Sportul, octombrie 1970 (Anul 26, nr. 1039-1069)
1970-10-25 / nr. 1063
[ sporttal rff fl ^^Satul Brinițai In seara zilei de 11 martie 1833, sala Teatrului de varietăţi din Iaşi se dovedise neîncăpătoare pentru cei dornici să vadă spectacolul anunţat de trupa italienilor Gagliardi şi Luzzato. Cite neasemuite minunăţii nu li s-au înfăţişat atunci pe scenă ! Dar dintre toate, nimic nu i-a uimit mai mult decit „închipuirea de lupte (ale) anticilor gladiatori şi pugilatori“. Şi totuşi, pentru ieşeni, lupta cu pumnii nu putea constitui o noutate ; poate, cel mult, stilul ei... antic ! Chiar măritul lor domn, enciclopedicul cărturar Dimitrie Cantemir, descriind cu un veac mai înainte „năravurile moldovenilor”, afirma că folosesc pumnii pentru a „astupa gura semeaţă a potrivnicului”. Dar nici spectacolul oferit de Gagliardi şi Luzzato, şi nici „năravurile moldovenilor“, nu însemnau box. De altfel, nici măcar cuvintul nu fusese pronunţat. O va face pentru prima dată... •11PELEGRINUL TRANSILVANII II chema în realitate Ion Codru Drăguşanu, dar chiar el însuşi îşi spusese „Pelegrinul transilvan" in titlul acelor „epistole scrise dentiere străine unui amic in patrie, de la anul 1835 pînă la inchisive 1848“. Ajuns la Londra în 1840, vizitează printre altele şi celebrul „Box-Hall“. Acolo, „o speţă de gladiatori angli se luptau cu pumnul, faţă în faţă, sîrguindu-se a se lovi peste nas şi în foaie". Sentimental, I. Codru Drăguşanu a preferat să părăsească „Box-Hal”-ul. Cronicar conştiincios, notează însă că „anglilor le place astfel de luptă barbară şi bat din miini, ba încă se rămăsese pentru luptătorii de predilecţie”. Deci, in terminologia de azi : aplauze şi Propo-box ! CÂND PUBLICUL VREA „SPECTACOL“ La începutul acestui secol, mulţi dintre studenţii români aflaţi la Paris, iau contact cu boxul. Unul dintre ei, Mihail Condrus, intrînd intr-o zi din curiozitate in sala „Maitrot“ (unde se antrenau Georges Carpentier şi Harry Lewis), a atras atenţia prin statura sa şi s-a văzut... pus la încercare. „După trei luni de zile, se prăvăleau sub pumnii mei cei mai consacraţi profesionişti. La 82 kg., mă comportam ca un cocoş şi loveam năpraznic“. Condrus n-a acceptat să devină profesionist dar, în timpul vacanţelor, pleca in sudul Franţei, făcînd turnee de propagandă pugilistică împreună cu un alt student român, Niculescu lanca. Acesta boxa şi el sub diferite pseudonime : Gomez, Vancouver etc., pe care le „împrumuta“ Condrus cînd adversarii se anunţau prea puternici pentru lanca. Publicul de acum o jumătate de veac nu se mulţumea insă cu meciuri „obişnuite“, dorind spectacole demne de o coridă, cu singe, dinţi rupţi etc. Pentru a-i satisface pe spectatori, se apela atunci la talentele actoriceşti ale bucătarului care ii însoţea, un oarecare Bonall. Acesta, „lua in gură o bucăţică de carmin învelit în foiţă de ţigare şi un căţel de usturoi. La primul pumn mai serios, Bonall spărgea cu dinţii pilula” şi... sîngele se revărsa şiroaie. La a doua lovitură, căţelul de usturoi îi sărea la distanţă din gură, pentru ca puţin după aceea, candidul Bonall să se întindă la pămint, k.o. !” Lăsînd la o parte „regia“ unor asemenea turnee, trebuie însă arătat că acelaşi Niculescu Ianca a fost organizatorul primelor demonstraţii de box susţinute de irlandezul O'Mara, francezul Martuin, negrul Bill Kid Gordon etc. în Bucureştiul primilor ani ai