Sportul, iunie 1970 (Anul 26, nr. 919-948)

1970-06-30 / nr. 948

tpag. ft 2* ......................... ..................­ ' * /jT/ mulțumesc. / tig ’­tau! meu învăţător*! jfe ___„a, ... _ ■ *■*' ' “ Curtea şcolii din Micfalău — un veritabil complex sportiv. AMINTIRI CU CAMOR... P­rofesorul Camil Morţun se pregăteşte să sărbă­torească o jumătate de veac de cînd inima sa este nemijlocit legată de inima stadionului, palpită, arde, e­­xultă sau suferă bealaltă cu bătăile şi tresăririle ei. „Camor“ (un pseudonim care l-a consacrat, fără a în­cerca să se ascundă vreodată in spatele lui) semnează pri­mele informaţii în „Ecoul sportiv“ la vîrsta pan­talonilor scurţi, minat de un demon lăuntric care l-a scos timpuriu din universul mirific, dar fictiv, al copilă­riei şi l -a adus în acela as­pru, dar real, al vieţii. Adolescentul îşi împarte timpul cu o maturitate gra­vă între şcoală, gazetărie şi sport, făcîndu-le pe toate bune, cu îndemînare. Este elev, reporter la „Gazeta sporturilor“, atlet-sprinter, printre colegii săi de pistă numărîndu-se în anii celui de-al 3-lea deceniu al seco­lului nostru, strălucitul­­polisportiv Virgil Ioan, Pompiliu Macovei, actualul preşedinte al Comitetului pentru cultură şi artă,­ Octav Luchide, ceva mai vîrstnic, regretatul alergător Costin Hîrjău. Dar, atît condeiul cît şi tronometrul vor rămîne pre­ocupări subsidiare, drumul vieţii lui fiind, în cele din urmă, consacrat carierei pe­dagogice. — In 1929 — spune Camil Morţun — am intrat în In­stitutul superior de educaţie fizică, pe care l-am absolvit în 1933. De atunci, timp de 35 de ani, am activat ca pro­fesor, dintre care 20 la liceul Caragiale. Prin mîinile iscusite ale lui Camor au­­ trecut nenu­mărate generaţii. Primii săi elevi sînt astăzi oameni cu părul cărunt. Dar toţi îi poartă dascălului o recunoş­tinţă caldă pentru iscusinţa cu care a reuşit să le insufle dragostea de mişcare, făcînd din ea o sete rămasă nepoto­lită toată viaţa. Spuneţi-ne, profesore, cîţi­­va dintre ucenicii cei mai destoinici pe care i-aţi avut. Camil Morţun face un vă­dit efort de memorie. — Au fost foarte mulţi! Să vă dau nume mai apro­piate de zilele noastre. Handbaliştii Cornel Oţelea, Gheorghe Goran, Valentin Samungi, Mihai Marinescu, jucătorii de polo Gavril Bla­­jec, Aurel Zahan, Mihai Zamfirescu, v­otătoarea Mă­­riuca Rotaru, trăgătorul Ion Olărăscu, astăzi un eminent arhitect, poetul Dimitrie I­­vănceanu, care a fost foarte dotat pentru sport, şi alţii. — Există o prejudecată, potrivit căreia performanţa sportivă ar fi în conflict ire­conciliabil cu învăţătura. S-a socotit, de pildă, că pre­miantul clasei trebuie să fie neapărat un copil firav, iar campionul sportiv, corigent la două materii. — O asemenea concepţie a existat şi, din păcate, mai există pe alocuri. Dar lunga mea practică profesorală o infirmă, îmi amintesc, acum vreo 40 de ani, o serbare de sfîrşit de an la care direc­torul şcolii emitea în cuvîn­­tarea sa aceeaşi teorie. Spre surprinderea generală, insă, cînd a început împărţirea premiilor, cele mai multe au revenit elevilor sportivi. Ceea ce m-a determinat sa scriu un cursiv în gazetă care avea să-mi provoace multe neajunsuri. Cred, con­tinuă Camil Morţun, că un rol hotărîtor îl joacă, din a­­cest punct de vedere, profe­sorul de educaţie fizică, de gimnastică, cum i se spune curent. El poate şi trebuie să trezească în copii dragostea pentru mişcare, pentru exer­ciţiul fizic, pentru Sport, fă­cînd ca aceasta să devină o deprindere de viaţă şi nu un scop în viaţă. — Ce metode preconizaţi