Ţara Noastră, august 1936 (Anul 14, nr. 1203-1222)

1936-08-01 / nr. 1203

4Paigni Kei2 Ardealul în ghiarele străinilor Dintre problemele pe cari ni le-a furnizat Ardealul, după eli­berarea sa, cea mai principală și în acelaș timp îngrijorătoare, este fără îndoială problema zeci­lor de mii de români maghiari­zat.* Această moștenire neplăcută, care până acum a fost privită de conducătorii noștri numai ca o realitate tristă, fără a căuta s’o înlăture prin măsuri juste și a­­decuate, se întinde în special de­­alungul graniței de Nord-Vest a Ardealului, având ramificații — firește — și în unele părți inte­rioare. Centrul acestor stări îl formea­ză județele limitrofe: Sălajul, Bi­horul și Satu-Mare. In ceea ce pri­vește Sălajul, chestiunea se pre­zintă și mai acută decât în cele­lalte județe învecinate, de­oarece aici numărul românilor maghia­rizați e cu mult mai mare, după cum iarăși măsurile de îndreptare sunt cu desăvârșire absente. Nimeni, dela război încoace, nu s’a interesat mai de aproape de soarta acestor fii desrădăcinați ai neamului românesc. Guvernele ce s’au perindat până acum la cârma Statului, și-au bătut capul cu tot felul de treburi mărunte, și au uitat imperativul național pus în evidență de starea de în­străinare sufletească în care se sbat acești frați români. Dar aceasta — ca și în trecut— rămâne o simplă și arzătoare do­rință a noastră, cari am jerfs to­tul, numai să vedem odată că se sparge ghiața indiferentismului oficial, manifestat față de inte­resele cele mai vitale ale neamu­lui și Statului român întregit. Și nu greșim când încadrăm actualul guvern în acelaș sferă de preocupări, străine de sufletul neamului și realitățile de la noi. Iar ca să nu fim învinuiți că fa­cem insinuări, ne vom justifica și întări afirmațiile cu exemple proaspete și de vie actualizate. Și fiindcă spațiul unui articol nu ne îngădue o extindere prea lar­gă, vom face azi o singură cir­cumscriere, rămânând ca altă­dată să încrustăm și altele, cu a­­celeași cuvinte de foc și cu aceiaș dorință de a scoate tot adevărul in lumină. E vorba, pe scurt, de felul mon­struos în care se exercită valori­ficarea grâului în regiunea de la granița de Vest, de care cititorii știu că ne-am ocupat și anul tre­cut, exact în această vreme, îndeletnicirea aceasta a fost încredințată și anul acesta ca și în trecut, unor cooperative mai mult fictive decât reale, în spa­tele cărora samsarii și oamenii regimului fac cele mai veroase afaceri, îngăduitori cum suntem, am trece cu vederea aceste lu­cruri, rușinoase de­sigur, dacă cumpărarea grâului ar decurge un chip normal. Dar nici vorbă nu poate fi despre așa ceva. Fiind prost conduse și lipsite de un ca­pital subscris suficient, iar pe deasupra nefiind nici subvențio­nate la vreme de Banca Națio­nală, din cauză că nu se gândesc din timp să facă intervențiile ne­cesare, se găsesc în absolută im­posibilitate de a face față atri­­buțiunilor ce le-au fost încredin­țate, conform legii de valorificare a cerealelor. Dacă guvernul ar fi mai ener­gic și mai cu luare aminte față de nevoile populației românești de la granița de Vest, altfel s’ar prezenta lucrurile. Nici negustorii unguri și evrei­­­ aplecați cu u­­rechea la sugestiile iredentei de la Budapesta — n’ar mai avea curajul de a se juca cu soarta țăranului român și nici noi n'am mai avea ocazia ca să relevăm atâtea stări pesimiste și dureroa­se. Dar nu e cazul, căci guvernul liberal e prea încleștat în luptele de guerilla deslănțuite în sânul partidului, între diferitele bise­ricuțe, și nu mai are răspusul ne­cesar spre a se gândi să cerce­teze cauzele răului în care ne sbatem cu