Romanulu, octombrie 1878 (Anul 22)

1878-10-09

936 ROMANILU, 10 OCTOMBRE. 1878 Urări caldurose și repetate acope­­riră cele din urmă cuvinte ale Au­gustului căpitanii și conducătorii alii Românilor, pe calea vitejiei și a bi­ruinței , și apoi M. S. porni spre o­­rașii însoțită de tunete de urări, cari se întindeau în to­tű lungulü șoselei până în orașă. Trecerea oștirei începu. După mu­sic­­era, cele șase stindarde luate de la Turci, care fură salutate cu multă căldură, apoi tunurile în nu­mără de 42 și în fine diferitele cor­puri de armată, tote însoțite de u­­nanime urări și două plase de bu­chete și de cunune. Aceleași urări, aceleași oferiri de buchete se văzură în totă lungulă căiei Victoriei și stradei Lipscani­­loră, care erau frumosă împodobite cu stindarde și pretutindeni pe la ferestre gingașe domne, care acope­­riră pe viteji cu flori. M. S. Domnulă primi defilarea în piața teatrului. Tunurile luate de la inamică au fost­ assijate pe bulevardă , spre a putea fi bine văzute de publică. Sera , musicele regim­entelor, au făcută uă serenadă la palate, și apoi ua retragere cu torțe. M. M. L. L. au străbătută orașul­ în trăsură, primite pretutindeni cu cea mai mare iubire și entusiasmă de mulțimea grămădită în tote stra­dele, apoi au bine-voită a asista la represintațiunea popolară dată de primărie în teatrală celă mare, în onorea oștirei. Orașul­ a fostă splendidă ilumi­nată. Grădina Palatului, a episco­piei, grădina botanică, pieța teatru­lui se distingeau prin gustură cu care erau împodobite. Din cea din urmă grădină s’aă dată focuri de artificie, care au produsă în publică uă deosebită satisfacere. Intr’ună cu­­venta, era feerică d’a vedea capi­tala în­­ Ziua Și séra de 8 Octobre. Acesta dată va remâne neștersă în memoria Bucurescenilor”. Constatămă cu bucurie că locui­torii Capitalei și-au focură și d’astă­­dată datoria ca nisce ómeni de i­­nim­ă B hbiferă, infestTi­­­­nele lui și demnă d’acestă fericire ■ și onore. Ordinea cea mai completă­­ a domnită pretutindeni, grație bu­­­­nului simță ală poporațiunii care a­u făcută singură poliția. Ună însemnată bărbată străină, care a văzută armata și serbarea ce i s’a făcută ieri, a zisă, nimică nu e nu neputință acestui popor­, care are uă astă­felă de armată terito­rială și nimeni nu se pate îndoui de marele lui destinate. Comisiunea europeană in Rum­el­ia orientale. Comisiunea este astă­feră compusă : Germania : d. de Braunschweig, vice­­consule. Austro-U Ungaria : d. de Kallay, șambe­lanii ală M. 8. împăratului Francisc­ Iosef. Francia : d. baronii de Ring, ministru plenipotențiarii, avândă de ajutoră pe d. de Coutouly, consule. Engliteza : Sir Henry­ Drummond Wolf, membru al­ Parlamentului, arenda de a­­jutoră pe d. comite de Donoughmore, mem­bru ală Camerei lordiloră. Italia : Cavalerulă Vernoni, primulă dra­­gomană al­ legațiunii italiane la Constan­­tinopole. Rusia : d. Chepeler, colonelă de stată­­majoră, primă-comisară, și principele Te­­reteler, consulă-generale la Filipopoli, ală douilea comisară. Turcia : E. S. Assim-pașa, mușiră, se­natorii, primulă comisară, și Abro-Efendi, directore ală biuroului contențiosă la mi­­nisterul­ de externe, al­ douilea comi­sară. Întâia întrunire a fostă la 30 Septem­­bre la Canlidja, în vila marelui-viziră. Saf­­vet pașa a arată buna-venire delegațiloră puterilor­. A esprimată durerea ce încărca guvernul, văzendă că urele de rasă se perpetuă și se ínvenineza în provincia care e de pacificată și de organisată. Sublima Portă va