Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-10-09 / nr. 118
Nr. 118. Sibiiu, Sâmbătă 9/21 Octomvre 1882. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fi. 50 cr., 8 luni 1 fi. 75 cr. Pentru monarhia pe an 8 fi., 6 luni 4 fi., 3 luni 2 fi Pentru străinătate pe an 12 fi., 6 luni 6 fi., 3 luni 89. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 48. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 or., — de trei or 15 or. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 or. pentru Se pare publicare. Un act de propagandă maghiarisătoare. Comitatul Șaroșului este unul dintre acele comitate norocoase, care încă în anul trecut în întrunirea sa a luat în mână maghiarizarea elementelor nemaghiare. Meritul inițiativei este al domnului de Iosif Bana, fost preșident al casei deputaților și acum comite suprem al comitatului sus numit. Representanța comitatului sub presidiul dlui comite suprem anul elaborat de acesta acceptat plași a ales un comitet pentru realisarea planului. Dl ministru a aprobat statutele pentru o reuniune de maghiarizare. Reuiunea s’a constituit în 2 Octomvre a. c. la care ocasiune presidentul reuniunei, dl comite suprem losif Bana, a rostit urmatoriul discurs publicat în Nr. 276 al ziarului „Pesti Napló“. Discursul dlui Iosif de Bano în adunarea comitatului Șaroș. Onorată adunare! „Vă mulțămesc din inimă din partea mea și a acelor, pe cari ați ales acum, încât mă privesce pe mine, cred, că ar fi fost în interesul reuniunei se’și îndrepte privirile asupra unei puteri mai tinere, căci eu cât am trăit m’am convins, că adevărata însuflețire, energie, căldură și perseveranță sunt proprii numai junimei. Și tocmai aci se simte necesitate de însuflețire, energie, căldură și perseveranță. „Căci, domnii mei, presupunerile și lipsele, cărora le am dat cu espresiune cu 14 luni înainte aci în acest loc, încât privesce esistența noastră națională, s’au împlinit întru toate. Lucrul stă așa, ca și cum contrarii noștri din și afară de țeară, aparțină ei oricărei națiuni, s’ar fi concentrat în contra noastră, cu astfel de vehemență a urmat de atunci atacul. (!!) „Însă, pe când suntem siliți a recunoasce aceasta și ființa pericolului ni se dă pe față mai înaintea ochilor noștri, pe atunci suntem totdeodată și martori aparenței celei mai îmbucurătoare. „Nu suntem atât de vani și îndrăzneți, încât să credem că în urma mișcărei din Șaroș s’a început acțiunea în toată țeara. „Sânt idei, a căror necesitate o simt sute de mii de oameni deodată, idei, care purced de la sine, sânt născute în aer, pentru că prin puterea împregiurărilor inima și mintea se ocupă în același grad cu ele. „Ca o atare idee consider eu cestiunea maghiarisărei și educațiunei poporului în această țeară. „Sute de mii de inimi unguresci au recunoscut necesitatea acestei idei, pentru că inimicul e colosal de mare; cu mare vehemență se efectui atacul; cu mare svon ni s’a aruncat mănușa, noi o ridicăm și primim lupta împusă. „Căci mai vârtos față cu cei fricoși nu să poate repeți destul de des, fără de a considera, că noi am ave drept a o face aceasta, fiindcă în fiecare ființă simțitoare există boldul subsistenței proprii, însă poate că în urma indolenței noastre orientale acțiunea noastră n’a produs reacțiune și nu o poate produce, ci presentarea veche și puternică a contrarilor noștri a desvoltat în noi boldul pentru asistența proprie. Dacă maghiarul nu s’ar deștepta nici între astfel de împregiurări, ar merita într’adevăr moarte deplorabilă. „Deșteptarea este dlar unica aparență îmbucurătoare. „Cealaltă este declarațiunea în masă a compatrioților noștri germani și energicul pas al bisericei protestante. Lucrul trebuie și trebuia să devină așa, după ce s’a început