toții. Datoria aceasta va reveni în­treagă reprezentanților naționa­lismului românesc, cari, în scurt timp, vor fi chemați să contribue cu toate puterile lor de muncă și cu toată priceperea, la redresa­rea morală, națională și econo­mică a poporului român, iar prin acest fapt, la întărirea Statului nostru întregit și indivizibil. Un nou accident aviatic Opinia publică românească încearcă o nouă pierdere irepa­rabilă prin moartea bravului pi­lot, căpitanul Gh. Olteanu, încă unul dintre cei mai distinși a­­viatori, și mai destoinici militari și-a găsit sfârșitul intr'un acci­dent, mai mult decât stupid. Om cu resurse sufletești incompara­bile, cu un calm extraordinar, știind să stăpânească cele mai critice situații, salvând de a­­tâtea or­i viața celor ce-i erau în­credințați — un timp de doi ani și jumătate cât activase la A­­viația comercială — își câști­gase în cercurile aviatice un mare renume. Acum câțiva ani, s’a clasat al doilea intr’un ral­­lye aviatic cu caracter mondial, organizat în Italia, iar in anul trecut, făcând echipaj cu locot. comandorul Al. Cernescu, a rea­lizat, cu escadrila românească, primul raid românesc Bucu­­rești-Capetown, in care și-a ară­tat toată măsura capacității sale de ilustru pilot, mecanic și navigator, pentru care a și fost decorat cu „Steaua României“ și „Virtutea Aeronautică“: în multiplele și îndrăsnețele sboruri peste țări și mări, regre­tatul căpitan Gheorghe Olteanu n’a avut nici cel mai mic acci­­dent de sbor. A trebuit ca in­­tr’un sbor de trei-cinci minute— dela excacerila de experiențe Pi­pera până la aeroportul Bănea­­sa, unde urma să predea avio­nul comercial Lokheed Aviației noastre civile — să-și găsească moartea acest distins militar, care constituia, fără nici o în­doială, fata aviației noastre. Să fi fost oare o simplă în­tâmplare stupidă, ceea ce a de­terminat această catastrofă ? Sau să fi fost alte cauze cari au concurat al această tragedie ? l­ Comisia tehnică a aviației va stabili, de­sigur, atât cât ii va fi cu putință, adevărata cauză a nenorocirii care a îndoliat, nu­­ ai rumai cercurile militare, dar întreg sufletul neamului. Și cu drept cuvânt, fiindcă prin pierderea căpitanului Ol­teanu, nu numai aviația noas­tră, dar neamul însuși se resim­te. Și se resimte, fiindcă prin virtuțiile marelui pilot dispărut, strălucia mândria neamului în­suși, prin izbânzîle realizate în concurența cu reprezentanții popoarelor civilizate din Apus, afirma, intr’o bună măsură, ge­niul nostru românesc; prin bra­vurile sale recunoscute de toți, se răsfrângea însuși eroismul național. Iată pentru ce moartea căpi­tanului aviator, Gheorghe Ol­teanu, a produs atâta­ conster­nare, atât in lumea militară, cât și în cea civilă. Om în floarea vârstei, abia împlinise 36 ani, de la care se puteau aștepta a­­tâtea și atâtea alte victorii, a fost atins atât de necruțător și de prematur de aripele morții! Inserând acest eveniment tra­gic, sufletul nostru in marea lui durere, neputându-se împă­ca cu astfel de desnodământuri fatale, își pune tot felul de în­trebări : Fi­ vom noi în stare, oare, după atâtea încercări, să ajungem cu aviația noastră în punctul, dacă nu de a se curma defintiv accident­e acestea, cel puțin de a le delimita simțitor? Vom ajunge cândva, ca regula de astăzi, de­ a pierde la inter­vale atât de scurte pe cei mai desăvârșiți piloți, să devină ex­cepție ? E singura nădejde și singura mângăere pe care o mai putem invoca in aceste clipe de crudă amărăciune, pentru pierderea ireparabilă a căpitanului Gheor­ghe Olteanu. I. Lancrănjan * i ANUL XV No. 1205, Sâmbătă 1 August 1956 ♦ 444444444444444444 4 44 444­ 444 444444+44444+4 P Foxtdator: Octavian Goga R £ DAC?IA ȘI ADMIHI SINt Afl A. București str. Câmpineanu 4* teleS. 