Ţara Noastră, august 1936 (Anul 14, nr. 1203-1222)
1936-08-01 / nr. 1203
4Paigni Kei2 Ardealul în ghiarele străinilor Dintre problemele pe cari ni le-a furnizat Ardealul, după eliberarea sa, cea mai principală și în acelaș timp îngrijorătoare, este fără îndoială problema zecilor de mii de români maghiarizat.* Această moștenire neplăcută, care până acum a fost privită de conducătorii noștri numai ca o realitate tristă, fără a căuta s’o înlăture prin măsuri juste și adecuate, se întinde în special dealungul graniței de Nord-Vest a Ardealului, având ramificații — firește — și în unele părți interioare. Centrul acestor stări îl formează județele limitrofe: Sălajul, Bihorul și Satu-Mare. In ceea ce privește Sălajul, chestiunea se prezintă și mai acută decât în celelalte județe învecinate, deoarece aici numărul românilor maghiarizați e cu mult mai mare, după cum iarăși măsurile de îndreptare sunt cu desăvârșire absente. Nimeni, dela război încoace, nu s’a interesat mai de aproape de soarta acestor fii desrădăcinați ai neamului românesc. Guvernele ce s’au perindat până acum la cârma Statului, și-au bătut capul cu tot felul de treburi mărunte, și au uitat imperativul național pus în evidență de starea de înstrăinare sufletească în care se sbat acești frați români. Dar aceasta — ca și în trecut— rămâne o simplă și arzătoare dorință a noastră, cari am jerfs totul, numai să vedem odată că se sparge ghiața indiferentismului oficial, manifestat față de interesele cele mai vitale ale neamului și Statului român întregit. Și nu greșim când încadrăm actualul guvern în acelaș sferă de preocupări, străine de sufletul neamului și realitățile de la noi. Iar ca să nu fim învinuiți că facem insinuări, ne vom justifica și întări afirmațiile cu exemple proaspete și de vie actualizate. Și fiindcă spațiul unui articol nu ne îngădue o extindere prea largă, vom face azi o singură circumscriere, rămânând ca altădată să încrustăm și altele, cu aceleași cuvinte de foc și cu aceiaș dorință de a scoate tot adevărul in lumină. E vorba, pe scurt, de felul monstruos în care se exercită valorificarea grâului în regiunea de la granița de Vest, de care cititorii știu că ne-am ocupat și anul trecut, exact în această vreme, îndeletnicirea aceasta a fost încredințată și anul acesta ca și în trecut, unor cooperative mai mult fictive decât reale, în spatele cărora samsarii și oamenii regimului fac cele mai veroase afaceri, îngăduitori cum suntem, am trece cu vederea aceste lucruri, rușinoase desigur, dacă cumpărarea grâului ar decurge un chip normal. Dar nici vorbă nu poate fi despre așa ceva. Fiind prost conduse și lipsite de un capital subscris suficient, iar pe deasupra nefiind nici subvenționate la vreme de Banca Națională, din cauză că nu se gândesc din timp să facă intervențiile necesare, se găsesc în absolută imposibilitate de a face față atribuțiunilor ce le-au fost încredințate, conform legii de valorificare a cerealelor. Dacă guvernul ar fi mai energic și mai cu luare aminte față de nevoile populației românești de la granița de Vest, altfel s’ar prezenta lucrurile. Nici negustorii unguri și evrei aplecați cu urechea la sugestiile iredentei de la Budapesta — n’ar mai avea curajul de a se juca cu soarta țăranului român și nici noi n'am mai avea ocazia ca să relevăm atâtea stări pesimiste și dureroase. Dar nu e cazul, căci guvernul liberal e prea încleștat în luptele de guerilla deslănțuite în sânul partidului, între diferitele bisericuțe, și nu mai are răspusul necesar spre a se gândi să cerceteze cauzele răului în care ne