Sportul, octombrie 1970 (Anul 26, nr. 1039-1069)

1970-10-25 / nr. 1063

[ sporttal rff fl ^^Sa­tul Brinițai In seara zilei de 11 martie 1833, sala Teatrului de varietăţi din Iaşi se dovedise neîncă­pătoare pentru­­ cei dornici să vadă spectacolul anunţat de trupa italienilor Gagliardi şi Luzzato. Cite neasemuite mi­nunăţii nu li s-au înfăţişat a­­tunci pe scenă ! Dar dintre toate, nimic nu i-a uimit mai mult decit „închipuirea de lup­te (ale) anticilor gladiatori şi pugilatori“. Şi totuşi, pentru ieşeni, lup­ta cu pumnii nu putea consti­tui o noutate ; poate, cel mult, stilul ei... antic ! Chiar măritul lor domn, enciclopedicul căr­turar Dimitrie Cantemir, des­criind cu un veac mai înainte „năravurile moldovenilor”, a­­firma că folosesc pumnii pen­tru a „astupa gura semeaţă a potrivnicului”. Dar nici spectacolul oferit de Gagliardi şi Luzzato, şi nici „năravurile moldovenilor“, nu însemnau box. De altfel, nici măcar cuvintul nu fusese pro­nunţat. O va face pentru pri­ma dată... •11PELEGRINUL TRANSILVANII II chema în realitate Ion Codru Drăguşanu, dar chiar el însuşi îşi spusese „Pelegrinul transilvan" in titlul acelor „e­­pistole scrise dentiere străine unui amic in patrie, de la anul 1835 pînă la inchisive 1848“. Ajuns la Londra în 1840, vizitează printre altele şi ce­lebrul „Box-Hall“. Acolo, „o speţă de gladiatori angli se luptau cu pumnul, faţă în faţă, sîrguindu-se a se lovi peste nas şi în foaie". Sentimental, I. Codru Drăguşanu a preferat să părăsească „Box-Hal”-ul. Cronicar conştiincios, notează însă că „anglilor le place ast­fel de luptă barbară şi bat din miini, ba încă se rămăsese pen­tru luptătorii de predilecţie”. Deci, in terminologia de azi : aplauze şi Propo-box ! CÂND PUBLICUL VREA „SPECTACOL“ La începutul acestui secol, mulţi dintre studenţii români aflaţi la Paris, iau contact cu boxul. Unul dintre ei, Mihail Condrus, intrînd intr-o zi din curiozitate in sala „Maitrot“ (unde se antrenau Georges Car­­pentier şi Harry Lewis), a a­­tras atenţia prin statura sa şi s-a văzut... pus la încercare. „După trei luni de zile, se pră­văleau sub pumnii mei cei mai consacraţi profesionişti. La 82 kg., mă comportam ca un cocoş şi loveam năpraznic“. Condrus n-a acceptat să de­vină profesionist dar, în timpul vacanţelor, pleca in sudul Franţei, făcînd turnee de pro­pagandă pugilistică împreună cu un alt student român, Ni­­culescu lanca. Acesta boxa şi el sub diferite pseudonime : Gomez, Vancouver etc., pe care le „împrumuta“ Condrus cînd adversarii se anunţau prea pu­ternici pentru lanca. Publicul de acum o jumătate de veac nu se mulţumea insă cu me­ciuri „obişnuite“, dorind spec­tacole demne de o coridă, cu singe, dinţi rupţi etc. Pentru a-i satisface pe spectatori, se apela atunci la talentele ac­toriceşti ale bucătarului care ii însoţea, un oarecare Bonall. Acesta, „lua in gură o bucă­ţică de carmin învelit în foiţă de ţigare şi un căţel de ustu­roi. La primul pumn mai se­rios, Bonall spărgea cu dinţii pilula” şi... sîngele se revărsa şiroaie. La a doua lovitură, că­­ţelul de usturoi îi sărea la dis­tanţă din gură, pentru ca pu­ţin după aceea, candidul Bo­­nall să se întindă la pămint, k.o. !” Lăsînd la o parte „regia“ u­­nor asemenea turnee, trebuie însă arătat că acelaşi Nicu­­lescu Ianca a fost organizatorul primelor demonstraţii de box susţinute de irlandezul O'Mara, francezul Martuin, negrul Bill Kid Gordon etc. în Bucureş­­tiul primilor ani ai noului