in realizarea acestui ţel ? — Copiii, dar nu numai ei, ci şi părinţii, ceilalţi colegi de catedră, trebuie convinşi de frumuseţea exerciţiului fizic, de foloasele şi necesi­tatea lui. Iar argumentul ho­­tărîtor este, de bună seamă, exemplul personal. Apoi, activitatea sportivă şcolară trebuie organizată potrivit vîrstei şi mentalită­ţii celor cărora li se adre­sează. Copilăria şi adolescen­ţa sunt tulburate de nerăbda­re, curiozitate, capricii. De toate acestea trebuie să ţină seama dascălul de sport, concepînd o activitate tine­rească, plăcută, atrăgătoare. Sufletul tînăr respinge tot ceea ce este plat, anost, plic­ticos. O oră de educaţie fi­zică ratată poate avea urmări grave în mentalitatea elevu­lui. Evident, în anii din urmă s-au înregistrat progrese con­siderabile. Au fost cîştigate cîteva bătălii importante, dar lupta este departe de a fi terminată. La 61 de ani, Camor are nu numai faţa tânără (şi bronzată) dar şi sufletul. Este efervescent, neastâmpă­­rat, mereu grăbit, veşnic dor­nic să facă ceva. Activează în federaţiile de rugby şi at­letism (al cărei preşedinte a fost odată), colaborează în presă, este corespondentul sportiv pentru România al publicaţiilor franceze „Midi Olympique“ şi „Dépéche du Midi“ din Toulouse. Il întrebăm: — Care este, după părerea Av., principala calitate nece­sară unui dascăl de sport ? — Aceea de a nu-și socoti niciodată încheiată misiu­nea ! Valeria CHIOSE . sportál CITE NU S-AR PUTEA SCRIE!... Cine rosteşte numele învă­ţătorului Acaţiu Feier din Micfalău este tentat să-i aso­cieze prezenţa cu o pluritate de acţiuni menite să dez­volte gustul copiilor şi al e­­levilor pentru cicloturism. Este şi firesc. Din 1960 şi pînă acum, inimosul dascăl din judeţul Covasna a călăto­rit pe bicicletă, împreună cu elevii săi, în ţară sau peste hotare, aproape 20 000 de ki­lometri... Acaţiu Feier nu este, însă, numai un animator al ciclo­turismului. „Prima dintre pre­ocupările mele — obişnuieş­te s-o spună, cu vorbă do­­m­oală, cu modestie — se în­scrie in cu totul altă sferă... Ca să atragi copiii în sport, trebuie să le oferi cît de cit condiţii, adică terenuri, un spaţiu corespunzător de joa­că. Nu vreau să spun baze sportive, în sensul pretenţios al cuvîntului. Totuşi, noi am reuşit aşa ceva, fără investi­ţii speciale, numai cu contri­buţia copiilor şi a părinţilor şi, bineînţeles, cu înţelegerea Consiliului popular şi a Co­operativei agricole de pro­ducţie..." V­enise la Micfălău, in 1959, după ce doi ani înainte­ fu­sese învăţător intr-un cătun din munţii Bodoc, la Lisnău- Vale. Cu cei 12 elevi ai şcolii din Lisnău, Acaţiu Feier reu­şise să amenajeze, pe por­ţiuni mai puţin abrupte, o mică bază sportivă şi să a­­ducă cele două echipe — de oină şi handbal — printre fruntaşe pe judeţ. Ulterior cinci dintre cei 12 elevi ai şcolii din Lisnău s-au mutat undeva, spre Sf. Gheorghe. Pentru cei 7 rămaşi în cătun era de ajuns un singur învă­ţător. Micfalăul a însemnat o în­aintare pentru noul învăţă­tor. Case frumoase, oameni gospodari, mulţi, foarte mulţi copii, subliniez acest fapt, de­oarece Acaţiu Feier iubeşte foarte mult copiii. Pasiunea­ pentru sport, însă, lipsea a­­proape cu desăvârşire. Curtea şcolii, înclinată cu aproape 30 de grade, nu îngăduia nici un fel de amenajare spor­tivă. Era argumentul cara dezarmase pe toată lumea. Nu însă şi pe Scaţiu­ Feier Cu spiritul său­ întreprinză­tor, cu uriaşa-i putere de muncă şi perseverenţă, noul învăţător a găsit soluţia de a transforma un spaţiu impro­priu într-o veritabilă bază sportivă, complexă. A