noului secol. Iar Mihail Condruş a fost primul antrenor-voluntar al primei grupări pugilistice din Capitală, „Boxing-Club“ (1920). PRIMELE CAMPIONATE NAŢIONALE „Hotărit lucru — scrie „Ecoul sportiv“, comentînd prima ediţie a campionatelor naţionale (1923) — boxul devine pe zi ce trece mai interesant pentru publicul Capitalei. Era şi normal ca finalele să atragă un public numeros, mai ales după vestea eliminării unor boxeri cunoscuţi, printre care şi Georgescu-Pălămidă, învins de Dumitrescu-Virtej. La muscă, A. I Compiliu-Eliade şi Gabriel Teohari oferă cea mai spectaculoasă şi echilibrată partidă. Atit de echilibrată, incit pentru a putea decide învingătorul, juriul „a mai acordat o repriză in plus“, pe lingă obişnuitele de cite 2 minute ! Reuşind cîteva „croşeuri la maxilar“, Pompiliu Eliade obţine victoria. La cocoş, titlul i-a revenit lui Izzy Lazare ; unele publicaţii susţin insă că el nu avea drept de participare la campionate fiind cetăţean străin (deşi la regionale fusese acceptat drept campion la mască, iar fratele său, Charles, la pană !). Cam greu de lămurit lucrurile după aproape 50 de ani! La pană, Eugen Vasilescu a dispus la puncte de Jean Dezideriu, într-o finală care „a amuzat publicul. Intr-adevăr, cei doi adversari fiind începători, işi trăgeau pumni la voia intimplării !” Datorită reprezentării lui V. Pesionc, „Chirilă Dan a fost declarat campion la uşoară fără luptă finală”. Titlul la semimijlocie i-a revenit aşteptat, lui Chirilă Dan, deşi adversarul său, Vasile Baciu, a arătat „o ştiinţă strălucită” în lupta de aproape. La mijlocie, Dumitrescu-Virtej a ciştigat titlul „fără adversar, Constantin Vîlsan fiind bolnav“. De remarcat că în semifinale, Dumitrescu-Virtej „administrase" singurului boxer provincial, orădeanul Vasilescu, un k.o. de... 3 minute ! La semigreu, finala a opus lui Dumitru Teică pe Vasilescu. „Cei doi adversari înțelegindu-se probail înainte de partidă“ au făcut dovada unei „lipse de combativitate jignitoare pentru public“. Juriul avertizindu-i: „Vasilescu, ofensat de aceste observaţii, abandonează. Meciul neputindu-se termina, nu va exista campion." Şi totuşi, ulterior, dacă nu federaţia, cel puţin ziariştii îl vor considera campion pe Teică. La categoria grea n-au fost „portanţi". O GALA IN PROVINCIE Numeroase oraşe provinciale (Cluj, Constanţa, Galaţi, Brăila, Oradea, Plokişdi, Titulsoir, 4tf.) » încep să găzduiască gale de box, la care sunt invitaţi şi boxerii străini, fie ale căror titluri nu garantăm însă !... Să ne oprim pentru o seară — 10 februarie 1924 — in sala „Belie Vue” din Craiova, unde erau programate 3 „mari meciuri” cu 3 campioni străini şi 3 „străluciţi boxeri români“. In prima intilnire, C. Vilsan il învinge la puncte pe maghiarul N. Mazteka, care „la cea mai mică ameninţare a adversarului ocolga arena de 10 ori, aşa că Vîlsan care sta numai in mijlocul ringului, nu avea altceva de făcut decit să-l întîmpine cu knock-uri, zăpâcindu-l, întocmai ca (pe) un cal priponit la un ţăruş.“ In al doilea meci, campionul austriac K. Tomatzy este Învins prin k. o. in numai 40 de secunde de C. Dirău. în ultima întilnire, campionul german K. Schmit porneşte hotăritla atac, dar D. Teică ii „aplică o lovitură grozavă în abdomen, trimiţindu-i in fringhii“, îndemnat de arbitru, englezul lington şi de antrenorul Petre Alexandrescu, membru al juriului, Teică îşi loveşte in continuare adversarul. Publicul protestează. „Dl. Alexandrescu se ridică in picioare (şi) vorbeşte publicului că deoarece arbitrul aprobă aceste procedee, publicul, care nu cunoaşte boxul, nu trebuie să se amestece.