se­col. Iar Mihail Condruş a fost primul antrenor-voluntar al primei grupări pugilistice din Capitală, „Boxing-Club“ (1920). PRIMELE CAMPIONATE NAŢIONALE „Hotărit lucru — scrie „E­­coul sportiv“, comentînd pri­ma ediţie a campionatelor na­ţionale (1923) — boxul devine pe zi ce trece mai interesant pentru publicul Capitalei. Era şi normal ca finalele să atragă un public numeros, mai ales după vestea eliminării unor boxeri cunoscuţi, printre care şi Georgescu-Pălămidă, învins de Dumitrescu-Virtej. La muscă, A. I Compiliu-Eliade şi Gabriel Teohari oferă cea mai spectaculoasă şi echi­­­­librată partidă. Atit de echi­librată, incit pentru a putea decide învingătorul, juriul „a mai acordat o repriză in plus“, pe lingă obişnuitele­­ de cite 2 minute ! Reuşind cîteva „croşeuri la maxilar“, Pompiliu­ Eliade obţine victo­ria. La cocoş, titlul i-a revenit lui Izzy Lazare ; unele publi­caţii susţin insă că el nu avea drept de participare la cam­pionate fiind cetăţean străin (deşi la regionale fusese ac­ceptat drept campion la mas­că, iar fratele său, Charles, la pană !). Cam greu de lămurit lucrurile după aproape 50 de ani! La pană, Eugen Vasilescu a dispus la puncte de Jean Dezideriu, într-o finală care „a amuzat publicul. Intr-adevăr, cei doi adversari fiind începă­tori, işi trăgeau pumni la voia intimplării !” Datorită reprezen­tării lui V. Pesionc, „Chirilă Dan a fost declarat campion la uşoară fără luptă finală”. Ti­tlul la semimijlocie i-a revenit aşteptat, lui Chirilă Dan, deşi adversarul său, Vasile Baciu, a arătat „o ştiinţă strălucită” în lupta de aproape. La mij­locie, Dumitrescu-Virtej a ciş­­tigat titlul „fără adversar, Con­stantin Vîlsan fiind bolnav“. De remarcat că în semifinale, Dumitrescu-Virtej „administra­se" singurului boxer provincial, orădeanul Vasilescu, un k.o. de... 3 minute ! La semigreu, finala a opus lui Dumitru Teică pe Vasilescu. „Cei doi adversari înțelegindu-se probail înainte de partidă“ au făcut dovada unei „lipse de combativitate jigni­toare pentru public“. Juriul avertizindu-i: „Vasilescu, ofen­sat de aceste observaţii, aban­donează. Meciul neputindu-se termina, nu va exista campion." Şi totuşi, ulterior, dacă nu fe­deraţia, cel puţin ziariştii îl vor considera campion pe Teică. La categoria grea n-au fost „portanţi". O GALA IN PROVINCIE Numeroase oraşe provinciale (Cluj, Constanţa, Galaţi, Brăila, Oradea, Plokişdi, Titulsoi­r, 4tf.) » încep să găzduiască gale de box, la care sunt invitaţi şi boxerii străini, fie­ ale­­ căror titluri nu garantăm însă !... Să ne oprim pentru o seară — 10 februarie 1924 — in sala „Belie Vue” din Craiova, unde erau programate 3 „mari me­ciuri” cu 3 campioni străini şi 3 „străluciţi boxeri români“. In prima intilnire, C. Vilsan il învinge la puncte pe maghia­rul N­. Mazteka, care „la cea mai mică ameninţare a adver­sarului ocolga arena de 10 ori, aşa că Vîlsan care sta numai in mijlocul ringului, nu avea altceva de făcut decit să-l în­­tîmpine cu knock-uri, zăpâcin­­du-l, întocmai ca (pe) un cal priponit la un ţăruş.“ In al doilea meci, campionul austriac K. Tomatzy este Învins prin k. o. in numai 40 de secunde de C. Dir­ău. în ultima întil­­nire, campionul german K. Schmit porneşte hotărit­­la atac, dar D. Teică ii „aplică o lovitură grozavă în abdomen, trimiţindu-i in fringhii“, în­demnat de arbitru, englezul l­­ington şi de antrenorul Pe­tre Alexandrescu, membru al juriului, Teică îşi loveşte in continuare adversarul. Publicul protestează. „Dl. Alexandrescu se ridică in picioare (şi) vorbeş­te publicului că deoarece arbi­trul aprobă aceste procedee, pu­blicul, care nu cunoaşte boxul, nu trebuie să se amestece.