Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-10-09 / nr. 118

Nr. 118. Sibiiu, Sâmbătă 9/21 Octomvre 1882. ABO­NAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fi. 50 cr., 8 luni 1 fi. 75 cr. Pentru monarh­ia pe an 8 fi., 6 luni 4 fi., 3 luni 2 fi Pentru străinătate pe an 12 fi., 6 luni 6 fi., 3 luni 89. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 48. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 or., — de trei or 15 or. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 or. pentru Se­ pare publicare. Un act de propagandă maghia­­risătoare. Comitatul Șaroșului este unul din­tre acele comitate norocoase, care încă în anul trecut în întrunirea sa a luat în mână maghiarizarea elementelor ne­­magh­iare. Meritul inițiativei este al domnului de Iosif B­a­n­a, fost preșident al casei deputaților și acum comite suprem al comitatului sus numit. Re­­presentanța comitatului sub presidiul dlui comite suprem a­nul elaborat de acesta acceptat pla­și a ales un comitet pentru realisarea planului. Dl ministru a aprobat statutele pen­tru o reuniune de maghiarizare. Re­­uiunea s’a constituit în 2 Octomvre a. c. la care ocasiune presidentul re­­uniunei, dl comite suprem losif Bana, a rostit urmatoriul discurs publicat în Nr. 276 al ziarului „Pesti Napló“. Discursul dlui Iosif de Bano în adunarea comi­tatului Șaroș. Onorată adunare! „Vă mulță­­mesc din inimă din partea mea și a acelor, pe cari ați ales acum, încât mă privesce pe mine, cred, că ar fi fost în interesul reuniunei se’și îndrepte privirile asupra unei puteri mai ti­nere, căci eu cât am trăit m’am convins, că adevărata însuflețire, ener­gie, căldură și perseveranță sunt pro­prii numai junimei. Și tocmai aci se simte necesitate de însuflețire, ener­gie, căldură și perseveranță. „Căci, domnii mei, presupunerile și lipsele, cărora le am dat cu espre­­siune cu 14 luni înainte aci în acest loc, încât privesce esistența noastră națională, s’au împlinit întru toate. Lu­crul stă așa, ca și cum contrarii no­ștri din și afară de țeară, aparțină ei ori­cărei națiuni, s’ar fi concentrat în contra noastră, cu astfel de vehe­mență a urmat de atunci atacul. (!!) „Însă, pe când suntem siliți a recunoasce aceasta și ființa pericolului ni se dă pe față mai înaintea ochilor noștri, pe atunci suntem totdeodată și martori aparenței celei mai îmbucu­rătoare. „Nu suntem atât de vani și în­­drăzneți, încât să credem că în urma mișcărei din Șaroș s’a început acțiu­nea în toată țeara. „Sânt idei, a căror necesitate o simt sute de mii de oameni de­odată, idei, care purced de la sine, sânt năs­cute în aer, pentru că prin puterea îm­­pregiurărilor inima și mintea se ocupă în același grad cu ele. „Ca o atare idee consider eu ce­­stiunea maghiarisărei și educațiunei poporului în această țeară. „Sute de mii de inimi unguresci au recunoscut necesitatea acestei idei, pentru că inimicul e colosal de mare; cu mare vehemență se efectui atacul; cu mare svon ni s’a aruncat mănușa, noi o ridicăm și primim lupta împusă. „Căci mai vârtos față cu cei fri­coși nu să poate repeți destul de des, fără de a considera, că noi am ave drept a o face aceasta, fiind­că în fie­care ființă simțitoare există boldul subsistenței proprii, însă poate că în urma indolenței noastre orientale ac­țiunea noastră n’a produs reacțiune și nu o poate produce, ci presentarea veche și puternică a contrarilor no­ștri a desvoltat în noi boldul pentru asistența proprie. Dacă maghiarul nu s’ar deștepta nici între astfel de îm­­pregiurări, ar merita într’adevăr moarte deplorabilă. „Deșteptarea este dlar unica apa­rență îmbucurătoare. „Cealaltă este declarațiunea în masă a compatrioților noștri germani și energicul pas al bisericei protes­tante. Lucrul trebuie și trebuia să de­vină așa, după ce s’a început