“ iiDEFIN- URILE DE ODINIOARĂ Era in tradiţia acelor ani ca, fie cu prilejul unei gale, fie prin intermediul presei, boxerii să-şi adreseze „defi“-uri, a căror refuzare păta onoarea, celor in cauză ! Aceste „provocări” publice cuprindeau o abundenţă de superlative la adresa adversarilor, amintind de ceremonioasele saluturi pe care le schimbau cavalerii medievali înaintea turnirului. Cel mai celebru „defi“ colectiv a fost cel adresat de boxerii de la „Romcomb" celor de la „Tir“, care l-au primit mulţumind pentru onoarea făcută ! Gala a avut loc,la 27 septembrie 1924 şi a trezit asta interes incit a fost confundată ulterior cu... prima ediţie a campionatelor naţionale, care de fapt se disputase în 1923 (in 1924 nici nu s-au disputat decit campionatele regionale) ! Un singur „provocat“ nu s-a prezentat: Dumitrescu-Virtoj. Interesant este insă că refuzul lui de a răspunde pe ring, la data fixată, provocării lui Umberto Lancia, a primit şi o sancţiune oficială, Comisia centrală suspendindu-l pe 3 luni. EPOCA ROMANTICA IA SFÎRŞIT! In perioada 1925-1928 duelul dintre adepţii amatorismului ,.pur“ şi cei ai oficializării profesionismului în box, ia amploare. Prima confirmare oficială a existenţei profesionismului în boxul nostru este dată ca urmare a întilnirii pe care Dumitru Teică a susţinut-o la 15 noiembrie 1924, la circul „Sidoli”, cu luptătorul profesionist Vittorio Ecuatore, fost partener de antrenament al campionului european de categorie grea, boxerul italian Ermilio Spalla. Victoria revenise lui Teică, deşi acesta a suportat handicapul a „20 kg greutate, un cap înălţime şi peste 10 cm alonjă”. Succesul lui Teică a bucurat pe toţi iubitorii sportului cu mănuşi, dar infilnirea disputată „intr-un ţarc de o singură frînghie prinsă de patru beţe văruite pe care le ţineau cu picioarele patru oameni de serviciu“, călca vădit legile amatorismului. Comisia centrală il declară profesionist, pe cel vinovat. La 1 martie 1923 se pun „bazele primului cerc al boxerilor profesionişti“, iar un an mai tirziu, la 22 martie 1926, ia oficial naştere Federaţia română de box. Din acest moment, pugilismul autohton va avea două foruri de conducere : Comisia centrală de box — pentru amatori, şi F.R.B. — pentru profesionişti. Din 1930 cele două organisme se unesc sub denumirea de Federaţiunea română de box, începe o altă epocă din istoria boxului românesc. Cea romantică luase de mult efirşit... Dorin ŞTEFLEA 7 „REPRIZE“ DIN Povestea boxului românesc Un meci de exhibiţie între Drăguşanu (stingă) şi Berceanu Un gest şi o fotografie! Am primit la redacţie o scrisoare. Căutînd printre amintirile sale sportive, semnatarul ei, antrenorul de atletism Virgil Ştefănescu din Rădăuţi, a găsit fotografia pe care o publicăm alăturat şi care îi fusese dăruită cu mulţi ani în urmă de antrenorul de box Gh. Florea. „Dar din dar, se face rai!