sbatem cu toții. Datoria aceasta va reveni întreagă reprezentanților naționalismului românesc, cari, în scurt timp, vor fi chemați să contribue cu toate puterile lor de muncă și cu toată priceperea, la redresarea morală, națională și economică a poporului român, iar prin acest fapt, la întărirea Statului nostru întregit și indivizibil. Un nou accident aviatic Opinia publică românească încearcă o nouă pierdere ireparabilă prin moartea bravului pilot, căpitanul Gh. Olteanu, încă unul dintre cei mai distinși aviatori, și mai destoinici militari și-a găsit sfârșitul intr'un accident, mai mult decât stupid. Om cu resurse sufletești incomparabile, cu un calm extraordinar, știind să stăpânească cele mai critice situații, salvând de atâtea ori viața celor ce-i erau încredințați — un timp de doi ani și jumătate cât activase la Aviația comercială — își câștigase în cercurile aviatice un mare renume. Acum câțiva ani, s’a clasat al doilea intr’un rallye aviatic cu caracter mondial, organizat în Italia, iar in anul trecut, făcând echipaj cu locot. comandorul Al. Cernescu, a realizat, cu escadrila românească, primul raid românesc București-Capetown, in care și-a arătat toată măsura capacității sale de ilustru pilot, mecanic și navigator, pentru care a și fost decorat cu „Steaua României“ și „Virtutea Aeronautică“: în multiplele și îndrăsnețele sboruri peste țări și mări, regretatul căpitan Gheorghe Olteanu n’a avut nici cel mai mic accident de sbor. A trebuit ca intr’un sbor de trei-cinci minute— dela excacerila de experiențe Pipera până la aeroportul Băneasa, unde urma să predea avionul comercial Lokheed Aviației noastre civile — să-și găsească moartea acest distins militar, care constituia, fără nici o îndoială, fata aviației noastre. Să fi fost oare o simplă întâmplare stupidă, ceea ce a determinat această catastrofă ? Sau să fi fost alte cauze cari au concurat al această tragedie ? l Comisia tehnică a aviației va stabili, desigur, atât cât ii va fi cu putință, adevărata cauză a nenorocirii care a îndoliat, nu ai rumai cercurile militare, dar întreg sufletul neamului. Și cu drept cuvânt, fiindcă prin pierderea căpitanului Olteanu, nu numai aviația noastră, dar neamul însuși se resimte. Și se resimte, fiindcă prin virtuțiile marelui pilot dispărut, strălucia mândria neamului însuși, prin izbânzîle realizate în concurența cu reprezentanții popoarelor civilizate din Apus, afirma, intr’o bună măsură, geniul nostru românesc; prin bravurile sale recunoscute de toți, se răsfrângea însuși eroismul național. Iată pentru ce moartea căpitanului aviator, Gheorghe Olteanu, a produs atâta consternare, atât in lumea militară, cât și în cea civilă. Om în floarea vârstei, abia împlinise 36 ani, de la care se puteau aștepta atâtea și atâtea alte victorii, a fost atins atât de necruțător și de prematur de aripele morții! Inserând acest eveniment tragic, sufletul nostru in marea lui durere, neputându-se împăca cu astfel de desnodământuri fatale, își pune tot felul de întrebări : Fi vom noi în stare, oare, după atâtea încercări, să ajungem cu aviația noastră în punctul, dacă nu de a se curma defintiv accidente acestea, cel puțin de a le delimita simțitor? Vom ajunge cândva, ca regula de astăzi, de a pierde la intervale atât de scurte pe cei mai desăvârșiți piloți, să devină excepție ? E singura nădejde și singura mângăere pe care o mai putem invoca in aceste clipe de crudă amărăciune, pentru pierderea ireparabilă a căpitanului Gheorghe Olteanu. I. Lancrănjan * i ANUL XV No. 1205, Sâmbătă 1 August 1956 ♦ 444444444444444444 4 44 444 444 444444+44444+4 P Foxtdator: Octavian Goga R £ DAC?IA ȘI ADMIHI SINt Afl A. București str. Câmpineanu 4* teleS. 