mișca­rea, cei ce să îndoiesc să temeau tot­deauna de spaima reacțiunei; la acea­sta totdeauna am fost gata cu răs­punsul, că nu e nici un rău ; cel pu­țin ne putem cunoasce amicii și con­după aceste convorbiri încet și­­ lung, în sfârșit figura învelită părăsi­m casa, ducând un obiect mic, pe care o ascunse sub mantie; în ajunul cununiei Edithei ace­eași persoană se furișă în catedrală și se lăsa a fi încuiată acolo; în tăcerea nopții ea se apropia de altar și deschizându-și mica lampă scoase un clește de fer, cu care des­cuia micul sicriu. Aceasta produse oare și­ care sgo­­mot și dânsa privi spărțată în giur de sine, resufla greu și apăsa câteva minute mâna sa pe inimă. Apoi scoase potirul și începu să arangieze întrînsul ostiele așa, ca se zacă în rând una peste alta și în urmă așe­la una deasupra tuturora, după aceea se retrase și-și privi de acolo lucrarea. Atunci iarăși privi în giur de sine și închise iute lampa, căci i păru ca și când o icoană ar fi eșit din ca­dra sa. Se pr­ase iute de cap, iarăși deschise lampa, puse potirul înapoi la locul său, încuia cu luare aminte scrinul și trecu iute prin biserică. Umbra ei fugea acuși pe columne, acuși jos pe pământ, trarii noștri, și astfel apărarea ne va fi mai ușoară. „A treia aparență foarte îmbucu­rătoare este pasul decis al gu­vernului. N’am intenția să-mi esprim judecata mea peste tot față cu pro­cedura guvernului, nu se ține de obi­ect, aceasta, nu e la ordinea­­ jilei, — însă în ori­ce cas îmi esprim re­­cunoscința mea asupra procedurei, ce a urmat el, în timpul din urmă în in­teresul naționalității noastre și în in­teresul ideei de stat unguresc; de s’ar fi întâmplat aceasta mai de timpuriu — de­sigur am fi acum deja departe. „De patrusprezece luni ne des­păgubesc aceste trei aparențe preți­oase pentru timpul perdut, căci nu se poate nega, dacă luăm în considerare numai interesul Comitatului Șaroș, că multe avantage ni-a scăpat prin acea­sta din mână, că noi nu ne putu­răm începe activitatea mai nainte cu 8 sau 10 luni. Nu voiu inșira mo­tivele împedecării, astăzi palpită pep­iul meu sub presiunea unui sentiment; bucuria, că reuniunea s’a întemeiat și ’și începe funcțiunea sa; bucuria, că noi observăm aparențele, cari umple sufletul nostru de voioșie și încredere în noi. Noi vedem că nu stăm iso­­lați și că sântem de sus și jos spri­­giniți. „însă și avem mare lipsă de spri­jin, pentru că tema e gigantică, și noi cum se pare, sântem epigoni foarte slabi față cu antecesorii noștri. „Eu nu știu de mai sânt și alți oameni, cum sânt eu, vise sânt cu­prins de uimire, admirațiune, de câte ori arunc o privire asupra trecutului acestei seminții maghiare. „Cu dreptul esclamă genialul poet al Ungariei (Petőfi): „E o minune dze­­ească, că mai există încă patria noa­stră.“ „într’adevăr minune dzeească! A cuceri cu două sute de mii, veniți din cealaltă parte a lumii și decimați pe drum, o patrie nouă, a te lupta o mie de ani, a fi duși în sclăvie cu sutele Atunci luna străbătu prin nori și privi în lăuntru prin ferestrile întune­coase. Figura căzu înspăimântată lângă o columnă. Apoi se așeza câtva timp pe pământ, dar sări iarăși în picioare și-­și căută alt loc.­­Adese­ori privea în giur de sine, cu corpul plecat înainte , dar numai rochia-i fâșeia înapoia sa. Acum se așeza pe scara care du­cea la amvon, apoi se urca în am­von și se ascunse acolo, dar nu peste mult se cobori și de acolo și-și căută alt loc. Se sui la organă, dar în în­­tunerec atinse foile, încât acele scoa­seră un ton suspinător. Se înspăimântă grozav și fugi jos pe trepte, în sfâr­șit se topili lângă ușe și părea a tre­mura de frig. Luna mai privia prin unele ferești, dar figura pare că dis­păru, zăcea ca și o umbră s’au ca un glob negru în colțul neluminat. Din când în când pârăia câte