“, spune o zicală şi tov. V. Ştefănescu o concretizează dăruind cu plăcere această fotografie Muzeului naţional al sportului. In centrul fotografiei de acum peste trei decenii, celebrul Gogea Mitu, mai întlt „fenomen“ al buciurilor, iar mai tîrziu candidat la greaua carieră de boxer profesionist. Nu a reuşit niciodată să obţină o performanţă de răsunet, murind la puţin timp după apariţia sa pe ring, dar numele său devenise cunoscut tuturor datorită staturii sale de veritabil uriaş. Pentru a vă convinge, priviţi-l pe boxerul din stingă sa care, pentru a-l... ajunge, s-a suit pe un gard. Şi el nu-i altul decit fostul campion profesionist la toate categoriile, Moţi Spakov! In schimb, Nelu Oprescu şi Dinu Mihail, nu-i ajungeau nici măcar pină la umăr celui care era intr-adevăr, un... Gogea — Mite om ! GEORGE MANOLESCU, CRAIOVA, O epigramă, pe marginea mult comentatului gol înscris de Rapid, nu meciul cu Universitatea Craiova . Deci Şi-n meciul cu juveţii Şi-a făcut Rapidul planul. Dacă nu au mers „băieţii“, merg bine-n schimb ... Cimpeanu ! GHEORGHE LUPEA, BUCUREŞTI. Rapid şi Progresul s-au întîlnit un campionat de 24 de ori. De 10 ori meciurile s-au încheiat la egalitate, de 6 ori a ctştigat Rapidul şi de 6 ori Progresul. Cele mai categorice victorii : Rapid — Progresul 5—u (1963—1964), Progresul — Rapid 3—g (1958—59). Dinamo și Steaua s-au întilnit de mai multe ori. De 44 de ori ! 15 partide s-au terminat la egalitate, 17 au fost distilate de Dinamo, iar 12 de Steaua. Scorurile cele mai categorice : Dinamo — Steaua 6—2 (1951), Steaua — Dinamo 4—0 (1956). In campionatul trecut , in tur : 3—2 pentru Dinamo. In retur : 1—0 pentru... Steaua. MARCEL POP, BUŞTENI. Jurând cu Liverpool, In cadrul Cupei campionilor europeni (Liverpool era atunci campioana Angliei), Petrolul a pierdut cu 2— 6 primul meci, susţinut In deplasare. La Ploieşti, insă, petrolul a refăcut handicapul, ciştigind cu 3—1. (In acea perioadă, în C.C.E. nu era in vigoare regula dublării golurilor Înscrise pa teren străin, In esî de egalitate de puncte şi de golaveraj). Scorul general fiind 3— 3, s-a jucat un al treilea meci, care a fost clştigat de Liverpool cu s-o. Poate că nu prilejuieşte şi Dinamo un al treilea joc cu Liverpool... Sau, şi rogi bine, poate că ne... scuteşte de el, realizind diferenţa necesară. Desigur, nu e chiar atit de simplu, dar la fotbal ai dreptul să speri pînă in minutul 90 ! GHEORGHE SMINTIMA, CRAIOVA, va rog să mă iertaţi, în cazul cînd n-am reuşit să desluşesc exact numele dv, să ştiţi insă că smintina este mincarea mea preferată ! In scrisoare, ridicaţi problema arbitrajelor. Au ridicat-o mulţi cititori, după etapa de joc de sîmbătă şi duminica trecută. Ce v-aş putea răspunde, dv. şi altora ? Arbitrul e suveran in timpul jocului, iar federaţia, la rîndul ei, e... suverană după aceea, luind măsuri de sancţionare a arbitrilor care au comis greşeli grave. In nici un caz, însă, nu poate fi voba de o decizie de rejucare a unui meci. Acceptîndu-se o astfel de idee, ar însemna ca rezultatul fiecărei partide să stea sub semnul întrebării, învinşii avind totdeauna ceva de obiectat, în urmă cu ani, s-a ajuns la o asemenea soluţie, dar, evident, ea a constituit o greşeală. Fiindcă sunteţi craiovean, v-aş putea da un caz în care echipa din oraşul dv. a clştigat datorită unei flagrante greşeli de arbitraj. Vă amintiţi de meciul Universitatea — Steaua, în care Oblemenco a înscris golul victoriei cu... mina ? Nu există, de altfel, echipă care să nu fi fost, cînd beneficiara unei greşeli de arbitraj, cînd victima ei. Credeţi că am putea raponta la arbitri ? Să Încercăm şi soluţia aceasta ! ADRIAN CONTESCU, PLOIEŞTI. CorvinulMetaluri Hunedoara a jucat în divizia A, în anul 1954, clasindu-se pe locul 11 din 14 echipe. Apreciindu-se, însă, că salvarea ei de la retrogradare nu s-a produs în condiţiuni absolut corecte, echipa a fost sancţionată, fiind trecută în divizia B. Formaţia din Hunedoara a realizat In acel campionat cîteva performanţe remarcabile: 2—1 cu C.C.A. (! !)