4.19.55 $ Organ al partidului Național-Creștin 1] Abonamentul: 500 lei pe an, pentru preoți,învățători studenți și săteni 400 lei anual ; 200 pe 6 luni 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. liOUÉ: üllionÉl Million!. (Ilii Naționalizarea economică Cine a urmărit articolele noastre din urmă, in aceste coloane, a observat poate, cel puțin, o modestă operă de clarificare a câtorva lucruri care dealtfel sunt foarte precise. Și sunt de părere că e singurul drum, dar că trebue să-l facem , mereu, fără odihnă, — să desgropăm adică din întuneric, din rea credință, din ignoranță câteva evidențe lapidare, care vorbesc... Nu mai avem nevoe într’adevăr — este norocul nostru! — de primejdioase acrobații de gândire și nici nu ni se mai cere nouă, să deschidem drumuri. S’au făcut experiențe hotărîtoare, și bune și rele, înainte de ziua de azi. Și am avut un privilegiu mai mult — fără să știu dacă și asta e un bine — dar alții s’au obosit,alții au murit chiar și alții au gândit pentru noi. Acum sunt câteva adevăruri de vieață care stau limpezi în fața noastră, ajunge să le privim, ajunge să le vedem... Să recunoaștem că nu ni se cere prea mult. Am spus că democrația, democrația sufragiului universal cel puțin, nu are nimic comun cu naționalismul (și cine n’a priceput e rugat să comunice la redacție!), am arătat deopotrivă că democrația neagă naționalismul și că ea este astfel drumul cel mai sigur la „front popular“, la revoluție, la comunism — etapă finală — ca și când în felul acesta poporul, el însuși, ar trebui să primească cea mai feroce tiranie, ca o gravă întoarcere, ca o justă pedeapsă, după demența exceselor libertare. — Bine, bine dom’ne, dar cum dece democrația să meargă neapărat la comunism, deci să alunece „poporul suveran“ în această cloacă de crimă ?, ar întreba cetățeanul grăbit, neobișnuit cu algebra ideilor și pe care-l supără peste puteri logica lor implacabilă... De ce !, cum întreba deunăzi, cu destulă bună credință de altfel, și d. Batzaria. Ei... de ce ! Noi am putea să terminăm mai ușor cu întrebarea asta de atâta candoare... Harta politică de azi cel puțin, ne răsbună suficient de pasivitatea intelectuală a cetățeanului de pe drum, a intelectualului de la gazetă chiar, de la berărie sau cafenea. Am putea să arătăm ușor în Franța, în Spania... Aici toate lucrurile s’au desfășurat după program, democrația s’a instalat confortabil și fără îndoială că a lucrat, a știut să lucreze. Cine s’ar mai îndoi, n’are decât să priviască. Dar cu toate că nouă nu ne place prea mult să facem aici această filosofie primară și poate nu e tocmai destinul nostru să fim institutori de idei, simt cu toate astea grave necesități care ne obligă, iar funcțiunea poate n’a fost niciodată mai necesară decât astăzi când, prin atâta confuzie, nimeni totul nu se ocupă de ea. E bine astfel să reluăm cu resemnare, pe rând, chiar primele litere din alfabetul naționalist și să le opunem, așa cum trebue, analfabeților democrației! Iată repede și pe scurt (nu avem timp și nici loc !) Am vorbit de programul democrației care s’a executat atât de întreg în Spania și în Franța. Iată-l acum în fața noastră, în roși culori de sânge, rânjind atât de hidos... Principial se știe că democrația este egalitară — toți cetățenii ei sunt egali ca niște bețe de chibrit cu gămăliile roșii. Spiritul acesta egalitar firește că n’ar suporta monarhia, pe care a suprimat-o pretutindeni unde de •oe mocrația