Telegraful Roman, 1886 (Anul 34, nr. 1-137)

1886-09-11 / nr. 96

Nr. 96 Sibiiu, Joi 11/23 Septembre 1886. Anul XXXIV. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarh­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de done ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rendul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegraful Român“ care apare de trei ori pe săptămână, deschidem pe trimestrul Octombr­e-Decembre al anului 1886, cu pre­țul cel mai moderat, ce se poate vede în fruntea foaiei. Banii de­­ prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Numele prenumerantului, al comunei unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime se fie scrise bine, ca să se poată ceti. Se atrage atențiunea îa­ domni abonați, al căror abonament se sfârșește cu ultima Septembre 1886, a-și înnoi din vreme abonamentul, pentru ca să nu fie espeditura silită a sista, sau a întârzia cu espectarea foaiei *). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *­ O înlesnire foarte mare în espedițiune se face prin lipirea unei fâșii de adresă dela abonamentul ultim. Sibiiu, în 10 Septembre. (I.) Dieta Ungariei s’a deschis la 18 f. c. Părinții patriei s’au adunat astădată în immer cu mult mai mare ca de obicei. Multe sunt cestiunile însemnate, cari așteaptă resolvirea lor, dar cu mult mai multe sunt durerile închipuite ale diferitelor partide. Fără scene tumultuoase, fără interpelațiuni neducetoare la nici un scop, se vede că nu vor de­curge ședințele și cu deosebire ședințele prime. In loc de a se căuta remedii pentru sanarea relelor interne, în loc de a afla un „modus vivendi“ iute spre împăcarea barei în parte a legitimelor noastre dorințe — oamenii se vede, că vor resuscita din nou urîta cestiune Edelsheim - Ianski — vor aduce în discusiune autograful împărătesc, emanat din incidentul acesta, și în cele din urmă posițiunea mon­arh­iei și respective posițiunea Ungariei în Ge­stiunea orientală. Tot lucruri aceste de prisos de a se pertracta în dieta Ungariei, care sau nu va fi încunoștințată în mod exact despre demersul lucrurilor, sau va fi îmbătată cu apă rece. Nouă ne e tot una — cum se vor desvolta lucrurile în orient — noi avem aici acasă destule nevoi și necasuri, și din punctul ace­sta de vedere am preferi a ne ocupa cu tot adin­­sul de cestiunile interne ale noastre. Tot această ținută o observăm și la publicul­­ mai luminat maghiar, și acesta să vede preocupat mai mult de cestiunea convențiunei cu Austria, de trebile financiare, cari apasă în mod dureros țeara și prin ea pe toți cetățenii contribuabili. Corifeii stângei extreme, vânând popularitate, vor se se dea lucrurilor o altă direcțiune. Fără cum­păt în vorbe și fără de chibzuială, vor face deci o mulțime de greutăți, cu deosebire în ce privesce politica externă a monarh­iei. Le e prea scumpă maghiarilor alianța cu Germania, în care joacă ro­lul celor păcăliți, și le ar plăcea ca diplomația eu­ropeană, se joace cu cărți deschise. Dar tocmai aici zace secretul, că pe când curtea din Viena face o politică dinastică conformă cu legitimele aspira­­țiuni ale monarh­iei întregi, ungurii cari de mult bucurează de un răsboiu inevitabil între monarh­ia noastră și Russia, cer cu întețire resolvarea acestui inevitabil răsboiu, ca ori învinși ori învingători să câștige pentru ei o posițiune mai tare în monarh­ie. Noi suntem amici ai păcei, și ne place când lucrurile să desvoaltă pe cale pacinică. în celalaltă parte a monarh­iei de asemenea să par oamenii mai aplicați spre politica pacinică adoptată de puterile centrale ale Europei, și fiecare popor doresce și lucră la îmbunătățirea