4.19.55 $ Organ al partidului Național-Creștin 1] Abonamentul: 500 lei pe an, pentru preoți,învățători studenți și săteni 400 lei anual ; 200 pe 6 luni 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. liOUÉ: üllionÉl Million!. (Ilii Naționalizarea economică Cine a urmărit articolele noas­tre din urmă, in aceste coloane, a observat poate, cel puțin, o modestă operă de clarificare a câtorva lucruri care dealtfel sunt foarte precise. Și sunt de părere că e singu­rul drum, dar că trebue să-l fa­cem , mereu, fără odihnă, — să­ desgropăm adică din întuneric, din rea credință, din ignoranță câteva evidențe lapidare, care vorbesc... Nu mai avem nevoe în­­tr’adevăr — este norocul nostru! — de primejdioase acrobații de gândire și nici nu ni se mai ce­re nouă, să deschidem drumuri. S’au făcut experiențe hotărîtoa­­re, și bune și rele, înainte de ziua de azi. Și am avut un pri­vilegiu mai mult — fără să știu dacă și asta e un bine — dar alții s’au obosit,­­alții au murit chiar și alții au gândit pentru noi. Acum sunt câteva adevăruri de vieață care stau limpezi în fața noastră, ajunge să le pri­vim, ajunge să le vedem... Să re­cunoaștem că nu ni se cere prea mult. A­m spus că democrația, de­mocrația sufragiului universal cel puțin, nu are nimic comun cu naționalismul (și cine n’a priceput e rugat să comunice la redacție!), am arătat deopotrivă că democrația neagă naționalis­mul și că ea este astfel drumul cel mai sigur la „front popular“, la revoluție, la comunism — eta­pă finală — ca și când în felul a­­cesta poporul, el însuși, ar trebui să primească cea mai feroce tira­nie, ca o gravă întoarcere, ca o justă pedeapsă, după demența exceselor libertare. — Bine, bine dom’ne, dar cum­ dece democrația să meargă ne­apărat la comunism, deci să­­ alu­nece „poporul suveran“ în aceas­tă cloacă de crimă ?, ar întreba cetățeanul grăbit, neobișnuit cu algebra ideilor și pe care-l supă­ră peste puteri logica lor impla­cabilă... De ce !, cum întreba deu­năzi, cu destulă bună credință de altfel, și d. Batzaria. Ei... de ce ! Noi am putea să ter­minăm­ mai ușor cu întrebarea asta de atâta candoare... Harta politică de azi cel puțin, ne răs­­bună suficient de pasivitatea in­telectuală a cetățeanului de pe drum, a intelectualului de la ga­zetă chiar, de la berărie sau ca­fenea. Am putea să arătăm ușor în Franța, în Spania... Aici toate lucrurile s’au desfă­șurat după program, democrația s’a instalat confortabil și fără în­doială că a lucrat, a știut să lu­creze. Cine s’ar mai îndoi, n’are decât să priviască. Dar cu toate că nouă nu ne place prea mult să facem aici această filosofie primară și poate nu e tocmai destinul nostru să fim institutori de idei, sim­t cu toate astea gra­ve necesități care ne obligă, iar funcțiunea poate n’a fost nici­odată mai necesară decât astăzi când, prin atâta confuzie, ni­meni totul nu se ocupă de ea. E bine astfel să reluăm cu re­semnare, pe rând, chiar primele litere din alfabetul naționalist și să le opunem, așa cum trebue, analfabeților democrației! Iată repede și pe scurt (nu a­­vem timp și nici loc !) Am vorbit de programul democrației care s’a executat atât de întreg în Spania și în Franța. Iată-l acum în fața noastră, în roși culori de sânge, rânjind atât de hidos... Principial se știe că democra­ția este egalitară — toți cetățe­nii ei sunt egali ca niște bețe de chibrit cu gămăliile roșii. Spiri­tul acesta egalitar firește că n’ar suporta monarhia, pe care a su­primat-o pretutindeni unde de­ •o­e­ mocrația a putut să triumfe. Fiecare