da totă concursulă­săă comisiu­­nii în nobila sarcină ce­a întreprinsă. Saf­­vet-pașa a anunețată că guvernul­ elabo­­­­răză în momentul­ de factă­ună proiectă de organisare a Rumeliei orientale. Comisiunea a intrată apoi în ședință și s-a ocupată mai alesă în acesta primă în­trunire de regulamentulă său internă. In câtă privesce cestiunea președențieî, s’a otârîtă, după discuțiune, ca se se dea lui Assim-pașa, pe câtă timpă comisiunea jjI , va fi la Constantinopole. Cândă comisiunea se va transporta în I Rumelia orientale, președenția se va da fie­­cărui comisară din cinci­spre­zzece zile în cinci­spre­zece­­ ide­i după ordinea alfabe-D. Rozet, atașată la ambasada franceză, a fostă alesă secretară, și arendu de aju­toră pe d. Iscolsky, secretarul­ consulatu­lui rusă la Filipopoli, și pe Selim-Effendi, funcționară chreștină la Sublima Portă. S’a­otărîtă ca protocalele se se tipă­­răscă. Ședința a doua s’a ținută la 3 Octobre, la Assim-pașa, care era indispusă. Comisiunea s’a ocupată ântâiă de veri­ficarea mandatelor. A recunoscută că suntă îndestulătore și i îngagiază în aceiași con­­dițiune pe tóte gvernele represintate. S’a decisă apucă ori­care otărîre luată cu majoritate de voturi va fi otărîtore, deci minoritatea nu e clară înscrisă că nu se supune. In casulî acesta, comisiunea își va urma lucrările, ăsândă cestiunea sa uă parte ca s’o reia mai târziu. In prima ședinț, d. baronă de Ring pro­pusese moțiune u­rmătore: comisiunea va delega pe unul d in membrii sei ca să se pue în relațiune . Banca imperială­­ oto­­mană și se studize condițiunile cu care acestă stabiliment financiară se va însăr­cina eventuală în Rumelia orientală se per­­cepă, supt controllă comisiunea, contribu­­țiunile directe și indirecte, precum și ve­niturile de pe prprietațile statului, și să opereze, după probi­an­ța comisiunea, plățile în sarcina provizciei. Moțiunea adăugia că sumele percepute vor­ forma ună deposită specială încredinț­ă Băncei otomane, care nu va putea să dipună de dînsulă nici pen­tru socotelile sale cu guvernulă­­ otomană, nici pentru operațunî de bancă. In fine moțiunea precisa că acesta înțelegere cu Banca otomană nu prejudeca­otărîrea ce va lua comisiunea europena în înțegere cu Sublima Portă, penru organisarea definitivă a regimului financară a nouei provincii. In ședința a doia acestă moțiune a fost­ discutată cu mulți focă de comisarulă rusă. La 7 Octobre, sa ținută ședința a treia. In acestă ședință moțiunea baronului de de Ring, a fostă adoptată. I­. Vernoni și Abro-Effendi a­ fistă desemnați ca să se înțelegă cu Banca otomană despre organi­sarea financiară a Rumeliei orientale. Comisarul­ engleză a propusă ca guver­­natorulă creștină să se număscă câtă se póte mai curânda și ca administrațiunea să fie dată otomanilor­. Comisarii ruși ai combătută acestă pro­punere. Ei au declarată că tratatul­ de la San-Stefano a îigagiază pe Turcia în a­­cestă privință și ai negată competința co­­misiunii. Comisarul­ turcă a respinsă că tratatul­ de la Berlin anulase acestă pantă specială ală tratatului de la San-Stefano, și a declarată lămurită că, daci Rușii au dreptul ă se ocupe aceste provincii, Turcii au dreptulă s’o administreze. S’a­otărîtă ca comisarii să consulte gu­vernele loră respective. Embaticurile viitorii. Reproducemă după Monitorulü ofi­ciale de ieri următorea circulară a d-lui ministru de interne către d-niî prefecți de județe : Domnule prefectu. Pe mai multe proprietăți particulare și ale Statului se află vii sădite din vechime, pentru care posesorii loră aă plătită ani îndelungați nesupărați săă vă dare bănăs­­că­­sca uă dare în natură din producțiune. Acesta situațiune avându-o în vedere le­gea rurală, densa a prevăzută la art. XIII că „Sătenii au facultatea a primi în locu­rile legiuite pământurile ce le au astăzi. „Orî-ce alte pământuri ce mai are sǎtenulü „peste locurile legiuite rămână în folosul ă „lui, după învoielile săvârșite sau după în­datoririle obicinuite până acum.