început cu operaţia de nivelare a curţii. Asta a în­semnat zeci de camioane de pietriş aduse de la cariera situată în marginea comunei. Apoi, drenaj, tasare. Şi, după aceea, una cite una, plantate armonios, terenurile de sport , pentru volei, baschet şi handbal, sectoare de atle­tism şi gimnastică, spaţiu pentru popice şi tenis de masă. Acum, învăţătorul din Micfalău ţinteşte mai depar­te. Vrea să bitumineze tere­nurile, să extindă instalaţia electrică, să organizeze noc­turne sportive. Cit a durat întreagă aceas­tă poveste? Cam trei ani de zile. Şi cam tot pe­ atit i-a fost necesar învăţătorului să infrîngă o mentalitate puţin propice sportului. încă din anul numirii sale la Micfalău, el recomandase co­piilor să-şi confecţioneze maiouri şi chiloţi. Le dăduse şi un tipar anume. — Ce pofteşte noul învă­ţător? au ripostat ritos pă­rinţii. Ce, nu se poate face sport şi fără echipament ? învăţătorul se angajase, de fapt, într-o luptă deloc u­­şoară. Cîştigase, e drept, cîţi­­va adepţi, însă marea ma­joritate a comunei se afla de partea cealaltă. Acaţiu Feier nu s-a dat bătut. A dovedit răbdare şi stăruinţă. Şi atunci cînd curtea şcolii avea să a­­rate aşa cum v-am descris-o, asta s-a întîmplat în primă­vară, s-a adresat copiilor: — Miine nu mai vine ni­meni cu echipamentul de sport. Vom face orele de e­­ducaţie fizică in uniformă, ca acum trei ani... Nici nu se încheiase bine ziua — cineva văzuse, prin ulucile gardului cum lucra învăţătorul — şi directorul şcolii a şi fost luat cu asalt de părinţi. — Bine, dar ce-nseamnă asta? Cum se poate să se lucreze la sport IN UNIFOR­MĂ, IN ŢINUTA DE STRA­DĂ?! COPIII TRANSPIRĂ, RĂCESC... Bineînţeles a doua zi s-a revenit la maiou şi chiloţi. Dar învăţătorul din Micfalău cîştigase bătălia... Acaţiu Feier nu s-a oprit aici. Paralel, la îndemnul ti­neretului, cu ajutorul aces­tuia, s-a apucat să schimbe înfăţişarea „stadionului“ din comună — un fel de to­loacă. Terenuri de volei, bas­chet şi fotbal, pistă de 400 de metri cu patru culoare, tribună de pămînt cu o ca­pacitate de 1200 de locuri, o cabană-club prevăzută cu vestiare şi biliard. Intre ce a fost „stadionul“ şi ce este astăzi... Şi-l mai roade un gind pe învăţătorul din Micfalău, do­reşte să amenajeze o mică bază sportivă şi pentru pre­şcolari. A obţinut spaţiul ne­cesar, oamenii sunt acum în­călziţi de o asemenea iniţia­tivă. Restul... Cite nu s-ar putea scrie despre Acaţiu Feier._ Un ro­man întreg. Il pregăteşte — — suntem­ informaţi — scrii­torul Pop Simion. Noi, deo­­­cam­dată, ne vom opri aici... Tiberiu STAMA OMAGIU ŞLEFUITORILOR... In aria complexă a activităţilor sociale învăţătorul reprezintă o figură centrală, ei avind mandatul în­tregii naţiuni de a şlefui diamantele pe care aceasta i le pune la dispoziţie : copiii. Am dorit ca, în seran de omagiu pentru stăruinţa cu care omul de la catedră călăuzeşte spre viitor paşii tinerelor vlăstare, să stăm de vorbă cu câţiva dascăli de sport, ostaşi vrednici pe marele front al educaţiei. Ne-a fost greu să facem alegerea pentru că pretutindeni am găsit oameni despre care merită să se scrie. Ne-am oprit doar la trei, dar prin ei vrem să înţelegem că am stat de vorbă, simbolic, cu toţi, pentru că gindurile lor frumoase sunt de fapt ale tuturor. — Sunteţi ac­ei de ani la cate­dră. E mult, e puţin. Ce crede profesoara AURELIA STOICES­­CU ? — Nu vreau să mă gindesc niciodată că a trecut un sfert de veac de activitate didactică. Nu vreau să știu că pînă a-mi în­cheia cariera au rămas mai puțini ani, decit am înapoi. Eu cred că e puțin ; cînd ești cu adevărat îndrăgostită de meserie, fiecare an ți se pare prea scurt. — In îndelungata dumneavoas­tră carieră, care a fost principiul călăuzitor ? — Sarcina principală a profeso­rului, şi de aceasta nu este scutit nici cel de educaţie fizică, este cunoaşterea copiului şi educarea lui. Aceasta se face cu răbdare şi blîndeţe, dar şi cu exigenţă. Bineînţeles, in funcţie de confor­maţia psihică a copilului. Princi­piu meu ? Enunţat, el ar suna astfel : cunoşti elevul educîndu-1 şi îl educi mai bine cunoscîndu-l. — Fiecare dintre noi are întipă­rite in memorie figurile cele mai reprezentative dintre profesorii ce l-au călăuzit in şcoală. Dumnea­voastră la care ţineţi mai mult ? — Profesorul are multiple mij­loace de a se impune in ochii copiilor, devenindu-le, cel mai a­­desea, un model nu numai pentru momentul respectiv, dar și un factor principal în alegerea pro­fesiunii viitoare. Cred că numai exemplul oferit de profesoara Je­­nica Eithel, în primele clase, m­-a determinat s-o urmez peste ani. Trebuie să-i mai amintesc pe Sil­via Negreanu şi Victor Tibacu, cărora le port o vie recunoştinţă. — Ce aţi recomanda unui coleg aflat la început de carieră ? — Exigenţă faţă de sine, să ci­tească foarte mult, să Înlăture orice tendinţă de superficialitate. Dar, ceea ce cred că este mai important, să fie in permanentă căutare a noului și să iubească copiii. — O întrebare clasică : ce vă doriţi ? — Ca anii rămaşi pînă la pensie să fie cît mai... lungi. Ne-am despărţit de profesoa­ra AURELIA STOICESCU de la Şcoala generală nr. 111, din Capi­tală cu regretul sincer că timpul a trecut prea repede. După ÎS ani de activitate în şcoa­lă, profesorul ROMEO IONESCU, de la Liceul „Mihai Viteazu" din Bucureşti se simte ca la... înce­put. Descifrăm in toată atitudinea sa o hotârire de adolescent. _ Ce calităţi sunt necesare pen­tru a fi un bun profesor ? — Să fii îndrăgostit de meserie, să dovedeşti pasiune, să înţelegi copilul. Bineînţeles, fără a uita de obligaţiile, să le spunem astfel, legate direct de stricta speciali­tate. — Ce părere aveţi despre... pro­fesorul de educaţie fizică ? — Un om îndrăgostit de profe­sia lui o vede mai presus decit altele. Profesorul de educaţie fi­zică este omul căruia elevul i se destăinuie totdeauna. El ştie din intimităţile copilului mai mult decit toţi ceilalţi şi prin aceasta, contribuţia lui la formarea carac­terului elevului poate fi foarte importantă. Pasiunea pe care o ai o poţi transmite, dar numai prin exemplu personal. — Ce loc ocupă educaţia fizică in procesul instructiv-educativ ? _ Faţă de ultimul loc in anii de demult (motivele determinante sunt îndeajuns de cunoscute), ea se ridică astăzi către unul frun­taş. Şi tocmai datorită faptului că s-a înţeles bine rolul educaţiei fizice in viaţa şcolii şi a societăţii, iar aportul profesorului la acest salt nu este de neglijat, ci, dim­potrivă, îl consider primordial. — Cu ce glnduri voi duceţi la tradiţionala intilnire organizată in cinstea dumneavoastră, a pro­fesorilor ? — Cu satisfacţia intimă că prin­tre cei a căror muncă este apre­ciată sunt trecuţi şi profesorii de educaţie fizică. Cartea de vizită a profesoarei ELA JECU, de la Liceul 10, Zoia Kosmodemianskaia, cuprinde pe lingă numeroase succese in acti­vitatea profesorală şi 17 ani de lucru cu copiii. — Care a fost momentul cel mai emoţionant din cariera dumnea­voastră ? — Au fost mai multe. Dar cel care mă impresionează in mod deosebit este acela în care mă in­­tilnesc cu foştii mei elevi, cind constaţi că „Investiţia“ făcută a dat roade.