cetățean, in logica de­mocrată, trebue să aibă dreptul normal de a deține suprema ma­gistratură a statului.. Ce-i pasă democrației de continuitate, de simbolul autorității, de durata pe care o încadrează Omul predes­tinat, Monarhul, de singurul lu­cru care nu moare pe culmile u­­nui neam: REGELE (eu R. mare, un cu­l mic, cum se scrie la „A­­devărul.) Democrația apare astfel, esen­țial, antimonarhică. I-ar trebui oare mai mult ca să apară și antinațională, tot atât de evi­dent ? Vom găsi tot ce vreți! Cetățenii egali, ai democrației „conduc“ țara, Ca să zic așa, o­­dată la patru ani când își arun­că buletinele lor în urnă. Un vot are savantul, un vot are și anal­fabetul... Toți sunt egali. Dar mai ales totul depinde de ei, de acești oameni egali... Trebue să-i convingem. Dar cum? Ei­, n’avem decât să le promitem, tot... In a­­cest sens, să ne gândim bine că nicio propagandă nu es­te mai facilă decât cea comunistă. CÂND PROMIȚI OAMENILOR TOT, FARA SA LE CERI NI­MIC — CUM AȚI VREA CA EI SA NU FIE DE ACORD ! Comu­nismul nu face altceva — știți bine... El masacrează la repezeală pe cei bogați, el împarte averi, pă­mânt, bogății, el se bate fericirea din buzunar... Democrația, care reduce totul la număr, il acoperă ușor, comunismul acesta, cu su­fragiul iresponsabil al celor mulți. „Fronturile populare“ se ridică din acest imens apetit vul­gar ațâțat — de aici pornesc a­­ceste marșuri gigantice de erori și de crime! E totul spus aici pe scurt, ca de obiceiu... îmi dau seama că fiecare cuvânt, care s’a scris mai sus, încearcă sa rezume pagini întregi, mai multe sute de pa­gini ! Dar s’a priceput poate, ori cât de puțin, dece intr’adevăr de­mocrația e antinațională, și dece naționalismul nu poate fi, în nici un caz, democratic. In ruptul ca­pului ! Tom­a Vladescu Conceptul politic antisemit și d. I. Mihalache Discursul de la Câmpulung ne-a­­ dovedit, că d. I. Mihalache are despre laturea social-economică a chestiunei evreești o concepție, pe cât de simplă, pe atât de ineficace. Dar d-sa ignorează, sau se face a ignora, caracterul poli­ic al ches­tiunii, ceea ce este destul de grav pentru un om politic de azi, care are pretenția să domine evenimen­tele și să le diriguiasca­­ pe cea mai bună cale pentru destinele neamu­lui său. Ori antisemitismul este, în pri­mul rând un concept politic, fiind­că este provocat de un alt concept politic potrivnic. Iudaismul este o forță politică internațională, care activează metodic și stăruitor de secole pentru realizarea idealuri­lor de dominație universală ale poporului evreu. Ignoranța popoa­relor amenințate cu aceste ten­dințe, caracterul secret, misterios, persuasiv, al acțiunei iudaice, au ținut multă vreme, câteva secole, reacțiunea firească a antisemitis­mului dincolo de hotarele consa­crate ale politicului. Problema se punea, ca în concepția d-lui I Mi­halache, simplu și local, jidanul din colț. Acolo unde erau jidani se năștea un sentiment antisemit; conceptul politic al antisemitismu­lui nu se putea însă defini și ge­neraliza, pentru că reacțiunea îm­potriva acțiunii iudaice nu găsea răsunet în regiunile sau țările fe­rite de plaga social-economică a iudaismului. Lucrurile s-au schimbat profund în omenire. Iudaismul e studiat și urmărit cu metodă și cu științifi­că stăruință de mai bine de 100 de ani. Faptele de istorie universală determinate din lojile masonice, din tainițele Kabulului, din umbra mucegăită a tărăfiilor jidovești sau din luxoase birouri de vaste întreprinderi industriale și de ar­mament, sunt astăzi cunoscute. Metodele iudaismului mereu ace­leași, multiplicate ca adaptări cir­cumstanțiale sunt