sorii sale, în care tendință toate popoarele sunt sprijinite de guvernul comitelui Taafe. Ungurii noștri însă nu sunt de loc mulțămiți cu rolul cel joacă acei cu deosebire în politica externă. Ar dori adecă, a avea aliați pe statele Dunărene, și cu deosebire pe România, care ar fi după posițiunea sa geografică și după renumele ce i-au câștigat ar­mata pe câmpul de victorii strălucite, ar fi menită a juca un însemnat rol la deslegara cestiunii orien­tale. Păn mai ieri alaltăieri insultată și batjocorită, ar fi prezența acestui stat român ar fi mai binevenit aliat cu deosebre al Ungariei. E un lucru de mult cunoscut și nu odată am indign­at la identitatea de interese ce le are cu deo­sebire Ungaria și România. Ambe țările, înconjurate și amenințate de panslavism și pangermanism, sunt avisate la o alianță de defensivă față cu puternicii cotropitori, și aceasta se poate obține cu succes nu­mai atunci, când frații maghiari vor ținea cont și de populațiunea română din țară de legitimele ei aspi­­rațiuni îndreptate spre progres și cultură. Dacă dar le e în de serios aliața României și a statelor dună­rene, acela se poate ajunge numai când se va urma o politică mai chibzuită față de români, sârbi, croați și alte popoare ce locuiesc și compun marea ma­­­­joritate a locuitorilor țerei. Pănă când plângerile noastre sunt continue și legale, pănă nu ni se va croi o soarte mai bună, pănă când statul și societatea maghiară nu ne va face tot soiul de greutăți în mersul nostru, spre cultură și în representarea noastru așa după cum merităm, ca popor de aproape 3 milioane, care aducem jertfe în sânge și bani pentru susținerea acestei patrie, pănă atunci credem cu greu, că să va putea esupera o alianță între Ungaria și România. Iubim cu mult prea mult acest pământ, suntem cu mult prea legați de părinții și frații noștri, ne sunt mult prea scumpe mormintele străbunilor no­ștri, ca se nu ne interesăm de soartea acestei pa­trii, și se nu atragem atențiunea celor dela putere, ca să vadă să împace justele noastre drepturi înlo­cuite prin artele fictive și măestrite, să ne facă po­sibila intrarea în dieta țerei, să ne subvenționeze școalele și bisericile în proporțiune cum se sub­venționează cele ale altor popoare, să ne lase să ne folosim de limba noastră, românească, și atunci noi vom fi de vină, dacă România nu va aprecia posițiunea noastră, și nu va întră un alt curent în cercurile dătătoare de ton de acolo față cu ma­ghiari și cu causa lor, care e identică cu a româ­nilor din România. O­­ricem și o accentuăm aceasta în interesul bine priceput al patriei, al românilor ca și al ma­ghiarilor. Să se lase la o parte cu insultele la adresa a tot ce e român, să se prepare un alt curent față de noi aici, căci curentul de aefi bolnăvicios este, și nu este în interesul maghiarilor de a se învrășbi cu toate popoarele din țeară. Se nu -și pregete a cugeta, că noi ori­cât de asupriți vom fi — tot nu ne vor putu nici stirpi nici desnaționalism — și neputând nici una nici alta — pot să vină timpuri, în cari s’ar dori în prete­­nirea și înfrățirea cu noi — și atunci n’ar fi­ bine, dacă am trebui se le înșirăm seria de insulte, de neîndreptățiri și de asupriri, ce am îndurat în de­curs de douăzeci de ani din fericita lor domnie. Sé nu ni se dea prea multe ocasiuni, de a în­șira la răvaș, proverbul moțului „țîne minte“, ci să se caute iute și de grabă vindecarea răului și mul­­țămirea justelor noastre pretensiuni. Aceasta ar fi ce ar avea dieta țărei mai cu in­­tețire de a face — dacă e să ’și împlinească misi­unea cu scumpătate. FOIȚA. Fet-Log­ofet. (Urmare.) Ci­că cum au­ Ți Făt-logofăt una