a putut să triumfe. Fiecare cetățean, in logica democrată, trebue să aibă dreptul normal de a deține suprema magistratură a statului.. Ce-i pasă democrației de continuitate, de simbolul autorității, de durata pe care o încadrează Omul predestinat, Monarhul, de singurul lucru care nu moare pe culmile unui neam: REGELE (eu R. mare, un cul mic, cum se scrie la „Adevărul.) Democrația apare astfel, esențial, antimonarhică. I-ar trebui oare mai mult ca să apară și antinațională, tot atât de evident ? Vom găsi tot ce vreți! Cetățenii egali, ai democrației „conduc“ țara, Ca să zic așa, odată la patru ani când își aruncă buletinele lor în urnă. Un vot are savantul, un vot are și analfabetul... Toți sunt egali. Dar mai ales totul depinde de ei, de acești oameni egali... Trebue să-i convingem. Dar cum? Ei, n’avem decât să le promitem, tot... In acest sens, să ne gândim bine că nicio propagandă nu este mai facilă decât cea comunistă. CÂND PROMIȚI OAMENILOR TOT, FARA SA LE CERI NIMIC — CUM AȚI VREA CA EI SA NU FIE DE ACORD ! Comunismul nu face altceva — știți bine... El masacrează la repezeală pe cei bogați, el împarte averi, pământ, bogății, el se bate fericirea din buzunar... Democrația, care reduce totul la număr, il acoperă ușor, comunismul acesta, cu sufragiul iresponsabil al celor mulți. „Fronturile populare“ se ridică din acest imens apetit vulgar ațâțat — de aici pornesc aceste marșuri gigantice de erori și de crime! E totul spus aici pe scurt, ca de obiceiu... îmi dau seama că fiecare cuvânt, care s’a scris mai sus, încearcă sa rezume pagini întregi, mai multe sute de pagini ! Dar s’a priceput poate, ori cât de puțin, dece intr’adevăr democrația e antinațională, și dece naționalismul nu poate fi, în nici un caz, democratic. In ruptul capului ! Toma Vladescu Conceptul politic antisemit și d. I. Mihalache Discursul de la Câmpulung ne-a dovedit, că d. I. Mihalache are despre laturea social-economică a chestiunei evreești o concepție, pe cât de simplă, pe atât de ineficace. Dar d-sa ignorează, sau se face a ignora, caracterul poliic al chestiunii, ceea ce este destul de grav pentru un om politic de azi, care are pretenția să domine evenimentele și să le diriguiasca pe cea mai bună cale pentru destinele neamului său. Ori antisemitismul este, în primul rând un concept politic, fiindcă este provocat de un alt concept politic potrivnic. Iudaismul este o forță politică internațională, care activează metodic și stăruitor de secole pentru realizarea idealurilor de dominație universală ale poporului evreu. Ignoranța popoarelor amenințate cu aceste tendințe, caracterul secret, misterios, persuasiv, al acțiunei iudaice, au ținut multă vreme, câteva secole, reacțiunea firească a antisemitismului dincolo de hotarele consacrate ale politicului. Problema se punea, ca în concepția d-lui I Mihalache, simplu și local, jidanul din colț. Acolo unde erau jidani se năștea un sentiment antisemit; conceptul politic al antisemitismului nu se putea însă defini și generaliza, pentru că reacțiunea împotriva acțiunii iudaice nu găsea răsunet în regiunile sau țările ferite de plaga social-economică a iudaismului. Lucrurile s-au schimbat profund în omenire. Iudaismul e studiat și urmărit cu metodă și cu științifică stăruință de mai bine de 100 de ani. Faptele de istorie universală determinate din lojile masonice, din tainițele Kabulului, din umbra mucegăită a tărăfiilor jidovești sau din luxoase birouri de vaste întreprinderi industriale și de armament, sunt astăzi cunoscute. Metodele iudaismului mereu aceleași, multiplicate