la îndemâna ori­cui vrea să știe. Numai lașii nu văd și numai ticăloșii continuă să ple­deze. Și este foarte caracteristic faptul, că partidul național-țără­­nist însușindu-și principiul mar­xist al luptei de clasă, nu admite lupta de rasă. Principiul luptei de clasă a fost inventat pentru a fă­râmița puterile de reacțiune colec­tivă ale națiunilor; principiul lup­tei de rasă exclude însuși iudais­mul parazitar. Fenomenele politice de după răz­boi a au dat deplină confirmare politică antisemitismului mân în­seși actele determinate de iu­daism. Revoluția comunistă din Rusia s-a dovedit, de la început, dominată de evrei și orientată in spirit uni­versalist iudaic. Dacă revoluția ru­sească de la 1917 ar fi fost un act național rus, dacă ea s’ar fi men­ținut în ceeace aai știm că a fost numai un pretext de cruntă văr­sare de sânge, pentru răsturnarea absolutismului țarist, comunismul n’ar fi avut imediat tendințe uni­versale, nu s’ar fi înstăpânit la Bu­dapesta de banda iudaică a lui Bela Kuhn, n’ar fi încercat să dea lovitura din Germania, n’ar sbu­­ciuma omenirea astăzi, creind și întreținând acțiuni și guverne co­muniste mascate în fronturi po­pulare, până la a provoca vărsări de sânge între frați, ca în Spania și războiul european de mâine. Nu se întreabă d. I. Mihalache, de unde pornește această drăceas­că învrăjbire, care sbucium­ă ome­nirea pretutindeni? Cine o alimen­tează și de ce? Toate popoarele Europei doresc pacea. E o unani­mă manifestare în acest scop. Și totuș pacea nu e posibilă, pentru că cineva agită, sbuciumă omenirea, instigă și învrăjbește. Și acest ci­neva este demonul iudaic. Poporul rus este absent din toată acțiunea comunistă din lume și este absent fiind mujicului din stepă și e per­fect egal că la Berlin hotărăște Hitler și că la Roma e „dictator” Mussolini. Dar iudaismului nu-i poate fi indiferent, că Italia e o țară, care a desființat două din u­­neltele lui principale de agitație: comunismul și masoneria; că Ger­mania a proclamat ideea antise­mită concepție politică de stat; și că intre Italia și Germania este un perfect acord pentru o acțiune europeană naționalistă. Iată cum trebuie privită, de un om politic lucid, problema evreiască. D. I. Mihalache vrea să o rezolve cu alungarea din Topoloveni a ji­danului cu 3 covrigi pătați de mu­ște și câteva țoiuri de rachiu. E prea puțin, dacă e sincer, e de compătimit dacă nu vede lucrurile cum sunt din lașitate, și e con­damnabil, dacă o face din servi­lism politicianist. D. I. Cucu +44444 44».i~i++++4 44 4 44 44 44 4­4­4­4­4 4 4­4 44 44++44 44­ 44+4­4­4­4 4­4­4 44­4 44 4­4­4­4­4­4­4­4­4­4­4 44+* 44444 44+444 Inferioritatea economică a ro­mânilor din marea provincie de peste munți, față de starea în­floritoare în care se lăfăesc mi­noritarii de tot felul, dar mai cu seamă evreo-maghiarii, este no­torie. In decursul celor 17 ani de la Unire, nu s’a realizat absolut nimic pe acest teren, care să ne îndreptățească a ne arăta în fa­ța lumii ca adevărați stăpânitori ai acestei provincii. Industria, finanțele și comerțul, sunt deo­­potriv și astăzi în mâna acelo­rași elemente suprapuse de sub stăpânirea maghiară. Aceste elemente străine, dare HU ö exu­ ouiLiaiivau uciva/ ua­n­ia, pe vremuri stăpânirea ungureas­că le-a dat drept monopol cele mai de seamă ramuri de activi­tate în provincia ardeleană, un­de opera de desnaționalizare a românilor a jucat rolul de căpe­tenie In politica minoritară a un­gurilor, sunt și astăzi stăpânii in­dustriei, finanțelor și ai comer­țului. Nimic nu se poate spune că s’a schimbat în construcția lor economică. Doar stăpânirea e alta. Restul, merge pe vechiul