“ iiDEFIN- URILE DE ODINIOARĂ Era in tradiţia acelor ani ca, fie cu prilejul unei gale, fie prin intermediul presei, boxerii să-şi adreseze „defi“-uri, a căror refuzare păta onoarea, celor in cauză ! Aceste „provocări” pu­blice cuprindeau o abundenţă de superlative la adresa adver­sarilor, amintind de ceremo­nioasele saluturi pe care le schimbau cavalerii medievali înaintea turnirului. Cel mai ce­lebru „defi“ colectiv a fost cel adresat de boxerii de la „Rom­­comb­" celor de la „Tir“, care l-au primit mulţumind pentru onoarea făcută ! Gala a avut loc,la 27 septem­brie 1924 şi a trezit asta interes incit a fost confundată ulterior cu... prima ediţie a campiona­telor naţionale, care de fapt se disputase în 1923 (in 1924 nici nu s-au disputat decit campio­natele regionale) ! Un singur „provocat“ nu s-a prezentat: Dumitrescu-Virtoj. Interesant este insă că refuzul lui de a răspunde pe ring, la data fixa­tă, provocării lui Umberto Lan­cia, a primit şi o sancţiune ofi­cială, Comisia centrală suspen­­dindu-l pe 3 luni. EPOCA ROMANTICA IA SFÎRŞIT! In perioada 1925-1928 duelul dintre adepţii amatorismului ,.pur“ şi cei ai oficializării pro­fesionismului în box, ia am­ploare. Prima confirmare ofi­cială a existenţei profesionismu­lui în boxul nostru este dată ca urmare a întilnirii pe care Du­mitru Teică a susţinut-o la 15 noiembrie 1924, la circul „Sido­­li”, cu luptătorul profesionist Vittorio Ecuatore, fost partener de antrenament al campionului european de categorie grea, boxe­rul italian Ermilio Spalla. Vic­toria revenise lui Teică, deşi acesta a suportat handicapul a „20 kg greutate, un cap înălţi­me şi peste 10 cm alonjă”. Succesul lui Teică a bucurat pe toţi iubitorii sportului cu mănuşi, dar infilnirea dispu­tată „intr-un ţarc de o singură frînghie prinsă de patru beţe văruite pe care le ţineau cu picioarele patru oameni de serviciu“, călca vădit legile amatorismului. Comisia cen­trală il declară profesionist, pe cel vinovat. La 1 martie 1923 se pun „bazele primului cerc al boxerilor profesionişti“, iar un an mai tirziu, la 22 mar­tie 1926, ia oficial naştere Fe­deraţia română de box. Din acest moment,­ pugilismul au­tohton va avea două foruri de conducere : Comisia centrală de box — pentru amatori, şi F.R.B. — pentru profesionişti. Din 1930 cele două organisme se unesc sub denumirea de Federaţiunea română de box, începe o altă epocă din istoria boxului românesc. Cea romanti­că luase de mult efirşit... Dorin ŞTEFLEA 7 „REPRIZE“ DIN Povestea boxului românesc Un meci de exhibiţie între Drăguşanu (stingă) şi Berceanu Un gest şi o fotografie! Am primit la redacţie o scrisoare. Căutînd printre amintirile sale sportive, semnatarul ei, antrenorul de atletism­ Virgil Ştefănescu din Rădăuţi, a găsit fotografia pe care o publicăm alăturat şi care îi fusese dăruită cu mulţi ani în urmă de antrenorul de box Gh­. Florea. „Dar din dar, se face rai!