ca adaptări circumstanțiale sunt la îndemâna oricui vrea să știe. Numai lașii nu văd și numai ticăloșii continuă să pledeze. Și este foarte caracteristic faptul, că partidul național-țărănist însușindu-și principiul marxist al luptei de clasă, nu admite lupta de rasă. Principiul luptei de clasă a fost inventat pentru a fărâmița puterile de reacțiune colectivă ale națiunilor; principiul luptei de rasă exclude însuși iudaismul parazitar. Fenomenele politice de după război a au dat deplină confirmare politică antisemitismului mân înseși actele determinate de iudaism. Revoluția comunistă din Rusia s-a dovedit, de la început, dominată de evrei și orientată in spirit universalist iudaic. Dacă revoluția rusească de la 1917 ar fi fost un act național rus, dacă ea s’ar fi menținut în ceeace aai știm că a fost numai un pretext de cruntă vărsare de sânge, pentru răsturnarea absolutismului țarist, comunismul n’ar fi avut imediat tendințe universale, nu s’ar fi înstăpânit la Budapesta de banda iudaică a lui Bela Kuhn, n’ar fi încercat să dea lovitura din Germania, n’ar sbuciuma omenirea astăzi, creind și întreținând acțiuni și guverne comuniste mascate în fronturi populare, până la a provoca vărsări de sânge între frați, ca în Spania și războiul european de mâine. Nu se întreabă d. I. Mihalache, de unde pornește această drăcească învrăjbire, care sbuciumă omenirea pretutindeni? Cine o alimentează și de ce? Toate popoarele Europei doresc pacea. E o unanimă manifestare în acest scop. Și totuș pacea nu e posibilă, pentru că cineva agită, sbuciumă omenirea, instigă și învrăjbește. Și acest cineva este demonul iudaic. Poporul rus este absent din toată acțiunea comunistă din lume și este absent fiind mujicului din stepă și e perfect egal că la Berlin hotărăște Hitler și că la Roma e „dictator” Mussolini. Dar iudaismului nu-i poate fi indiferent, că Italia e o țară, care a desființat două din uneltele lui principale de agitație: comunismul și masoneria; că Germania a proclamat ideea antisemită concepție politică de stat; și că intre Italia și Germania este un perfect acord pentru o acțiune europeană naționalistă. Iată cum trebuie privită, de un om politic lucid, problema evreiască. D. I. Mihalache vrea să o rezolve cu alungarea din Topoloveni a jidanului cu 3 covrigi pătați de muște și câteva țoiuri de rachiu. E prea puțin, dacă e sincer, e de compătimit dacă nu vede lucrurile cum sunt din lașitate, și e condamnabil, dacă o face din servilism politicianist. D. I. Cucu +44444 44».i~i++++4 44 4 44 44 44 44444 4 44 44 44++44 44 44+4444 444 444 44 44444444444 44+* 44444 44+444 Inferioritatea economică a românilor din marea provincie de peste munți, față de starea înfloritoare în care se lăfăesc minoritarii de tot felul, dar mai cu seamă evreo-maghiarii, este notorie. In decursul celor 17 ani de la Unire, nu s’a realizat absolut nimic pe acest teren, care să ne îndreptățească a ne arăta în fața lumii ca adevărați stăpânitori ai acestei provincii. Industria, finanțele și comerțul, sunt deopotriv și astăzi în mâna acelorași elemente suprapuse de sub stăpânirea maghiară. Aceste elemente străine, dare HU ö exu ouiLiaiivau uciva/ uania, pe vremuri stăpânirea ungurească le-a dat drept monopol cele mai de seamă ramuri de activitate în provincia ardeleană, unde opera de desnaționalizare a românilor a jucat rolul de căpetenie In politica minoritară a ungurilor, sunt și astăzi stăpânii industriei, finanțelor și ai comerțului. Nimic nu se poate spune că s’a schimbat în construcția lor economică. Doar stăpânirea e alta. Restul, merge