făgaș, tot așa de bine ca pe vre­muri. Nepăsarea guvernanților noș­tri de totdeauna, ca și întreg despățul afacerist de până a­­cum, au învrednicit la fel ca și regimul unguresc de odinioară, elementele minoritare șoviniste, cari, dia adăpostul regimului de protecție maghiar, au monopoli­zat viața economică de aici, iar astăzi întrebuințează mijloacele cele mai draconice, nu numai pentru a se menține pe poziția dinainte, ci, prin concursul poli­­ticianilor protectori, caută să se întărească și mai bine, înlătu­rând orice posibilitate de pene­­trațiune a elementului autohton în aceste ramuri de activitate e­­comomică. Opera de adevărată naționali­zare a economiei din teritoriile alipite, pornită in primii ani du­pă preluarea regimului cu atât elian, a fost dintr’odată întrerup­tă, fără nici un motiv plauzibil Numai datorită acestui fapt se explică pentru ce în orașele din Ardeal și mai ales în cele de la frontiera de Vest, de pildă toate înjghebările și inițiativele ro­mânești, iau fost sugrumate în prima etapă a germinării lor, fiind sistematic încercate de fac­torii puternici ai economiei mi­noritare,­ stăpânitori netulburați ai bogățiilor din această provin­cie românească, blagoslovită de Dumnezeu cu tot ce-i trebue. O altă împrejurare care a con­tribuit și contribue și astăzi în largă măsură la menținerea a­­cestora pe vechea poziție, este politica financiară greșită a gu­vernanților și a bănncii noastre de emisiune. Din pricina aceas­ta, după 17 ani de dominație ro­mânească, rolul conducător pe piața financiară s­au băncile e­­vre­omaghiare, ale căror afaceri dubioase, îndreptate împotriva intereselor românești, sunt diri­jate direct de agenții iredentei de la Budapesta. Rămâne, așa­dar, fapt pe de­plin stabilit că, politica de națio­nalizare economică, în doi peri, exercitată de guvernările trecu­te, fără nici o deosebire de cu­loare doctrinară, n’a­ contribuit cu nimic la consolidarea finan­ciară a românilor din Ardeal. Ceva mai mult, sub privirea nău­că a organelor noastre de condu­cere, s’au năruit chiar și cele câ­teva instituiții financiare locale, de veche tradiție românească, cari, încolțite de criză, n’au pu­tut să răsbească față de atotpu­ternicia finanțe­ evreo-maghia­re, cu rădăcini adânc înfipte în viața economică de aici. Situația economică actuală a românilor din Ardeal, nu mai poate să dăinuiască nici un mo­ment, așa cum a fost în cei 17 ani ce s’au scurs de la Unire în­coace. Ea nu mai poate fi tolerată, pentru că o inferioritate econo­mică a populației dominante, nu numai că este rușinoasă, dar pe deasupra mlnii este și primejdioa­­­să, fiindcă dă ocazie oportună de aparentă încurajare a campani­ei de­ revendicare a ungurilor. De aceea astăzi, când toate efte^hilifÎSHIA la o k­am­b­ îm d­in A jI/OU4W414 VUIV4UV/ IV CA V Vili XtA AXA VA A11 CA"­nă, datoria conducătorilor noștri este în primul rând, să pună în­doită grijă pentru facilitarea prosperității economice și finan­ciare a elementului românesc. Este o datorie elementară, care se impune imperativ și care nu mai poate să sufere amânări. Dacă în trecut cârmuitorii au neglijat să se documenteze asu­pra acestei necesități naționale, nădăjduim că nu vor mai întâr­zia spre a o recunoaște și a-i da cuvenita atenție, mai ales că se știe atât de bine că unul din­tre pivoții cei mai puternici pe cari se sprijină revizionismul maghiar, este tocmai inferiorita­tea noastră economică și finan­ciară, în contradicție cu superio­ritatea lor pe acest tărâm in Ar­deal. De altfel, fără a fi nevoe să exagerăm, trebue să recunoaștem că, datorită despățului politici­anist de până acum, toate