« S—1 cu Petrolul, 5—0 cu Jiul... PAUL DULCE, BUCUREȘTI. Joe Louis a avut cea mai lungă„domnie". El a fost campion mondial la toate categoriile, timp de 12 ani (1937—1949). Infringerea prin K.O. suferită in faţa lui Max Schmelling s-a produs înainte ca Joe Louis să cucerească titlul suprem. De asemenea, un alt eşec prin K.O., într-un meci cu Rocky Marciano, aparţine unei perioade (1951), cînd Joe Louis îmbătrinit, încerca să revină în ringul de care se despărţise cu doi ani în urmă. Ilustraţii: N. CLAUDIU • •• 1870 OCTOMBRIE UN CONCURS ORIGINAL la Ziarul „Românul“ din 14 Brumărel (octombrie) ne oferă cîteva amănunte despre „concursul de pluguri al judeţului Ilfov“ care a avut loc cu prilejul serbării de sfirşit de an a Şcolii de agricultură şi silvicultură de la Herăstrău. „Concurenţii, cu vitele înjugate şi cu plugurile gate de a pătrunde în brazdă, aşteptau cu nerăbdare printre in luptă. In sfirşit prin trompetă s-a dat semnalul plecării. Spectacolul era admirabil: deodată cimpia a fost inundată de aceşti bravi luptători. Publicul era transportat văzind pe bravii noştri ţărani cu braţele lor vinoase că, neobosiţi de asta muncă, vin cu toată plăcerea ca să se lupte intre dinţii“. învingătorii au defilat „cu muzica in frunte"! PE VELODROMUL PU- ■I Qf\r* CHER, au avut loc la 1 pe in untambrie „mri alergări de biciclete şi pedestre“. Cu decsmbită atenţie a fost urmărită cursa de biciclete („roate înalte“), care „fiind pînă acum unica în felul *4, a plăcut foarte mult numerosului public aflat prezent“. Dar şi mai mult entuziasm a trezit întrecerea de tandemuri şi triplete. „Această cursă fiind una din cele mai grele şi mai periculoase a reuşit pe deplin cu tot pericolul in care se aflau curajoşii conducători ai tripletului la viraje“, în duminica următoare, imaginaţia organizatorilor a programat şi „alergări de biciclete cu mers îndărăt şi cu obstacole“ . Oricit de surprinşi aţi fi, n-au lipsit „portanţii“ . Victoria in ambele curse a revenit lui I. Schöning. („Adevărul“ din 4 şi 19 octombrie 1895). 1920 NECAZUL LUI MARASCU! In „Cupa Tenis Club“ la rugby, „Stadiul (Român) pus în eşec, nu a putut să înlăture meciul nui cu un Sport Studenţesc descompletat. Bietul Mărăscu (nn.: căpitanul „staidiştilor“) necăjit, protesta neînţelegînd un lucru foarte simplu şi anume că Stadiul nu cunoştea destul jocul ca să se reculeagă şi să pună puţină ordine la ieşirile dezordonate ale Sportului care, intenţionat sau nu, sabota partida. („2) Printre rîndurile rănite ale studenţilor s-au detaşat în special (Octav) Luchide, Teodorescu, (M.) Ghermănescu şi K. Dumitrescu, dar vai ! este vorba de o echipă de asociaţie“ II („Viaţa sportivă“ nr. 1—2 din 1920) „CAMPIONATUL BUCU- 10/1 RREŞTIULUI ÎNCEPE, duc Iw^XII multe arpinări, azi după amiază (nr.: 13 octombrie 1945), începe campionatul celor 8 echipe, incontestabil cde mai bune ale Capitalei, într-o categorie (nn. : „onoare“) care aminteşte de vremurile romantice ale fotbalui bucureştean“. Astfel anunţa „Sportul popular“ din 13 octombrie 1945 