pe vechiul făgaș, tot așa de bine ca pe vremuri. Nepăsarea guvernanților noștri de totdeauna, ca și întreg despățul afacerist de până acum, au învrednicit la fel ca și regimul unguresc de odinioară, elementele minoritare șoviniste, cari, dia adăpostul regimului de protecție maghiar, au monopolizat viața economică de aici, iar astăzi întrebuințează mijloacele cele mai draconice, nu numai pentru a se menține pe poziția dinainte, ci, prin concursul politicianilor protectori, caută să se întărească și mai bine, înlăturând orice posibilitate de penetrațiune a elementului autohton în aceste ramuri de activitate ecomomică. Opera de adevărată naționalizare a economiei din teritoriile alipite, pornită in primii ani după preluarea regimului cu atât elian, a fost dintr’odată întreruptă, fără nici un motiv plauzibil Numai datorită acestui fapt se explică pentru ce în orașele din Ardeal și mai ales în cele de la frontiera de Vest, de pildă toate înjghebările și inițiativele românești, iau fost sugrumate în prima etapă a germinării lor, fiind sistematic încercate de factorii puternici ai economiei minoritare, stăpânitori netulburați ai bogățiilor din această provincie românească, blagoslovită de Dumnezeu cu tot ce-i trebue. O altă împrejurare care a contribuit și contribue și astăzi în largă măsură la menținerea acestora pe vechea poziție, este politica financiară greșită a guvernanților și a bănncii noastre de emisiune. Din pricina aceasta, după 17 ani de dominație românească, rolul conducător pe piața financiară sau băncile evreomaghiare, ale căror afaceri dubioase, îndreptate împotriva intereselor românești, sunt dirijate direct de agenții iredentei de la Budapesta. Rămâne, așadar, fapt pe deplin stabilit că, politica de naționalizare economică, în doi peri, exercitată de guvernările trecute, fără nici o deosebire de culoare doctrinară, n’a contribuit cu nimic la consolidarea financiară a românilor din Ardeal. Ceva mai mult, sub privirea năucă a organelor noastre de conducere, s’au năruit chiar și cele câteva instituiții financiare locale, de veche tradiție românească, cari, încolțite de criză, n’au putut să răsbească față de atotputernicia finanțe evreo-maghiare, cu rădăcini adânc înfipte în viața economică de aici. Situația economică actuală a românilor din Ardeal, nu mai poate să dăinuiască nici un moment, așa cum a fost în cei 17 ani ce s’au scurs de la Unire încoace. Ea nu mai poate fi tolerată, pentru că o inferioritate economică a populației dominante, nu numai că este rușinoasă, dar pe deasupra mlnii este și primejdioasă, fiindcă dă ocazie oportună de aparentă încurajare a campaniei de revendicare a ungurilor. De aceea astăzi, când toate efte^hilifÎSHIA la o kamb îm din A jI/OU4W414 VUIV4UV/ IV CA V Vili XtA AXA VA A11 CA"nă, datoria conducătorilor noștri este în primul rând, să pună îndoită grijă pentru facilitarea prosperității economice și financiare a elementului românesc. Este o datorie elementară, care se impune imperativ și care nu mai poate să sufere amânări. Dacă în trecut cârmuitorii au neglijat să se documenteze asupra acestei necesități naționale, nădăjduim că nu vor mai întârzia spre a o recunoaște și a-i da cuvenita atenție, mai ales că se știe atât de bine că unul dintre pivoții cei mai puternici pe cari se sprijină revizionismul maghiar, este tocmai inferioritatea noastră economică și financiară, în contradicție cu superioritatea lor pe acest tărâm in Ardeal. De altfel, fără a fi nevoe să exagerăm, trebue să recunoaștem că, datorită despățului politicianist de până