mișcarea, cei ce să îndoiesc să temeau totdeauna de spaima reacțiunei; la aceasta totdeauna am fost gata cu răspunsul, că nu e nici un rău ; cel puțin ne putem cunoasce amicii și condupă aceste convorbiri încet și lung, în sfârșit figura învelită părăsim casa, ducând un obiect mic, pe care o ascunse sub mantie; în ajunul cununiei Edithei aceeași persoană se furișă în catedrală și se lăsa a fi încuiată acolo; în tăcerea nopții ea se apropia de altar și deschizându-și mica lampă scoase un clește de fer, cu care descuia micul sicriu. Aceasta produse oare și care sgomot și dânsa privi spărțată în giur de sine, resufla greu și apăsa câteva minute mâna sa pe inimă. Apoi scoase potirul și începu să arangieze întrînsul ostiele așa, ca se zacă în rând una peste alta și în urmă așela una deasupra tuturora, după aceea se retrase și-și privi de acolo lucrarea. Atunci iarăși privi în giur de sine și închise iute lampa, căci i păru ca și când o icoană ar fi eșit din cadra sa. Se prase iute de cap, iarăși deschise lampa, puse potirul înapoi la locul său, încuia cu luare aminte scrinul și trecu iute prin biserică. Umbra ei fugea acuși pe columne, acuși jos pe pământ, trarii noștri, și astfel apărarea ne va fi mai ușoară. „A treia aparență foarte îmbucurătoare este pasul decis al guvernului. N’am intenția să-mi esprim judecata mea peste tot față cu procedura guvernului, nu se ține de obiect, aceasta, nu e la ordinea jilei, — însă în orice cas îmi esprim recunoscința mea asupra procedurei, ce a urmat el, în timpul din urmă în interesul naționalității noastre și în interesul ideei de stat unguresc; de s’ar fi întâmplat aceasta mai de timpuriu — desigur am fi acum deja departe. „De patrusprezece luni ne despăgubesc aceste trei aparențe prețioase pentru timpul perdut, căci nu se poate nega, dacă luăm în considerare numai interesul Comitatului Șaroș, că multe avantage ni-a scăpat prin aceasta din mână, că noi nu ne puturăm începe activitatea mai nainte cu 8 sau 10 luni. Nu voiu inșira motivele împedecării, astăzi palpită pepiul meu sub presiunea unui sentiment; bucuria, că reuniunea s’a întemeiat și ’și începe funcțiunea sa; bucuria, că noi observăm aparențele, cari umple sufletul nostru de voioșie și încredere în noi. Noi vedem că nu stăm isolați și că sântem de sus și jos spriginiți. „însă și avem mare lipsă de sprijin, pentru că tema e gigantică, și noi cum se pare, sântem epigoni foarte slabi față cu antecesorii noștri. „Eu nu știu de mai sânt și alți oameni, cum sânt eu, vise sânt cuprins de uimire, admirațiune, de câte ori arunc o privire asupra trecutului acestei seminții maghiare. „Cu dreptul esclamă genialul poet al Ungariei (Petőfi): „E o minune dzeească, că mai există încă patria noastră.“ „într’adevăr minune dzeească! A cuceri cu două sute de mii, veniți din cealaltă parte a lumii și decimați pe drum, o patrie nouă, a te lupta o mie de ani, a fi duși în sclăvie cu sutele Atunci luna străbătu prin nori și privi în lăuntru prin ferestrile întunecoase. Figura căzu înspăimântată lângă o columnă. Apoi se așeza câtva timp pe pământ, dar sări iarăși în picioare și-și căută alt loc.Adeseori privea în giur de sine, cu corpul plecat înainte , dar numai rochia-i fâșeia înapoia sa. Acum se așeza pe scara care ducea la amvon, apoi se urca în amvon și se ascunse acolo, dar nu peste mult se cobori și de acolo și-și căută alt loc. Se sui la organă, dar în întunerec atinse foile, încât acele scoaseră un ton suspinător. Se înspăimântă grozav și fugi jos pe trepte, în sfârșit se topili lângă ușe și părea a tremura de frig. Luna mai privia prin unele ferești, dar figura pare că dispăru, zăcea ca și o umbră s’au ca un glob negru în colțul neluminat. Din când în când pârăia câte un