“, spune o zicală şi tov. V. Şte­­fănescu o concretizează dăruind cu plăcere această foto­grafie Muzeului naţional al sportului. In centrul fotografiei de acum peste trei decenii, ce­lebrul Gogea Mitu, mai întlt „fenomen“ al bu­ciurilor, iar mai tîrziu candidat la greaua carieră de boxer profesio­nist. Nu a reuşit niciodată să obţină o performanţă de răsunet, murind la puţin timp după apariţia sa pe ring, dar numele său devenise cunoscut tuturor datorită sta­turii sale de veritabil uriaş. Pentru a vă convinge, pri­viţi-l pe boxerul din stingă sa care, pentru a-l... ajunge, s-a suit pe un gard. Şi el nu-i altul decit fostul campion profesionist la toate categoriile, Moţi Spakov! In schimb, Nelu Oprescu şi Dinu Mihail, nu-i ajungeau nici măcar pină la umăr celui care era intr-adevăr, un... Gogea — Mite om ! GEORGE MANOLESCU, CRA­­IOVA, O epigramă, pe marginea mult comentatului gol înscris de Rapid, nu meciul cu Universita­tea Craiova . Deci Şi-n meciul cu juveţii Şi-a făcut Rapidul planul. Dacă nu au mers „băieţii“,­­ merg bine-n schimb ... Cimpeanu ! GHEORGHE LUPEA, BUCU­REŞTI. Rapid şi Progresul s-au întîlnit un campionat de 24 de ori. De 10 ori meciurile s-au încheiat la egalitate, de 6 ori a ctştigat Rapidul şi de 6 ori Pro­gresul. Cele mai categorice vic­torii : Rapid — Progresul 5—u (1963—1964), Progresul — Rapid 3—g (1958—59). Dinamo și Steaua s-au întilnit de mai multe ori. De 44 de ori ! 15 partide s-au ter­minat la egalitate, 17 au fost distilate de Dinamo, iar 12 de Steaua. Scorurile cele mai cate­gorice : Dinamo — Steaua 6—2 (1951), Steaua — Dinamo 4—0 (1956). In campionatul trecut , in tur : 3—2 pentru Dinamo. In re­tur : 1—0 pentru... Steaua. MARCEL POP, BUŞTENI. Ju­rând cu Liverpool, In cadrul Cu­pei campionilor europeni (Li­verpool era atunci campioana Angliei), Petrolul a pierdut cu 2— 6 primul meci, susţinut In deplasare. La Ploieşti, insă, pe­trolul a refăcut handicapul, ciş­­tigind cu 3—1. (In acea pe­rioadă, în C.C.E. nu era in vi­goare regula dublării golurilor Înscrise pa teren străin, In esî de egalitate de puncte şi de gol­averaj). Scorul general fiind 3— 3, s-a jucat un al treilea meci, care a fost clştigat de Liverpool cu s-o. Poate că nu prilejuieşte şi Dinamo un al treilea joc cu Liverpool... Sau, şi rogi bine, poate că ne... scuteşte de el, rea­­lizind diferenţa necesară. De­sigur, nu e chiar atit de simplu, dar la fotbal ai dreptul să speri pînă in minutul 90 ! GHEORGHE SMINTIM­A, CRA­IOVA, va rog să mă iertaţi, în cazul cînd n-am reuşit să deslu­şesc exact numele dv, să ştiţi insă că smintina este mincarea mea preferată ! In scrisoare, ri­dicaţi problema arbitrajelor. Au ridicat-o mulţi cititori, după eta­pa de joc de sîmbătă şi dumini­ca trecută. Ce v-aş putea răs­punde, dv. şi altora ? Arbitrul e suveran in timpul jocului, iar federaţia, la rîndul ei, e... suve­rană după aceea, luind măsuri de sancţionare a arbitrilor care au comis greşeli grave. In nici un caz, însă, nu poate fi voba de o decizie de rejucare a unui meci. Acceptîndu-se o astfel de idee, ar însemna ca rezultatul fiecă­rei partide să stea sub semnul întrebării, învinşii avind tot­deauna ceva de obiectat, în ur­mă cu ani, s-a ajuns la o ase­menea soluţie, dar, evident, ea a constituit o greşeală. Fiindcă sunteţi craiovean, v-aş putea da un caz în care echipa din oraşul dv. a clştigat datorită unei fla­grante greşeli de arbitraj. Vă a­­mintiţi de meciul Universitatea — Steaua, în care Oblemenco a în­scris golul victoriei cu... mina ? Nu există, de altfel, echipă care să nu fi fost, cînd beneficiara unei greşeli de arbitraj, cînd victima ei. Credeţi că am putea raponta la arbitri ? Să Încercăm şi soluţia aceasta ! ADRIAN CONTESCU, PLO­IEŞTI. Corvinul­­Metaluri Hune­doara a jucat în divizia A, în anul 1954, clasindu-se pe locul 11 din 14 echipe. Apreciindu-se, însă, că salvarea ei de la re­trogradare nu­­ s-a produs în condiţiuni absolut corecte, echipa a fost sancţionată, fiind trecută în divizia B. Formaţia din Hu­nedoara a realizat In acel cam­pionat cîteva performanţe re­­marcabile: 2—1 cu C.C.A. (! !)