acum, toate speranțele de mai bine manifestate de masele poporului nostru din Ardeal și de pretutindeni, sunt animate de mișcarea de resurecție și regenerare național-creștină, care înaintează în marș triumfal spre isbânda deplină a revendicărilor ei românești. Gr. Diaconu 4+4 444 4 44 444444444444444 4 44 44-4 + 44 4 * 44*444444444*44444 444444 *+4»+»»-»+4+ 444444444444+ Lm • • în 11 și puncte Scandali! „Dreptatea“ se plânge că d. dr. N. Lupu este omul cel mai calomniat din România. Vai, sărăcuțul! Mititelul! Omul acesta de treabă, care merge în fiecare zi la biserică, nu înjură, nu spurcă pe nimeni, nu bea decât aghiazmă, auzi, tocmai pe el să-l calomnieze așa de amarnic ! Ce vor ? „Lupta“ Honigmanilor se ’«treaba talmudic și abil nevoe mare. Ce vor? Ce vor, adică, revoluționarii din Spania? Ca și când Fagurii cu pistrui n’ar fi aflat încă rostul acestei uriașe contrarevoluții naționaliste. Honigmanii mai au încă vreme să învețe ce înseamnă naționalismul. Iar dacă vor cu orice preț să știe ce vor revoluționarii, ce vrea întreaga Spanie patriotică, e ușor. Spania aceasta eroică se bate pentru alungarea comunismului, pentru stârpirea uneltelor din frontul popular și pentru nimicirea jidovilor cari conduc această odioasă crimă împotriva Spaniei istorice. Haioîmes E un scandal! Oficiosul de confuzie politică al Alianței israelite universale încearcă o paralelă între „ordinea reacționară“ și „ordinea umană“. Ce o mai fi și in aceste noui haloi mese jidovești? Desigur, știm noi ce e, dar chestiunea este că „Adevărul“ mai crede, că opinia publică românească înghite asemenea aiureli iudeo-comuniste. 44 4444444444444 44444 4-44-44-« mmmsBwasgwmunisti (Continuare în pagina l-a) Ofensiva națională de OCTAVIAN GOGA România întregită începe să aibă un trecut, care legitimează și o privire retrospectivă și un tablou rezumativ. In acest răstimp viața a clocotit la noi intensă și plină de mișcare. In cei șapte ani s’a dărîmat și s’a clădit mult aici în frământarea atâtor energii descătușate. Pe toate terenurile se pot înregistra urmele mai mult sau mai puțin spornice ale alergărilor noastre. Dincolo însă de termenul realităților palpabile, ușor de îngrădit în cifre, se ridică imponderabilele sufletești care-și cer lămurirea lor. In definitiv, povestea noastră recentă cu toate sguduirile ei formidabile e o problemă de ordin moral, de la a cărei desfășurare derivă tot jocul forțelor vizibile. A cerceta deci alina sufletească a neamului, a te coborî în adâncimea ei și-a scoate de-acolo adevărul neted, e o datorie de atelier peste care cronicarul onest al vremii actuale nu va avea niciodată putința să treacă. Judecând subt acest raport al consolidării materiale, închegarea noului Stat, o întrebare capitală se pune, împrejurul căreia se grupează toate celelalte constatări: ce progres anume a făcut deja unire încoace, prin ce evoluție a trecut și ce grad de desvoltare a atins în conștiința publică la noi ideia națională, principiul fundamental prin care am cerut împlinirea hotarelor? Chestiunea este, în ce măsură a crescut și s’a întărit chiagul coheziunii noastre interioare vreme de șaptesprezece ani, până la ce punct său nivelat asperitățile fatale ale trecutului și până la ce înălțime țișnește astăzi sentimentul de încredere în sine, al unui popor care numai printr’o luptă conștientă își va putea asigura existența. O recapitulare succintă e ușor de făcut, fiind lucrurile încă în amintirea recentă a tuturora. Prima fază în care s’a găsit sufletul românesc după încetarea vărsării de sânge a fost, se știe, bucuria