câtă s’o véZá în broșurică d-lui Picot la pa­gina 42, unde o și traduce. Și cum o traduce! „Fá­ mé, Dómne, ce me’i face“ încurcă atâtă de r­ă pe d. Picot, în­cât d-sea­flă esplică pe paginele 42 și 43 în trei feluri, din cari nici u­­nulă nu nemeresce. C’ântâiă : «Faia-moi, Seigueur, ce que je désire....» Apoi în notă: «Mot â mot: ce qui me fait, ce qui m'importe...» In fine : «Fais-moi, Seignear, ce qui me tient au coeur...» Ori­care Română ară fi putută se ’i spună că idiotismulă „fă ce’i face“ însemneza în ori­ce dialectă din Da­cia lui Traiană, fiă in dialectulă bă­nățenii, fiă în dialectul ă bucurescenă, fiă în dialectul ă de la Tirchilesci sau de la Saba­ gâscil, curată și limpede: „fais ce qui bon te semble“, întoc­mai precum „dă ce’ida“ vrea se zica: „donne ce qui bon te semble“ și prin urmare versulă: «Fâ­ me, Domne, ce me-i face...» trebuie tradusă: «Fais-moj, Seigneur, tout ce que tu vau­­dras...» éra nici-de-cum : „fais-moi tout ce que je veux...“ f Reproducendă și traducândă, d. Picot face din cândă în cândă ună sară de „critică“. Asta, de exemplu, pe pag. 53, la versurile în dialectură bănățână­ Secerai câtă secerai, De la uă vreme mă lăsai, VeȘut sőre nalucinda, Maicele cu prânză venindu, Déru la mine n’are cine.... d-sea observă în uotă: „11 manque „ici un vers, en sorté que cine n’a „point de rime et que le sens gé­­„néral est assez obscur“, „Obscuritatea sensului generală“ în aceste versuri există numai pen­tru d. Picot, după cum ar­ fi ob­scură m­ă­testă chinesescă câtă de ușoră pentru ori­cine nu e familiară cu limba mandariniloră; totă numai pentru d. Picot lipseșce rima la cu­­ventură cine, fiindă­că nu s’a price­pută de a împărți ultimulă versă în: Dérü la mine N’are cine.... In aceași doină, d-sea vede lipsa de rimă în versură : Vine-uă mică turturică, care iarăși trebuie despărțită în: Vine-uă mică * Turturică ... D. Picot mé acasă că pentru mine „limba dacă nu are secrete“, că din parte’mi regretă, din contra, că pen­tru d. Picot are secrete pene și limba latină. Astă­felă în Zisa broșurică despre dialectulă bănățână ne întâmpină la pag. 5 următorulă pasagiă: «... si dans Ies environs de Yerșeț, Ies Rc^ «mains diseut, eomme Ies Serbes, zvon, «pour designer une cloche, si dans Ies au­­«tres régions du Banat et dans la conțree «de Körös, on dit harang (magy. harang «mérne sens), les Moldo-Valaques n’en ont «pas moins gardé le latin Klopot...» In vechia limbă slavică klopotu ïn­semneza „sunetă“ (Miklosich , Lex. palaeoslav., p. 290), de unde ală nos­tru clopotă pate să derive supt rapor­tul­ semnificațiunii întocmai ca fran­. Printre străinii cari se ocupă cu mai multe simpatii și mai în cuno­­ștință de causă de Români, este și d. Emile Picot, o ședere destul de lungă în România, apoi posițiunea de consul al Franciei la Teraindra, uni­te cu spiritul de intuițiune, a fă­cut ca Gestiunile relative la Româ­nia, și în genere la națiunea româ­nă, se devie familiare d-lui Picot. Apărarea ce a făcut în presa francesé Românilor din Ardeal contra împi­lării unguresce, mai multe articole de ziar­e, cari probaă și cea mai căl­­durosă solicitudine pentru națiunea română, și o cunoscere deplină a Ges­tiunilor sei politice și sociale, sunt atâte titluri la recunoștința Români­lor. In lunele din urmă d. Picot a scos la lumină o lucrare mai întinsă, un studiă supra Românilor din Macedonia, care, prin însemnătatea s­a, a meritat se fie publicat în capul Revistei de an­­tropologie, ce apare la Paris supt di­recțiunea d-lui Brocca. Acest studiu a apărut și în broșiură, care se pote găsi la librăria Speek; atragem aten­țiunea cititorilor asupra acestei lu­crări, ce are îndcuitul merit al unor cercetări minuțiose și al unei adevărate propagande, pe care d. Picot o face neîncetat în favorea României. Sun­tem convinși a fi interpreții fideli ai tutor Românilor, arătându-i vina nós­­tră recunoștință. Regretăm énse forte de-a nu fi întru acesta și interpreții erudi­tului nostru istoric, d. B. P. Hasdeu, care a găsit într’o notiță a d-lui Pi­cot despre progresul filologiei în Ro­mânia motivul unei legitime nemul­­țămiri personale, care s’a tradus în

Next