debutul prim mari competiţii fotbalistice bucureştene de după 23 August 1944... In prima etapă, Universitatea Bucureşti (fostă Sportul Studenţesc), „a făcut un joc de clasele primare şi... Sparta a învins cu 6—1 (4—0)“, dînd astfel ocazie lui Gică Popescu să devină „regele golurilor“, datorită celor 4 puncte marcate în prima etapă ! (Citate din „Sportul popular“, din 14 și 16 octombrie 1945). Cronica sferturilor de veac Cînd bunicii făceau sport! CONSTRUCTI/ SPORTIVE Acum cîţiva ani, într-un almanah „Scinteia“, Ascanio Damian, renumit ca arhitect şi in tinereţe consacrat jucător de rugby, alegea dintre construcţiile lumii pe cele mai importante. Intre ele era amintit la loc de cinste, prin proporţii şi ştii, complexul olimpic de la Tokio. Stadioanele secolului nostru au fost numite încă mai de mult, de către scriitorul Emanai Bucuţa, la revista „BOABE DE GRÂU“, temple moderne, în care credincioşii — milioane — se roagă zeilor sportului. Aceste temple sunt diferite, după zeul căruia îi sunt închinate. In antichitate ,în Elada, la Olimpia şi Delfi, se desfăşurau cu ritualuri şi tradiţii de secole. Jocurile în cinstea lui Zeus şi Apolo. Imperiul roman, mare prin întindere, fast şi glorie denaturează Jocurile, spiritul lor olimpic, dar creşte uriaş numărul spectatorilor în arenă. (Coloseum sec. I e.n., 80—100 000. Circus Maximus, timpul lui Kero zoo—sso poo), în timpurile moderne, zeul zeilor sportivi fiind, firește, fotbalul, lui i s-au ridicat cele mai mari temple. Cel mai vast și adorat, Marocana (Rio de Janeiro, 190 000 de locuri). II urmează, ca număr de spectatori, două stadioane: Glasgow (Scoţia) pentru fotbal şi rugby (Împăcare între cele două mingi de forme diferite) şi Bernabeu (Spania). Primul, cu 150 000 de locuri. Cel de al doilea, cu 120 000. Dar nu numai fotbalul sau rugbyul pot fi privite şi admirate de 100 000 de spectatori. Darnicele săptămîni atletice ale Jocurilor Olimpice string fremătător spectatorii unui întreg oraş modern de 100 000 de oameni. Şi acum un popas în lumea sporturilor de iarnă. La Holmenkolen, în Norvegia, concursurile de sărituri la trambulină, pot fi urmărite de 80 000 de spectatori în tribune. Până acum, vedeţi am fost în aer liber, cum se spune puţin cam impropriu, pe stadioane şi într-o tribună de sărituri. Să păşim uluiţi, în marea sală de la Houston oraş consacrat în lumea modernă a ştiinţei. De ce uluiţi? — veţi spune. Pentru că această sală nu seamănă nici cu Madison Square Garden (30 000 de locuri), nici cu Innsbruck, Dortmund, Grenoble (fiecare cam 20 000 locuri). Ea are capacitatea tuturor acestor săli la un loc. 66 000 de locuri ! Dar, poate sunteţi un pasionat al înotului şi vreţi ca mulţi spectatori ca şi dv., să fie adunaţi în acelaşi timp în tribună. In acest caz trebuie să mergeţi la Tokio. Aici, în bazinul olimpic, pot urmări întrecerile 12—15 000 de spectatori. Ne-a mai rămas un sport drag, care din cauza spaţiului prea restrîns şi a mingii sale mici, nu poate fi urmărit in marile stadioane. Este vorba de tenis şi bineînţeles, de Wimbledon. Aici sunt două terenuri centrale, din care unul cu 15 000 de locuri, 16 terenuri cu zgură şi 6 cu bitum. Recordul de spectatori la concursurile din anul 1967 (a 81-a ediţie) a fost de 301500 persoane. Fireşte că pe glob sunt zeci de stadioane interesante, pitoreşti, celebre prin numele şi tradiţia lor. Noi nu le-am prezentat