« S—1 cu Petrolul, 5—0 cu Jiul... PAUL DULCE, BUCUREȘTI. Joe Louis a avut cea mai lungă­­„domnie". El a fost campion mondial la toate categoriile, timp de 12 ani (1937—1949). Infringe­­rea prin K.O. suferită in faţa lui Max Schmelling s-a produs înainte ca Joe Louis să cuce­rească titlul suprem. De aseme­nea, un alt eşec prin K.O., în­tr-un meci cu Rocky Marciano, aparţine unei perioade (1951), cînd Joe Louis îmbătrinit, în­cerca să revină în ringul de care se despărţise cu doi ani în urmă. Ilustraţii: N. CLAUDIU • •• 1870 OCTOMBRIE UN CONCURS ORIGI­NAL l­a Ziarul „Românul“ din 14 Brumărel (octombrie) ne oferă cîteva amănunte despre „concursul de pluguri al judeţului Ilfov“ care a avut loc cu prilejul serbării de sfirşit de an a Şcolii de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău. „Concurenţii, cu vitele înjugate şi cu plu­gurile gate de a pătrunde în brazdă, aştep­tau cu nerăbdare pr­intre in luptă. In sfir­­şit prin trompetă s-a dat semnalul plecării. Spectacolul era admirabil: deodată cimpia a fost inundată de aceşti bravi luptători. Publicul era transportat văzind pe bravii noştri ţărani cu braţele lor vinoase că, neo­bosiţi de asta muncă, vin cu toată plăcerea ca să se lupte intre dinţii“. învingătorii au defilat „cu muzica in frunte"! PE VELODROMUL PU- ■I Qf\r* CHER, au avut loc la 1 pe­ in un­tambrie „m­ri alergări de­­ biciclete şi pedestre“. Cu decsmbită atenţie a fost urmărită cursa de biciclete („roate înalte“), care „fiind pînă acum unica în felul *4, a plăcut foarte mult numerosului public aflat prezent“. Dar şi mai mult entuziasm a trezit în­trecerea de tandemuri şi triplete. „Această cursă fiind una din cele mai grele şi mai periculoase a reuşit pe deplin cu tot pericolul in care se aflau curajoşii condu­cători ai tripletului la viraje“, în duminica următoare, imaginaţia orga­nizatorilor a programat şi „alergări de bi­ciclete cu mers îndărăt şi cu obstacole“ . Ori­cit de surprinşi aţi fi, n-au lipsit „portanţii“ . Victoria in ambele curse a re­venit lui I. Schöning. („Adevărul“ din 4 şi 19 octombrie 1895). 1920 NECAZUL LUI MARAS­CU! In „Cupa Tenis Club“ la rugby, „Stadiul (Român) pus în eşec, nu a putut să înlăture meciul nui cu un Sport Studenţesc descompletat. Bietul Mărăscu (nn.: căpita­nul „staidiştilor“) necăjit, protesta neînţele­­gînd un lucru foarte simplu şi anume că Stadiul nu cunoştea destul jocul ca să se reculeagă şi să pună puţină ordine la ieşi­rile dezordonate ale Sportului care, inten­ţionat sau nu, sabota partida. („2) Printre rîndurile rănite ale studenţilor s-au detaşat în special (Octav) Luchide, Teodorescu, (M.) Ghermănescu şi K. Dumitrescu, dar vai ! este vorba de o echipă de asociaţie“ I­I („Viaţa sportivă“ nr. 1—2 din 1920) „CAMPIONATUL BUCU- 1­0/1 R­REŞTIULUI ÎNCEPE, duc Iw^XII multe arpinări, azi după a­­miază (nr.: 13 octombrie 1945), începe campionatul celor 8 echipe, in­contestabil cde mai bune ale Capitalei, în­­tr-o categorie (nn. : „onoare“) care aminteş­te de vremurile romantice ale fotbalu­i bucureştean“. Astfel anunţa „Sportul popu­lar“ din 13 octombrie 1945 debutul prim mari competiţii