spe­ranțele de mai bine­­ manifestate de masele poporului nostru din Ardeal și de pretutindeni, sunt animate de mișcarea de resurec­ție și regenerare n­ațional-creș­­tină, care înaintează în marș tri­umfal spre isbânda deplină a re­vendicărilor ei românești. Gr. Diaconu­ 4+4 444 4 44 444444444444444 4 44 44-4 + 44 4 * 4­4*4­4­4444444*4­444­4­ 444444 *+4»+»»-»+4+ 444444444444+ Lm • • î­n 11 și puncte Scandali! „Dreptatea“ se plânge că d. dr. N. Lupu este omul cel mai calom­niat din România. Vai, sărăcuțul! Mititelul! Omul acesta de treabă, care merge în fiecare zi la biserică, nu înjură, nu spurcă pe nimeni, nu bea decât aghiazmă, auzi, tocmai pe el să-l calomnieze așa de amar­nic ! Ce vor ? „Lupta“ Honigmanilor se ’«trea­ba talmudic și abil nevoe mare. Ce vor? Ce vor, adică, revoluționarii din Spania? Ca și când Fagurii cu pistrui n’ar fi aflat încă rostul a­­ces­tei uriașe contrarevoluții națio­naliste. Honigmanii mai au încă vreme să învețe ce înseamnă naționalis­mul. Iar dacă vor cu orice preț să știe ce vor revoluționarii, ce vrea întreaga Spanie patriotică, e ușor. Spania aceasta eroică se bate pen­tru alungarea comunismului, pen­tru stârpirea uneltelor din frontul popular și pentru nimicirea jidovilor cari conduc această odioasă crimă împotriva Spaniei istorice. Haioîmes E un scandal! Oficiosul de confuzie politică al Alianței israelite universale încear­că o paralelă între „ordinea reac­ționară“ și „ordinea umană“. Ce o mai fi și in aceste noui haloi mese jidovești? Desigur, știm noi ce e, dar ches­tiunea este că „Adevărul“ mai cre­de, că opinia publică românească înghite asemenea aiureli iudeo-co­­muniste. 44 4444444444444 44444 4-44-44-« mmmsBwasgwmunisti (Continuare în pagina l­-a) Ofensiva națională de OCTAVIAN GOGA România întregită începe să aibă un trecut, care legitimează și o privire retrospectivă și un tablou rezumativ. In acest răs­timp viața a clocotit la noi in­tensă și plină de mișcare. In cei șapte ani s’a dărîmat și s’a clă­dit mult aici în frământarea a­­tâtor energii descătușate. Pe toa­te terenurile se pot înregistra ur­mele mai mult sau mai puțin spornice ale alergărilor noastre. Dincolo însă de termenul reali­tăților palpabile, ușor de îngră­dit în cifre, se ridică impondera­bilele sufletești care-și cer lămu­rirea lor. In definitiv, povestea noastră recentă cu toate sgudui­­rile ei formidabile e o problemă de ordin moral, de la a cărei des­fășurare derivă tot jocul forțelor vizibile. A cerceta deci alina su­fletească a neamului, a te cobo­rî în adâncimea ei și-a scoate de-acolo adevărul neted, e o da­torie de atelier peste care croni­carul onest al vremii actuale nu va avea niciodată putința să treacă. Judecând subt acest raport al consolidării materiale, închega­rea noului Stat, o întrebare ca­pitală se pune, împrejurul căreia se grupează toate celelalte con­statări: ce progres anume a fă­cut deja unire încoace, prin ce e­­voluție a trecut și ce grad de desvolt­are a atins în conștiința publică la noi ideia națională, principiul fundamental prin ca­re am cerut împlinirea hotare­lor? Chestiunea este, în ce mă­sură a crescut și s’a întărit chia­­gul coheziunii noastre interioare vreme de șaptesprezece ani, până la ce punct său nivelat asperită­țile fatale ale trecutului și până la ce înălțime țișnește astăzi sen­timentul de încredere în sine, al unui popor care numai printr’o luptă conștientă își va putea a­­sigura existența. O recapitulare succintă e ușor de făcut, fiind lucrurile încă în amintirea recentă a tuturora. Prima fază în care s’a găsit sufletul românesc după încetarea vărsării de sânge a fost, se știe, bucuria biruinții. Am