“ Ordinele instructive pentru aplicarea le­gei rur­ale explică că viile nu intră în pre­­scripțiunile legei rurale, și, prin urmare, acelea rămână a se menține în cuprinderea învoielelor­ ș’a obiceiurilor­, învoieli și obi­ceiuri care esist­ă negreșită înaintea legei rurale. Câți­va ani după aplicarea acestei legi, unii din proprietari și arendași, mai cu sămă­­nă găsită mijlocală, șicanândă pe locuitori, în facia chiară a unei administra­­ții indiferente și culpabile la primirea dijmei săă plata embaticului, a readuce, contra spiritului legiuitorului, claca cu mai mare rigore. Astă­felă, în unele judecie, cum de exemplu în Mehedinți, pentru ca locuitorii să potă continua lucrarea viitoră soră, au fostă siliți a plăti arendașiloră până la 3 galbeni și 42 de dile de lucru pe ană pen­tru ună pogonă de vie, pe care de altmin­trele a ’lă poseda înainte de legea rurală. Starea nenorocită a locuitorilor, care au avută vii cu diferite învoieli a silită pe ministeră, ca, printr’ună ordină circulară supt No. 13.505, din anul­ 1872, să taie scurtă cu aceste abuzuri, invitând­ pe pre­fecți a nu tolera pe arendași și proprietari ca să considere pe locuitori ca chiriași ai aceloră vii, și, ori­unde se va dovedi că ar­ fi luată mai multă de­câtă vechiele așeză­minte, pe do­uă parte se restabilescă pe locuitoră în dreptulă săă de proprietară, ără pe de alta pe culpabili de luări ne­drepte să -i înainteze justiției. In facia chiară a legei și ordinelor, in­structive citate mai susü, vădă cu mâhnire, d-le prefectă, din desele reclamațiuni ce întâmpină, că proprietatea locuitoriloră con­tinuă a nu fi respectată, că locuitorii sunt­ isgoniți din vii, că li se interdice culesulă și că funcționarii administrativi de diferite grade, agenți auxiliari ai poliției judecăto­­resci, sunt­ slabi, săă­esită a încheia ac­tele legale și a preda pe tulburătorii pro »»»larnfiî­­m­­ 1­ț W’ Mă vădă dără nevoită , d-le prefectă, a vă aminti c’a sosită timpulă a începe a ne face cu toții datoria. Spre acestă sfârșită vă invită să luați îndată măsuri, pentru ca proprietatea cea mare ca și cea mică să fiă d’uă potrivă respectată și asigurată, pentru ca atâtă locuitorii câtă și arendașii să în­­țelegă că locuitorii suntă proprietari pe vii în condițiunile vechilor­ așeezăminte, și că n’aă să plătăscă mai multu de câtă aceia ce suntă îndatoriți prin ele. Locuitorii pe brațele lor­ și proprietarii pe pământurile loră suntă liberi, unii se ceră și alții să dea câtă ară voi­­ensă aceia ce pretindă de la d-vostră, este ca consi­­liurile comunale, la facerea învoielelor, pentru munci agricole, să preveghieze și să nu lase pe esploatatorii de moșii să spe­culeze asupra confusiunii ce s’a introdusă, din nenorocire, în spiritele locuitorilor­, că ei nu mai suntă proprietari, ci chiriași ai viiloră, și astă­felă arendașulă ară avea dreptulă a’i es propria din vii, déca ei (lo­cuitorii) nu s’ară supune la plata chiriei pământului de lucru, pe care o ară dicta arendașulă. Asemenea preveghiere, d-le prefectă, după