fotbalistice bucureşte­ne de după 23 August 1944... In prima etapă, Universitatea Bucureşti (fostă Sportul Studenţesc), „a făcut un joc de clasele primare şi... Sparta a învins cu 6—1 (4—0)“, dînd astfel ocazie lui Gică Po­­pescu să devină „regele golurilor“, datorită celo­r 4 puncte marcate în prima etapă ! (Citate din „Sportul popular“, din 14 și 16 octombrie 1945). Cronica sferturilor de veac Cînd bunicii făceau sport! CONSTRUCTI/ SPORTIVE Acum cîţiva ani, într-un al­manah „Scinteia“, Ascanio Da­mian, renumit ca­ arhitect şi in tinereţe consacrat jucător de rugby, alegea dintre construc­ţiile lumii pe cele mai impor­tante. Intre ele era amintit la loc de cinste, prin proporţii şi ştii, complexul olimpic de la Tokio. Stadioanele secolului nostru au fost numite încă mai de mult, de către scriitorul Ema­na­i Bucuţa, la revista „BOA­BE DE GRÂU“, temple moder­ne, în care credincioşii — mi­lioane — se roagă zeilor spor­tului. Aceste temple sunt diferite, după zeul căruia îi sunt închi­nate. In antichitate ,în Elada, la Olimpia şi Delfi, se desfă­şurau cu ritualuri şi tradiţii de secole. Jocurile în cinstea lui Zeus şi Apolo. Imperiul roman, mare prin întindere, fast şi glorie dena­turează Jocurile, spiritul lor o­­limpic, dar creşte uriaş numă­rul spectatorilor în arenă. (Co­­loseum sec. I e.n., 80—100 000. Circus Maximus, timpul lui Kero zoo—sso poo), în timpurile moderne, zeul zeilor sportivi fiind, firește, fotbalul, lui i s-au ridicat cele mai mari temple. Cel mai vast și adorat, Marocana (Rio de Janeiro, 190 000 de locuri). II urmează, ca număr de spectatori, două stadioane: Glasgow (Scoţia) pentru fotbal şi rugby (Împăcare între cele două mingi de forme diferite) şi Bernabeu (Spania). Primul, cu 150 000 de locuri. Cel de al doilea, cu 120 000. Dar nu numai fotbalul sau rugbyul pot fi privite şi admi­rate de 100 000 de spectatori. Darnicele săptămîni atletice ale Jocurilor Olimpice string fremătător spectatorii unui în­treg oraş modern de 100 000 de oameni. Şi acum un popas în lumea sporturilor de iarnă. La Hol­menkolen, în Norvegia, con­cursurile de sărituri la tram­bulină, pot fi urmărite de 80 000 de spectatori în tribune. Până acum, vedeţi am fost în aer liber, cum se spune pu­ţin cam impropriu, pe stadioa­ne şi într-o tribună de sărituri. Să păşim uluiţi, în marea sală de la Houston oraş consacrat în lumea modernă a ştiinţei. De ce uluiţi? — veţi spune. Pentru că această sală nu sea­mănă nici cu Madison Square Garden (30 000 de locuri), nici cu Innsbruck, Dortmund, Gre­noble (fiecare cam 20 000 locuri). Ea are capacitatea tu­turor acestor săli la un loc. 66 000 de locuri ! Dar, poate sunteţi un pasio­nat al înotului şi vreţi ca mulţi spectatori ca şi dv., să fie adu­naţi în acelaşi timp în tribu­nă. In acest caz trebuie să mergeţi la Tokio. Aici, în bazi­nul olimpic, pot urmări între­cerile 12—15 000 de spectatori. Ne-a mai rămas un sport drag, care din cauza spaţiului prea restrîns şi a mingii sale mici, nu poate fi urmărit in marile stadioane. Este vorba de tenis şi bineînţeles, de Wim­bledon. Aici sunt două terenuri centrale, din care unul cu 15 000 de locuri, 16 terenuri cu zgură şi 6 cu bitum. Recordul de spectatori la concursurile din anul 1967 (a 81-a ediţie) a fost de 301500 persoane. Fireşte că pe glob sunt zeci de stadioane interesante, pito­reşti, celebre prin numele şi tradiţia lor. Noi nu le-am pre­zentat decit pe acelea care sunt recordmane, ca