trăit vre­me de un an după înfrângerea nemților vibrând cu toții de emo­țiile revederii. A venit marșul la Budapesta, s’a jucat hora unirii pe toată întinderea Ardealului, am redobândit Bucovina și Basa­rabia, îmtrecând realitatea în măreția ei ori­ce preveder iniția­lă. Un suflu de epopeie abia pes­te creștetul mulțimii, deslegate pentru moment de preocupări pozitive, era perioada sentimen­tală. In acest timp dintre adunarea de la Alba-Iulia și deschiderea primului parlament al României unite, în lunile de miere ale țării refăcute, în manifestările sgo­­motoase pe care le trezea un praznic necontenit, s’a pus la o parte toată concepția de auste­ritate a războiului cu rigorile ei. Ideia națională se transformase într’un panaș, pe care-l plimbam în toate colțurile, încetând, în mijlocul cotropitoarei volburi, de-a mai fi o forță activă. In a­­ceastă stare de sonoră, care ne angajase simțurile, n’am fost capabili, firește, să tragem toate concluziile normale ale biruin­ță. Deoparte opera de reintegra­re și reparație națională a fost stânjenită, de asta’ stagna însăși mașina vieții de stat. Contrar al­tor neamuri mai disciplinate în simțirea lor, care din prima zi a câștigării războiului au început să-și inventarieze binefacerile păcii, la noi izbândirea visului paraliza parcă ori­ce acțiune. Nu e nici o mirare, că în astfel de împrejurări o morală elastică in­­cepuse a­ se sălășlui în creerul a­­tâtor inși desech­ilibrați de tran­șee, că un val de iertare vinova­tă a prins să acopere degrabă păcatele din trecut și că străinii de tot felul, desmeticiți din bui­măceala în care-4 băgase zângă­­nitul armelor noastre, au reușit să-și consolideze situația moște­nită sau să devie profitorii feri­ciți ai sărbătorilor pe care le de­testau din toată inima lor. Această primă fază nu e decât prologul vesel al perioadei de moleșală ce s’a inagurat nu pes­te mult și de-ale cărei consecin­țe triste suferim și azi, întâiul parlament deschis la București după unire, e cea mai caracte­ristică reoglindire a desorientării care pusese stăpânire pe noi. Ce­le câteva luni cât a existat nu s’a transformat nici într’un in­strument de legiuire, nici într’un sprijin de guvernare. In afară de sentimentul general al unității de Stat, care inspira toate gru­pările, nu se găseau încă noțiuni precise menite să diriguiască spiritele și să creeze platforma unei închegări de forțe. Fie­ că aveam a­ face cu bolile de copi­lărie ale votului universal, care au asvârlit la suprafață fructul necopt al demagogiei, fie­ că stă­ruiau încă prea îndărătnic um­brele regimurilor sfărâmate, a­­devărul e că această primă adu­nare reprezentativă a integrali­tății, purta în mod evident pece­tea unei învălmășeli haotice. Corpurile legiuitoare nu erau de fapt decât cea mai sinceră ex­presie a spiritului public. In rea­litate tot poporul nostru intrase într’o penibilă toropeală. Expli­cații se găsesc destule pentru a­­cest fenomen, cu deosebire astăzi când îl vedem de la oarecare dis­tanță. Clauza de căpetenie se poate căuta în acel val al di­s­­cordării post-belice care ca pre­tutindeni s’a revărsat și aici, bolnăvind nervii și slăbind vo­ința colectivă. Paralel cu această decompoziție morală, a interve­nit convoiul Întunecat al mize­riilor materiale. Țara întreaga apărea ca o casă mare pe care o călcase hoții și furase mobilele. Adăugați la aceste neajunsuri de ordin diferit și greutățile fatale ale mecanismului administrativ în toate domeniile, într-un stat care îngloba patru moșteniri dis­parate, îndrumate de patru civi­lizații fără puncte de înrudire. In afară de milioanele de țărani i­­<i

Next