cum cunoscețî, o impune consiliurilor­ co­munale chiară art. 15 din legea tocmele­­lor­ agricole. Acestă articolă obligă pe con­­siliă a refusa legalisarea unoră tocmeli pe dată ce munca pe care se învoieșce ună lo­cuitoră este mai mare de­câtă aceia ce ară putea lucra elă și familia lui, înțelegeți fără că consiliulă este cu atâtă mai multă obligată a refuza legalisarea învoieleloră, cândă va vedea că la întocmirea loră buna credință n’a esistată, că arendașură a spe­culată asupra temerei locuitorului că n’ară­mai fi tolerată a intra în via sea, îndată ce elă n’ară consimți la învoielele depuse. Terminândă, vă amintescă că art. 25 din legea t­emelelor­ agricole dă dreptă de censură ministrului de interne asupra au­­torităților­ însărcinate cu aplicarea ei. Pen­tru a putea face ușă de acestă mare dreptă, amă necesitate de totă concursulă d­v., lu­minată și nepărtinitoră, căci, numai făcândă să se respecte proprietatea cea mare și cea mică d’uă­potrivă, observândă buna credință la facerea învoieleloră și esecutându-le a­­poi nepărtinitoră și la timpă, vom­ putea aduce adevărate și bune servinie, atât­ pro­­prietarilor, câtă și cultivatorilor­. Primiți, d-le prefectă, încredințarea con­­siderați unei mele. Ministru: G. A. Rosetti. SOIRI D’ALE Z­ILEI. Din capitală, Ministerul­ da finanele aduce la cuno­­scința publicului prin Monitorulu oficiale că, cu începere de la 10 Octobre, dobânda bonurilor­ de tesaură, ce se voră emite de la 10 Octobre înainte, va fi numai ao­i la al­la.* Monitorul­ publică decretură domnescă prin care se sancționază regulamentul“ Crucea comemorative Elisabeta, de curendă instituită, și care se va conferi domnelor”. Din județe. * Orientulü află ca d. M. P. Foscolo, co­merciante din Galați, capă ală casei Fos­ FOIȚA ROM­Als­ULUI— 9 OCTOBRE. SEPTEMANA TEATRELORU. Muma din poporu, comedie în 3 acte de Emile Augier, tradusă de d. Simeon Mi­­chălescu.—Pe m­aluru Cârlei, comedie în­­tr’una actă de d. ***.—Artiștii și critica.— Opiniunea lui Lessing.—Teatrul­ națională și teatrele străine.—Abonații noui.—Una în­cepută.— Necunoscutură cunoscută.— D-na E. Popescu—D-ra A. Bârsescu, înainte d’a mé ocupa cu piesele ce s’au represintată Marția trecută la teatrul­ na­țională, așă vrea să lămurescă aici uă ces­­tiune care se atinge de critica dramatică. Să ’mi fiă permisă însă a lăsa la uă parte rațiunile ce-mi impună datoria d’a pune a­­césta cestiune pe tapetă, căci e departe de mine ideia d’a supăra pe cine­va. Care este déjà misiunea criticului dra­matică ? Misiunea m­a este d’a judeca în cunos­­cință piesele represintate, d’a arăta meri­tele și defectele lor, din puntură de ve­dere estetică și literară, d’a lumina publi­­cală, în­câtă ’i stă în putință, și apoi d’a judeca pe artiști, cu nepărtinire, d’a ’i lăuda fără lingușire și d’a’î critica fără rea voință. Intru îndeplinirea acestei misiuni, criti­­culă dramatică nu pote avă altă judecătoră de­câtă consciința lui și trebuie să se bu­­­­cure de cea mai deplină independință. Ce s’ară întâmpla dăcă autorulă criticată,­­ său actorulă judecată într’ună modă mai multă săă mai puțină aspru, s’ară supăra și ară reclama în contra opiniunii criticei? Unde ară fi independință criticului ? Cum și-ară pută îndeplini elă sarcina ? Dăcă criticulă dramatică s’ară găsi în facia unoră asemenea recriminări, n’ară fi elă în dreptă să răspundă: „Domnule, din momentul ă cândă ai uă piesă și o supui la judecata publicului, din momentulă cândă primesci m­ă rolă și vii să ’să debutezi