scaun în zbor, ori trăia varul, cu cuvercile se loveau de ferești și țivleau, câte un liliac se mișca pe acoperiș. Niciodată nu era atât de finișeit, se se fi putut auzi ori cât de mic sgomot umbla din ușe totdeauna 86 cutremura. (Va urma) de mii de cătră Turci și Tătari, a se nimici secuii întregi prin răsboaie mari și civile și cu toate astea a trăi și a scuti cu o mână întreaga Europă contra barbarismului, și a nu lăsa niciodată să cadă din cealaltă mână firul de aur al libertății și constituțiunei; într’adevăr ți se pare că dai dintr’o minune într’altă. „Minune însă, domnii mei, nu este. Aceasta își are motivele sale înfalibile, profund psihologice. Și mi se pare, că noi nu aflăm relativ la aceasta motive corespunzătoare în istoria noastră și se încrede nouelor cercetări ce știunea de a aduce claritate și în privința asta, de a pune motivele, esistenței de o mie de ani a seminției unguresci pe bazele ei naturale. „Și această bază naturală nu poate fi alta, decât înțelepciunea antecesorilor noștrii, capabilitatea de esistență a națiunei, iubirea de libertate și puterea constituțiune, curagiul eroic al fiilor săi și acel neexplicabil ceva din limbă, caracter și obiceiuri, ce cucerește fără voie și ce poate pretutindenea și sub orice împregiurări face din o națiune mică, una mare. „Aceasta nu e o tamărare proprie. Lauda nu ni se cuvine nouă, ci antecesorilor noștri. Noi avem numai o datorință de a păși pe urmele antecesorilor noștri. „Intr’aceea având toate în vedere deși noi sântem numai nește pitici față cu antecesorii noștri — după ce s’a pus temeiul și după ce în timpul din urmă se ivesc semne mai favorabile poate că ajungem la resultatul, că aceia, cari sunt inimicii națiunei maghiare au trebuit totuși se se scoale mai de timpuriu; astăzi după cum cred eu, am eșit din pericolul perizei, astăzi numai aceasta poate fi întrebarea: oare noi să progresăm, să creștem mai iute s’au mai încet ? O națiune care a putut să se lupte o mie de ani cu niște obstacole așa de uriașe, care și-a putut desvolta limba și literatura ei în timpul din urmă atât de tare, care FORȚA. O rugăciune ") — Novelă. — De Carmen Sylva. (Urmare.) Când bătrâna deschise ușa, figura străină întră, și fără să-și redice vălul zise cu glas afund. — Din soii să faci vrăji, eată mâna mea. Ea scoase din mantie o mână uscăcioasă și fără de inel. — Oho!—lise bătrâna, — ce ai de gând? "înșelatu-tea cineva? Ai cugete de resbunare. Dar aceste cugete de resbunare sunt moștenite, aceste sânt supte dimpreună cu laptele mamei. — Nu-i așa —li se figura învelită. Dar la resbunarea mea am trebuință de ajutorul teu, strigoaie. Fii cu minte! Te cunosc și sciu ariile tale; dacă vreau mâne vei sta înaintea sfântului scaun judecător, ear poimâne pe rug. Dacă me vei ajuta, voiu tăce în veci. * „Familia“. Vergii. El, care în decursul seculilor de mai târziu a trecut de poet, a cărui scrieri te și încântă și îți și foloseșce; el, pe care cel mai mare poet din Evul mediu, Dante l-a ales de conducător în călătoria sa pe liveile fermecătoare ale poesiei și religiunei; el, pe care o națiune, care a domnit universul, l-a celebrat ca pe cel mai străvechiu cântăreț original al său, și a cărui versuri să șoptesc de nevinovatele buze a milioane de copii; el, părintele poemului eroic romantic, Vergil, nu ni să poate revoca în memorie fără de a nu face să svîcniască cu putere inima noastră de însuflețire. Bunii Mantuani, compatrioții marelui bard, serbară nu de mult după 1900 de ani, Ziua morții aceluia, care a procurat cetății lor glorie eternă înaintea tuturor națiunilor culte. Literatura lumei întregi aminteste de poeți mai mari decât Vergil: Homer e soarele ei, Shakespeare , steaua polară, despre Yergil însă Zice