decit pe acelea care sunt recordmane, ca număr de spectatori pentru sportul lor specific. VIRGIL LUDU AVANCRONICĂ... EDITORIALĂ Luna octombrie a fost destul de darnică cu iubitorii cărţii sportive. Au văzut lumina tiparului, printre altele: „Mexico ’70. Jurnal sentimental“ de IOAN CHIRILA şi „Un balon undea in poartă“ de NEAGU RADULESCU, pentru iubitorii fotbalului. Pentru profesorii de educaţie fizică şi antrenori a apărut: „ Educaţia fizică în liceu” de GH. MITRA şi AL. MOGOŞ, iar amatorilor de automobilism şi turiştilor PETRE CRISTEA a prezentat: „Arta de a conduce automobilul", iar E. GIURGIU a pregătit, în limbile română şi germană, „Sighişoara“, un interesant şi instructiv ghid turistic. Şi enumerării® ar putea continua. Penultima lună a anului ne rezervă şi ea cîteva lucrări interesante. Vom începe, fireşte, tot cu iubitorii fotbalului. După unele amînări, fortuite, în primele zile ale lui noiembrie va apărea în vitrinele librăriilor cronica „Cronicile microbistului“ de GHEORGHE MITROI — apreciat cronicar de fotbal. Doctorul C. OBRAŞCU a pregătit „Accidentele in sport”. Tot în noiembrie sunt anunţate: ,,Exerciţii şi jocuri" (colectiv de autori) şi „Elemente de investigaţie în medicina sportivă“ (colectiv). Ambele lucrări se adresează, în special, profesorilor de educaţie fizică şi ai trenărilor, totodată cărţile fiind de un real ajutor pentru cei ce au o oarecare tangenţă cu mişcarea sportivă. O carte deosebit de instructivă se anuunţă a fi „Pedagogia” de N.N. Ceauşescu- In aceste zile festive pentru clubul sportiv „Medicina“ Bucureşti — care-şi aniversează jumătate de secol de la înfiinţare — Editura „Stadion“ oferă publicului cititor un binevenit letopiseţ al sportului în perimetrul clubului amintit, „hronic“ al cărui titlu coincide cu cel al prezentei recenzii... Cartea de mari dimensiuni (200 şi ceva de pagini!) reprezintă materializarea unor îndelungi căutări ale catedrei de educaţie fizică I.M.F., desfăşurate sub conducerea celuia al cărui nume figurează pe copertă: conf. univ. Octavian Bănăţan. Monografie amplă, acoperind deopotrivă aria teoretică a educaţiei fizice cit şi pe cea strict informaţională, legată de activitatea sportivă a studenţilor fa medicină, lucrarea în discuţie este jalonată de-a lungul a 5 capitole — „Relaţiile dintre cadrele medicale şi educaţia fizică", „Educaţia fizică şi sportul înainte de 23 August 1944“, „Activitatea sportivă la Facultatea de medicină după 23 August 1944“, „Educaţia fizică şi sportul în Institutul de medicină şi farmacie (1948—1970)“, „Activitatea secţiilor pe ramuri de sport" — beneficiind de o atentă cercetare a surselor şi de un condei reportericesc neaşteptat de alert. Conţinutul monografiei nu se opreşte doar la datele activităţii sportive propriu-zise, găzduită în săli sau pe stadioane, intenţia autorilor — realizată cu prisosinţă — fiind aceea de a prezenta aspectele acestei activităţi în peisajul multiplelor preocupări profesionale ale Institutului, în legătură cu aportul pe care cadrele formate la „Medicina" l-au adus, de-a lungul a 50 de ani, la dezvoltarea sportului românesc, în rezumat, o lucrare serioasă şi utilă, fericită încununare a unor meticuloase strădanii, „fragment de reală importanţă pentru o eventuală — şi, vai, atît de mult aşteptată! — istorie a sportului românesc. REP. IN LIBRĂRII: „50 DE ANI DE SPORT LA I.M.F. BUCUREŞTI“