un scaun în zbor, ori t­răia varul, cu cuvercile se loveau de ferești și țivleau, câte un liliac se mișca pe acoperiș. Nici­odată nu era atât de finișeit, se se fi putut auz­i ori cât de mic sgomot umbla din ușe tot­deauna 86 cutremura. (Va urma) de mii de cătră Turci și Tătari, a se nimici secuii întregi prin răsboaie mari și civile și cu toate astea a trăi și a scuti cu o mână întreaga Eu­ropă contra barbarismului, și a nu lăsa nici­odată să cadă din cealaltă mână firul de aur al libertății și con­­stituțiunei; într’adevăr ți se pare că dai dintr’o minune într’altă. „Minune însă, domnii mei, nu este. Aceasta își are motivele sale înfalibile, profund psih­ologice. Și mi se pare, că noi nu aflăm relativ la aceasta mo­tive corespunzătoare în istoria noastră și se încrede nouelor cercetări ce ști­­­unea de a aduce claritate și în pri­vința asta, de a pune motivele, esisten­­ței de o mie de ani a seminției un­guresci pe bazele ei naturale. „Și această bază naturală nu poate fi alta, decât înțelepciunea an­tecesorilor noștrii, capabilitatea de esi­­stență a națiunei, iubirea de liber­tate și puterea constituțiune, curagiul eroic al fiilor săi și acel neexplicabil ceva din limbă, caracter și obiceiuri, ce cucerește fără voie și ce poate pre­­tutindenea și sub ori­ce împregiurări face din o națiune mică, una mare. „Aceasta nu e o tamărare proprie. Lauda nu ni se cuvine nouă, ci ante­cesorilor noștri. Noi avem numai o datorință de a păși pe urmele ante­cesorilor noștri. „Intr’aceea având toate în vedere deși noi sântem numai nește pitici față cu antecesorii noștri — după ce s’a pus temeiul și după ce în timpul din urmă se ivesc semne mai favorabile poate că ajungem la resultatul, că aceia, cari sunt inimicii națiunei maghi­are au trebuit totuși se se scoale mai de timpuriu; astăzi după cum cred eu, am eșit din pericolul perizei, astăzi numai aceasta poate fi întrebarea: oare noi să progresăm, să creștem mai iute s’au mai încet ? O națiune care a pu­tut să se lupte o mie de ani cu ni­ște obstacole așa de uriașe, care și-a putut desvolta limba și literatura ei în timpul din urmă atât de tare, care FORȚA. O rugăciune ") — Novelă. — De Carmen Sylva. (Urmare.) Când bătrâna deschise ușa, figura străină întră, și fără să-și redice vălul zise cu glas afund. — Din soii să faci vrăji, eată mâna mea. Ea scoase din mantie o mână uscăcioasă și fără de inel. — Oho!­­—­­lise bătrâna, — ce ai de gând? "înșelatu-tea cineva? Ai cugete de resbunare. Dar aceste cu­gete de resbunare sunt moștenite, ace­ste sânt supte dimpreună cu laptele mamei. — Nu-i așa —­­li se figura înve­lită. Dar la resbunarea mea am tre­buință de ajutorul teu, strigoaie. Fii cu minte! Te cunosc și sciu ariile tale; dacă vreau mâne vei sta înaintea sfântului scaun judecător, ear poimâne pe rug. Dacă me vei ajuta, voiu tăce în veci. *­ „Familia“. Vergii. El, care în decursul seculilor de mai târziu a trecut de poet, a cărui scrieri te și încântă și îți și folose­­șce; el, pe care cel mai mare poet din Evul mediu, Dante l-a ales de conducător în călătoria sa pe live­ile fermecătoare ale poesiei și religiunei; el, pe care o națiune, care a domnit universul, l-a celebrat ca pe cel mai străvechiu cântăreț original al său, și a cărui versuri să șoptesc de nevino­vatele buze a milioane de copii; el, părintele poemului eroic romantic, Vergil, nu ni să poate revoca în memorie fără de a nu face să svîc­­niască cu putere inima noastră de însuflețire. Bunii Mantuani, compatrioții ma­relui bard, serbară nu de mult după 1900 de ani, Ziua morții aceluia, care a procurat cetății lor glorie eternă înaintea tuturor națiunilor culte. Literatura lumei întregi aminte­­ste de poeți mai mari decât Vergil: Homer e soarele ei, Sh­akespeare , steaua polară, despre Yergil însă Zice

Next