număr de spec­tatori pentru sportul lor spe­cific. VIRGIL LUDU AVANCRONICĂ... EDITORIALĂ Luna octombrie a fost destul de darnică cu iubi­torii cărţii spor­tive. Au văzut lumina tiparului, printre altele: „Mexico ’70. Jur­nal sentimental“ de IOAN CHI­­RILA şi „Un ba­lon undea in poar­tă“ de NEA­­GU RADULES­­CU, pentru iubi­torii fotbalului. Pentru profesorii de educaţie fizi­că şi antrenori a apărut: „ Educa­ţia fizică în li­ceu” de GH. MI­TRA şi AL. MO­­GOŞ, iar amato­rilor de automo­bilism şi turişti­lor PETRE CRIS­TE­A a prezentat: „Arta de a con­duce automobi­lul", iar E. GIUR­GIU a pregătit, în limbile româ­nă şi germană, „Sighişoara“, un interesant şi in­structiv ghid tu­ristic. Şi enume­rării® ar putea continua. Penultima lună a anului ne re­zervă şi ea cîte­va lucrări intere­sante. Vom înce­pe, fireşte, tot cu iubitorii fotbalu­lui. După unele amînări, fortuite, în primele zile ale lui noiembrie va apărea în vi­trinele librăriilor cronica „Cronicile microbistului“ de GHEORGHE MI­­TROI — apreciat cronicar de fot­bal. Doctorul C. O­­BRAŞCU a pre­gătit „Accidentele in sport”. Tot în noiembrie sunt a­­nunţate: ,,Exerci­ţii şi jocuri" (co­lectiv de autori) şi „Elemente de investigaţie în medicina sporti­vă“ (colectiv). Ambele lucrări se adresează, în spe­cial, profesorilor de educaţie fizi­că şi ai trenărilor, totodată cărţile fiind de un real ajutor pentru cei ce au o oarecare tangenţă cu miş­carea sportivă. O carte deosebit de instructivă se a­­nuunţă a fi „Pe­dagogia” de N.N. Ceauşescu- In aceste zile festive pentru clubul sportiv „Medicina“ Bucureşti — care-şi aniversea­ză jumătate de secol de la în­fiinţare — Editura „Stadion“ oferă publicului cititor un bi­nevenit letopiseţ al sportului în perimetrul clubului amin­tit, „hronic“ al cărui titlu coincide cu cel al prezentei recenzii... Cartea­­ de mari dimen­siuni (200 şi ceva de pagini!) reprezintă materializarea unor îndelungi căutări ale ca­tedrei de educaţie fizică I.M.F., desfăşurate sub con­ducerea celuia al cărui nume figurează pe copertă: conf. univ. Octavian Bănăţan. Monografie amplă, acope­rind deopotrivă aria teoreti­că a educaţiei fizice cit şi pe cea strict informaţională, le­gată de activitatea sportivă a studenţi­lor fa­ medicină, lu­crarea în discuţie este jalonată de-a lungul a 5 capitole — „Relaţiile din­tre cadrele medica­le şi educaţia fizi­că", „Educaţia fizi­că şi sportul înain­te de 23 August 1944“, „Activitatea sportivă la Faculta­tea de medicină du­pă 23 August 1944“, „Educaţia fizică şi sportul în Institutul de medicină şi far­macie (1948—1970)“, „Activitatea secţii­lor pe ramuri de sport" — beneficiind de o atentă cerce­tare a surselor şi de un condei repor­tericesc neaşteptat de alert. Conţinutul mono­grafiei nu se o­­preşte doar la datele acti­vităţii sportive propriu-zise, găzduită în săli sau pe sta­dioane, intenţia autorilor — realizată cu prisosinţă — fiind aceea de a prezenta aspectele acestei activităţi în peisajul multiplelor preocupări profe­sionale ale Institutului, în le­gătură cu aportul pe care ca­drele formate la „Medicina" l-au adus, de-a lungul a 50 de ani, la dezvoltarea sportu­lui românesc, în rezumat, o lucrare se­rioasă şi utilă, fericită încunu­nare a unor meticuloase stră­danii, „fragment de reală importanţă pentru o even­tuală — şi, vai, atît de mult aşteptată! — istorie a spor­tului românesc. REP.­ IN LIBRĂRII: „50 DE ANI DE SPORT LA I.M.F. BUCUREŞTI“

Next