pe scenă, în fația unei săli pline, aparțiî publicului, aparții criticei. Toți au dreptulă să te aplaude săă să te flueze, și n’ai nici ună dreptă să reclami. Dăcă te superi, atâtă mai rău, vei proba că nu ești în stare să auzi adevărulă, că nu te cunoscî pe tine ensuțî, că nu vrei să te în­­dreptezi. Ascultă mai bine pe cei ce te critică; dăcă esti sicură că suntă rău-voi­­tori, desprețuiesce ce spună, și publiculă va judeca între unul­ și altulă și va da drep­tate; însă dăcă scii că vorbescă cu cugetă curată, cu dorința d’a ’ți arăta defectele,— căci nu este nici operă, nici ad­oră fără defecte,—cată să profiți de consiliere ce ți se daă. Așa facă artiștii adevărați, aceia care suntă însuflețiți de nobila ardăre a ar­tei, aceia care nu se simtă nici uă­dată a­­junși, care muncescă necontenită, și care, chiară atunci cândă suntă ajunși, suntă cei din ur­mă care recunoscă acesta. Nu cere dără nici­ uă­ dată ca criticulă să te cruțe, și mai cu sămâ să nu vorbescă de tine. Tă­cerea criticei este anihilarea artistului, căci critica este stimulatorulă artei; ea o sus­ține, ea o împinge înainte, ea o face să a­­jungă la culme. Supt biciulă, câte uă­dată brutală și necruțâtoră ală criticei, amorulă propriă ală nostru suferă, este adevărată; dără gâsimă în mândria nostră uă nouă putere, și, ca se protestamă, ne silimă să facemű mai bine și ne încercămă să pro­­bămă că bine a făcută critica să fie aspră cu noi, căci suntemă în stare să facemă mai bine. Numai cei neputincioși nu suferă min­ca. Omulu tare are măcară uă schîn­­etă de talente, acela nu va protesta de­­ată arătândă că e demnă de atențiunea ;e i­ s’a dată, de povețile ce i-s’aă făcută. Ce­va mai multă , critica care tată laudă nu este uă critică; este, cum­­ Jige France­ ’ sulă, vă curată flagom­eria, înjositore și pentru acela care­ o face și pentru acela care o primesce. Nu este ore uă adâncă mulțămire pentru una artistă d’a fi lăudată chiară de acela care a fostă totă­ d’a-una aspru cu elă, d’a ’să sili să ’î recunoscă talentul!?“ Astă­felă ară răspunde criticulă drama­tică pusă în posițiune d’a ’și apăra inde­­pendința de judecată. Și ară­tută să ci­teze interlocutorului său aceste rânduri ale lui Lessing: „Fiă mnă artistă de secsula mea săă de celu-1­alta, nu s d­ă de câtă să laudă pe care potă să i-o adreseză, adică că ’să credit mai pre­susu de orî-ce susceptibili­tate. Presupună că, în ochii lui, artea trece înainte de tate, că ’î place se fiă judecată cu franchețe, și că e mai mulțămită se va­­dă critica înșelându se vorbindă de den­­sulă de câtă se tacă. Câtă despre acela care nu este simțitoră de laudă, suntă gata să recunoscă că m­amă înșelată asupra lui, nu e demult să fiă studiată de mine. Ade­­văratal­ artistă nu crede că vedemu și că simțimă puterile sale, pe câtă timpă nu vede că scimă să ’i recunoscemu defectele. Puțină ’a păsa d’uă admirațiune nemărgi­nită și nu e măgulită de câtă de lauda aceluia pe care ’să scie destulă de cura­­giosă ca să ’să blameze.