­­ Există profesori buni şi pro­fesori răi ? — Nu ! Există o singurâ cate­gorie : profesorul ! Insă, „omul sfinţeşte locul". Dar asta e cu to­tul altceva... — Marele scriitor şi cărturar Ion Slavici spune, in una din o­­perele sale, că cu greu s-ar putea realiza ceva dacă din societate ar lipsi dascălul. — Intr-adevăr. Insă profesorul nu este suficient. Alături de el trebuie să fie. In primul rînd, ele­vul. Dar şi aici Intervenţia dască­lului este covirşitoare. A şti să şlefuieşti caracterul unui tînăr, este după mine, o artă . Desigur, fiecare din conlocutorii noştri au spus mult mai multe lucruri. Am încercat să le reţi­nem pe acelea care sunt caracte­ristice tuturor cadrelor didactice : pasiunea, competenţa, hotărirea de a creşte generaţia tlnără a ţării In aşa fel incit ca să devină un pilon de nădejde al societăţii noastre. Emanuel FANTANEANU GIMNASTELE PROFESOAREI DE „ROMÂNĂ ...Este profesoară de limba română. Dar sportul o pa­sionează în aceeaşi măsură ca gramatica şi literatura, iar cea mai bună dovadă în a­­cest sens o constituie afir­maţia elevelor pe care le pregăteşte pentru competiţii cu caracter republican. Mulţi dintre bucureşteni au auzit despre ea anul trecut, cu oca­zia unei demonstraţii de gimnastică artistică şi acro­batică ce a avut loc pe scena Sălii Palatului. Pentru ju­riu — care a acordat echipei marele premiu — a fost o adevărată m­eîntare de a fi asistat la o serie de exerciţii impecabil executate. AURELIA IOANIN — căci ea este profesoara de limba română — îşi trăieşte exis­tenţa intr-un sat, de puţină iunie cunoscut, Roşiori, in­­judeţul Mehedinţi. Mai îna­inte de a fi cîştigat faza re­publicană, echipa de gim­nastică din Roşiori a cucerit multe alte trofee. Cupa de campioană comu­nală, apoi Cupa de campioană jude­ţeană şi interjudeţeană, ul­tima competiţie avind loc la Craiova. Fetiţele ei — 16 eleve de la şcoala generală din Roşiori ■— s-au îndră­gostit Intr-act de gimnas­tică, incit îşi dedică aproape tot timpul lor liber acestui sport. Graţioasele copile Stela Nicolae, Ancuţa Geor­gescu, Ana Robu, Rodica Puşcă şi altele nu vor uita multă vreme succesul de care s-a bucurat spectacolul pe care l-au oferit. Peste 30 de zile o vom ve­dea din nou la Bucureşti pe Aurelia Ioanin, împreună cu echipa de gimnastică pe care o pregăteşte. Scena Sălii Pa­latului le aşteaptă ca pe nişte oaspeţi dragi, pe care nu i-a uitat, iar spectatorii Capitalei — suntem­ siguri — nu-şi vor drămui entuziasmul. Măiestria şi voinţa de fier a Aureliei Ioanin a găsit un sport, în gimnastică, reme­diul cel mai bun de a scăpa de urmările gravei boli ce a contractat o când era şi ea copilă. Avea 1­­ani. Un le­tanos — boală deseori mor­tală — a ţintuit o multă vreme la pat. După ce a ieşit din spital, s-a înscris la facultate. A absolvit „filologia“ la Iaşi. Revenită la Roşiori a conti­nuat să facă gimnastică şi să instruiască, in acelaşi timp, echipa şcolii... De Ziua învăţătorului, să-i mulţumim Aureliei Ioanin pentru frumoasa pildă ofe­rită copiilor şi nouă, tutu­ror Ion GAVRILESCU . Fetele profe­soarei Aurelia Ioanin intr-un graţios exerciţiu cu cercurile. NICOARĂ... Aş spune, la începutul acestor rinduri că într-o istorie a caiacu­lui românesc numele gălăţeanului Vasile Nicoară — mulţi ani com­ponent de bază al echipei Steaua — ar trebui scris cu majuscule. Pentru că Nicoară a fost un mare performer (să ne reamintim doar cele trei titluri mondiale cucerite la Jajce, în 1963, sau cele patru medalii cîştigate la europenele de la Snagov, în 1965) şi poate, mai