ca asta, îi fă­gădui, că i va mai face lumini de ceară din 99 de punți, și le va da la 99 de biserici, apoi ca și cum ai scăpăra, își înșelă calul, și luându’și țlina bună, se puse Doamne p’un smeu de cal, ș’acum era mândru, dar îi și Bta ca la un ficior de împărat, nu ca mai nainte puțin, sgăriat ca vai de lume. Cum­­ jic îndată ce se sui călare, mulțămi frumos sântei Vineri, apoi dete pin­teni, calului, și unde nu mi se poticnesce odată ca­lul și încungiură cu el de trei ori lumea, apoi se lasă frumos și lin jos. Cum se lăsă jos Făt-logofăt, strînse încă odată chinga pe cal, își răsuci mustăcioara, apoi ca și cum ’și-ar bate joc, <Jise, pană acum ’ți-a fost smeule; și pe ici ’ți­ e drumul băiete. Nici nu se duceau Doamne nu, dar par’că i ducea vântul, și cam când răsărea soarele, ei încă se aflau tocmai ca colea peste uliță, față ’n față cu palatul smeoaicei. Atunci Făt-logofăt își aduse aminte de ce­­ fisese sânta Vineri, și după ce sărută calul pe frunte, îi dete frâul chiar cum îl sfătuise sânta Vineri. Acum era acum. Să fi fost altul, ar fi înghiețat, măcar ce spun drept era în mijlocul verei, când ar fi văd­ut un palat ca ăla numai și numai de aramă, dar Făt-logofăt habar n’avea, ci se așeza mai întâi ca un stâlp lângă poartă, că nu sc ia întra-va încă ori să mai aștepte vr’un pic. Stete aici cât stete, dar dela o vreme i se făcu urît, și văzând că nu mișcă nimica, începu a bate în poarta cea mare cât se cutremura tot palatul. Smeoaica simți că nu e lucru bun, dar luându-o gura pe dinainte, întreba, că cine e și ficiorul împă­ratului răspunse voinicesce: — Eu sunt Făt-logofăt, dar vină de deschide ca să vorbim în patru, ori în mai mulți ochi, că numai fricoșii vorbesc unul de sub vatră și celalalt strigă din pod. Cum aud­i smeoaica, întră în toate răcerile și cum era și cam singură acasă, căci ficiorii ceilalți erau la bătaie, nu-i cam venea la socoteală, dar vă­zând că nu e modru d’a scăpa de Făt-logofăt, îi deschise. Cum întră în curtea cea de aramă ficiorul îm­păratului îi spuse, că a venit se’și aleagă un cal, care îi va plăcea lui, c’a auzjit că are mulți cai frumoși, apoi el i-a plăti bine. Vorbă se ne fie, doar Făt lo­gofăt venise cu bani, numai iei ca să mai încurce puțin pănă ce va vedea cum merg treburile, dar ți-ai găsi, ei nu se potriviră la vorbă, căci doar dra­cul de ce-i drac, ca se pue pedeci oamenilor. Smeoaica îi spuse, că nu-i trebue bani, căci ș’așa e, doar îi trebuia ei banii lui Fet-logofet, cari nu-i avea; dar că ’i lasă se’și aleagă dacă o va sluji un an, și adecă se-i păiească iapa cea neagră. Așa se învoi Făt-logofăt, căci era doar om de înțelegere nu tufă, dar, am uitat să ne spun, că atunci era anul de trei­­ zile și smeoaica a «zis, că de nu-i va aduce iapa acasă a treia ,ți sara, bună din ceasul acela nu va mai vedea. O fi încercat el Făt-logofăt să ia calul cel cu 12 aripi făr se păzască iapa smeoaicei, dar se vede treaba, că n’a isprăvit nimic, căci au-i vorbă, în cur­tea smeului chiar, nu poți face ce ’ți e vrerea, nici cât îți ajunge puterea. Ajunge, că a doua oai după tocmeală, smeoaica îi puse straița după cap, îi dete iapa de căpăstru, și’l îndreptă ca p’o slugă în luncă. Am uitat să ne spun, că iapa era năstrăvană, și că mai înainte d’a o duce Făt-logofăt la iarbă, smeoaica îi măsură coa­stele cu vr’o câteva învârtite cu o frigare roșie, dar să ne întoarcem la vorba noastră d’adineaori, căci nu putem fugi, fiindcă nu suntem cocoși să să­rim d’odată în pridvor. Când e omul să o pățască, apoi încotro șovăi nu dai făr tot de belea. Așa să vede că i-a fost și lui Făt-logofăt. Iapa mânca ce m­ânca dar dela g

Next