“ Câtă pentru mine, credă cu amă dată destule probe de nepărtinire de cândă amă onerea să redigeză acestă forță dramatică, ca să nu fiă acusată de rea-voință către artiști, mai cu sămă către artiștii teatru­lui națională. Așă eși din acestă nepărtini­re cândă așă lauda pe artiștii care, după mine, nu merită laudă; așă face ce­va mai multă , i­așă induce în erore, și apoi mi­­s’ară pută imputa mai târziiă că, déca nu s’aă îndreptată, că suntă de vină, căci i-amă încuragiatu să persevereze pe calea rea ce aă apucată, în loc­ să le daă consilie, să le arătă defectele de care s’ară pută desface cu multă stăruință, cu uă muncă ne­obosită și uă adevărată iubire pentru artea loră. Acestea crise, mă întorcă la piesele re­presintate Marția trecută de societatea ar­­tiștilor­ asociați. ^Pentru prima oră, de cândă există societatea, erau abonați în loje. Nu în tote, căci cu greă se perde uă rea deprindere. Și publiculă nostru s’a o­­bicînuită să crădă că teatrulă națională nu merită nici uă băgare de săină. Este de bon ton să mărgă la operetele francese, să privăscă,—căci celă puțină ună sfertă din publică nu înțelege limba,—actori d’a treia săă d’a patra mană, care, în mare majo­ritate suntă departe d’a fi atâtă de buni ca actorii români. Și ca să daă uă probă, întrebă dacâ în trupele care au trecută p’a­­ici, în timpă de cinci ani, a fostă ună sin­gură comică mai bună de­câtă Iuliană, ună grimă mai bună de­câtă Mateescu,— nu vorbescă de Millo, căci amă pre multă respectă pentru talentul­ său, ca să nu gândescă u­ă m­inută a ’să pune în para­lelă cu actorii străini care ne vină din condă în condă, actori de importațiune care au singurulă merită în genere d’a fi străini. Este asemenea grand genre d’a merge să casce la opera italiană, aici celă puțină nici a treia parte din publică nu înțelege limba. Nu vorbescă de cei ce înțelegă musica, căci ară fi lesne­sé’í numărămă. Déji suntă artiști care cântă într’uă limbă străină, bine-reu nu e nimica; suntă străini, ori­câtă de scumpe voră fi abonamentele, numerală lojeloră ș’ală statelor, va fi totă­­dea­una pro mică. Ore s’a gândită publiculă română că a­­cești actori străini, care suntă, o repetă, mai toți inferiori actorilor­ români, suntă toți plătiți,—plătiți de publiculă română se înțelege, nu de impresarii,—fie­care 1000 1500, 2000 lei noui pe lună, pe cândă ac­torii români, aceia care jocă în româneșce, aceia care au sarcina d’a întemeia artea dramatică română, suntă plătiți, cei mai mari, de la 200 până la 400 lei noui? S’a gândită că suntă actori români, buni, plini de viitoră, devotați artei, care au de la 50 până la 100 lei noui pe lună? Nu credă că publiculă s’a gândită la a­­cesta, căci publiculă are inima bună, ge­­nerosă, și s’ară fi grăbită atunci să vie în ajutorulă unei instituțiuni naționale, una din cele mai însemnate, aducându’i concur­sulă bunei săle voințe. In sfîrșitu, anulă acesta s’aă găsită vr’uă duzină de abonați. Este puțină, forte pu­țină, însă este ună începută, este mai cu sămă ua încuragiare pentru artiștii care se voră sili să fiă la înălțimea misiunii loră, și care voră pută, celă puțină în su­lete de abonamentă, se’și încerce puterile în piese literare, ceia ce nu puteau face înainte. Astă­felă Marița trecută s’aă dată două piese literare, care au avută celă mai mare succesă : Muma din Poporu și Pe malulü gârlei. Muma din poporu este cunoscută; mă voi mulțămi să noteză aici deplina reeșită a d-nei Euf. Popescu, care a găsită în a­­cestă piesă uă adevărată și minunată cre­­ațiune. Este peste putință d’a fi mai na­turală, mai mișcătore, mai demnă, mai­, mumă din poporă de­câtă a fostă. Este peste putință d’a închipui într’ună modă mai adevărată acea mândriă naivă a mu­­meloră p­ntru copilulă soră. Intr’ună cu­vântă, d-na Popescu a fostă mama ensași, în întrega putere a cuvântului. Pe malula gârlei este u­ mică piesă a cu­noscutului nostru necunoscută confrate în cri­tică dramatică, care se ascunde supt masca lui Ascanio. Să respectămă déra vălură ușoră

Next