ales, pentru că întotdeauna acest sportiv s-a dovedit un exemplu de modestie, de conştiinciozitate în pregătire. Este, din multe mo­tive, întemeiată şi afirmaţia că prin valoarea individuală a lui Nicoară s-a creat, la clubul Steaua, o echipă redutabilă care, multă vreme, a dominat unele probe din principalele competiţii interne şi Internaţionale. Mai mult, se poate aprecia că de nu­mele şi de activitatea acestui spor­tiv sunt legate direct multe din succesele de prestigiu ale caiacu­lui din ţara noastră. Era, deci, firesc ca federaţia de specialitate să se preocupe cu grijă de un asemenea cadru de valoare, atunci cind vîrsta l-a obligat pe maestrul emerit al sportului Vasile Nicoară să-şi încheie activitatea competiţională. Şi astfel, propus şi sprijinit de federaţie, multicampionul mon­dial şi european devine — din vara anului trecut — antrenor la clubul ale cărui culori le repre­zentase cu atâta cinste Ultimele competiţii ale anului 1969 îl găsesc pe Nicoară — spre bucuria tutu­ror, dar mai ales a tinerilor caia­­cişti de la Steaua — In mijlocul unor elemente talentate cărora el începe să le împărtăşească fără rezerve bogata sa experienţă şi acea tehnică Individuală cu care 1­1 doblndise faima mondială. Spre surprinderea generală, după numai clteva luni proaspă­tul antrenor devine spectator (?­.) al competiţiilor de caiac din sezo­nul actual. Nu ştiu ce aprecieri, ce criterii au hotărit neîntrebuinţarea în continuare a acestui excelent practician şi tehnician al caiacu­lui nostru, dar cred că este o greşeală, avind în vedere price­perea dovedită, chiar într-o peri­oadă foarte scurtă, ca şi compor­tarea sa modestă, felul In care a ştiut să se apropie de sportivi, să-l Înveţe şi să le Insufle dra­gostea pentru practicarea caiacu­lui. Consider că lucrurile nu trebuie să rămlnă aşa. Locul lui Nicoară — un loc cîştigat, meritat, prin muncă şi valoare — este în rîn­­dul antrenorilor. Aş adăuga chiar că folosirea lui Nicoară se im­pune, că aceasta ar stimula şi activitatea altor antrenori, dintre care unii ar avea de învăţat de la fostul campion mondial şi eu­ropean. Se impune, de aceea, ca federa­ţia de specialitate să găsească so­luţia necesară pentru ca Vasile Nicoară să nu mai rămână in tri­bună — el să-i fie create toate condiţiile pentru a-şi putea aduce contribuţia la descoperirea şi la pregătirea viitorilor campioni ai caiacului nostru. Este necesar să se acţioneze rapid şi eficient, cu atît mai mult cu cît — se ştie — dintr-un motiv sau altul, în ultimii ani, o serie de alţi foşti performeri, care şi-au încheiat activitatea competiţio­nală, stau încă departe de munca şi de preocupările actuale din sportul caiacului şi canoel. Şi sunt atîtea de făcut... Radu HUȚAN Ş! PENTRU ICHIM A FOST O SĂRBĂTOARE!... Adresată in general elemen­telor mai modeste, reuniunea de duminică chiar dacă a înde­plinit exigenţa laturii spectacu­lare, prin prisma recordurilor înscrise de concurenţi poate fi socotită că a redat rezultate lipsite de semnificaţie. De pildă evoluţia minjilor, deoarece aceasta contribuie cu o mare pondere la întocmirea unui program. In pofida unor aparenţe care pînă la urmă s-au dovedit a fi înşelătoare, această generaţie de mînji tra­­tează într-un ritm de vals-bos­­ton , cu recorduri care nu a­­duc nici încredere şi nici sa­tisfacţie. Poeniţa, Samur, Har­buz, Haitaş şi Sanda ar fi sin­gurele nume demne de reţi­nut. Faţă de volumul mînjitor insă, citarea acestor nume nu demonstrează nici un progres al selecţiei de la crescătoriile naţionale. Mai mult, fără iz de