biruinții. Am trăit vreme de un an după înfrângerea nemților vibrând cu toții de emoțiile revederii. A venit marșul la Budapesta, s’a jucat hora unirii pe toată întinderea Ardealului, am redobândit Bucovina și Basarabia, îmtrecând realitatea în măreția ei orice preveder inițială. Un suflu de epopeie abia peste creștetul mulțimii, deslegate pentru moment de preocupări pozitive, era perioada sentimentală. In acest timp dintre adunarea de la Alba-Iulia și deschiderea primului parlament al României unite, în lunile de miere ale țării refăcute, în manifestările sgomotoase pe care le trezea un praznic necontenit, s’a pus la o parte toată concepția de austeritate a războiului cu rigorile ei. Ideia națională se transformase într’un panaș, pe care-l plimbam în toate colțurile, încetând, în mijlocul cotropitoarei volburi, de-a mai fi o forță activă. In această stare de sonoră, care ne angajase simțurile, n’am fost capabili, firește, să tragem toate concluziile normale ale biruință. Deoparte opera de reintegrare și reparație națională a fost stânjenită, de asta’ stagna însăși mașina vieții de stat. Contrar altor neamuri mai disciplinate în simțirea lor, care din prima zi a câștigării războiului au început să-și inventarieze binefacerile păcii, la noi izbândirea visului paraliza parcă orice acțiune. Nu e nici o mirare, că în astfel de împrejurări o morală elastică incepuse a se sălășlui în creerul atâtor inși desechilibrați de tranșee, că un val de iertare vinovată a prins să acopere degrabă păcatele din trecut și că străinii de tot felul, desmeticiți din buimăceala în care-4 băgase zângănitul armelor noastre, au reușit să-și consolideze situația moștenită sau să devie profitorii fericiți ai sărbătorilor pe care le detestau din toată inima lor. Această primă fază nu e decât prologul vesel al perioadei de moleșală ce s’a inagurat nu peste mult și de-ale cărei consecințe triste suferim și azi, întâiul parlament deschis la București după unire, e cea mai caracteristică reoglindire a desorientării care pusese stăpânire pe noi. Cele câteva luni cât a existat nu s’a transformat nici într’un instrument de legiuire, nici într’un sprijin de guvernare. In afară de sentimentul general al unității de Stat, care inspira toate grupările, nu se găseau încă noțiuni precise menite să diriguiască spiritele și să creeze platforma unei închegări de forțe. Fie că aveam a face cu bolile de copilărie ale votului universal, care au asvârlit la suprafață fructul necopt al demagogiei, fie că stăruiau încă prea îndărătnic umbrele regimurilor sfărâmate, adevărul e că această primă adunare reprezentativă a integralității, purta în mod evident pecetea unei învălmășeli haotice. Corpurile legiuitoare nu erau de fapt decât cea mai sinceră expresie a spiritului public. In realitate tot poporul nostru intrase într’o penibilă toropeală. Explicații se găsesc destule pentru acest fenomen, cu deosebire astăzi când îl vedem de la oarecare distanță. Clauza de căpetenie se poate căuta în acel val al discordării post-belice care ca pretutindeni s’a revărsat și aici, bolnăvind nervii și slăbind voința colectivă. Paralel cu această decompoziție morală, a intervenit convoiul Întunecat al mizeriilor materiale. Țara întreaga apărea ca o casă mare pe care o călcase hoții și furase mobilele. Adăugați la aceste neajunsuri de ordin diferit și greutățile fatale ale mecanismului administrativ în toate domeniile, într-un stat care îngloba patru moșteniri disparate, îndrumate de patru civilizații fără puncte de înrudire. In afară de milioanele de țărani i<i