zootehnişti, rămînem la cre­dinţa fermă că restrîngerea volumului de reproducători nu poate duce decit la o plafo­nare a producţiei. Fără fante­zie, în materie de încrucişări, nu va rezulta niciodată nimic bun !... Din ansamblul rezultatelor de ieri socotim demn de rele­vat că antrenorul Costică Ichim a ieşit din nefireasca lui comportare de pînă acum şi a cîştigat două curse. Se spune de obicei, că orice început e greu... In orice caz, Simion a fost foarte incisiv în final cu Băiţa şi elementul acesta merită consideraţia respectivă. Rezultatele tehnice : 1. So­prana (Gh. Tănase), Pandelaş, Mercur 45,9, 2. Băiţa (N. Si­­mion), Meliţa, Don 35,1, 3. Dis­tins (S. Onache), Ibia, Ina 33,3, 4. Sabia (C. Ichim), Radar, Priza 38,1, 5. Mira (S. Teofil), Hoinar, Nepoţel 30,7, 8. Flori­cica (D. Iana), Cabina, Rigola 45,7, 7. Florici (I. Bănică), Fi­bula, Nicuşor 31,4, 8. Huma (F. Paşcă), Fibius, Hanon 43,3. Niddy DUMITRESCU ~Nr. 948 (6382) PROFILURI O INIMĂ MEREU TÎNĂRĂ Acum vreo patru decenii se instala la catedra de educaţie fizică a noii şcoli din Cuţa­­rida tînărul profesor VALEN­TIN ORAŞANU. Coborînd din Ardeal, el venea aici pentru a susţine ideea frumosului corporal, a necesităţii omului complet printre fraţii, surorile şi mai ales copiii personajelor din „GROAPA“ lui Eugen Barbu. Avea de luptat, avea de doborît stînca uriaşă a mentalităţii învechite cu pri­vire la sport, avea de sădit în mintea şi în Inimile tinere­tului noul concept de educare a fizicului prin mişcare. Şi trebuia, in primul rind, ca prin entuziasmul şi elanul său să treacă peste lipsa totală a celor mai elementare condiţii materiale. Deci, cu migală a Început totul de la zero. Adăugind en­tuziasmului său explozia fi­rească a tinereţii elevilor, el a reuşit să înfiinţeze prima Asociaţie sportivă şcolară din ţară. Acesta a fost primul pas, nu scopul în sine, dar îşi crease un renume — renu­me ce avea să fie definitiv conturat în anii de după ’32, prin numeroasele titluri de campioană pe care le va obţi­ne echipa sa de atletism şi mai apoi prin cupe, plachete şi diplome, de ordinul zecilor. Rezultatele sportive obţinute nu l-au îndepărtat de catedră. Dimpotrivă, înainte de a fi antrenor a rămas dascăl, gri­ja pentru apropierea de „bo­bocii“ săi fiind o permanentă a vieţii. Elevii l-au iubit mult, l-au scos, ca la toţi profesorii şi porecle. I-au zis „Leul“ şi „ Cetăţeanul“. Cetăţeanul cu ini­mă de leu... In orice mo­ment, a rămas acelaşi — la bine şi la rău, atunci în anii grei ai războiului şi apoi în cei ai reconstrucţiei. A rămas acelaşi şi în anii noştri. El va deveni „proprietarul Mării Ne­gre“ — cum il numea un con­frate — avind in fiecare vară, sub directă supraveghere, or­ganizarea vacanţei mari a ce­lor mici, pe plajele de la Constanţa, Eforie, Năvodari. Eminentul pedagog a fost — un timp — şi profesorul... profesorilor de sport. El, pro­fesorul de la „Vlaicu” va mai preda şi la alte licee, va fi preşedinte al Federaţiei româ­ne de oină şi al celei de gim­nastică. Dar marele său edi­ficiu, marea sa dragoste va rămîne şcoala în care a făcut primii paşi. Şi azi artistul-pe­­dagog poate fi văzut acolo — printre colegii mai mici ai foştilor săi „ucenici” , elevii de azi ai liceului. Amintirea lecţiilor-model ale „leului“ de la Vlaicu — Va­lentin Orăşanu, adevărate poeme ale mişcării — trece din generaţie in generaţie. Fiica pensionarilor de azi Oră­şanu (căci şi soţia sa a fost profesoară la acelaşi liceu), Rodica Orăşanu, a preluat ştafeta părinţilor, predind la Aurel Vlaicu limba engleză. Geo RAEJKI

Next