Telegraful Român, 1921 (Anul 69, nr. 2-87)

1921-04-12 / nr. 26

Anul LXIX. i y u. 30 Martie (12 April) 1921 IV Nr. 19 Abonamentul: Un an 80 Lei. — Şase luni 40 Lei.­­ Trei luni 20 Lei. -XbLtiti.I Organ naţional-bisericesc Corespondenţele să se adreseze Redacţiei .Telegrafului Român», Strada Măcelarilor Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — _­___STr.U® Red. «Transilvania» (Sch.) Sibiu u au Ziarul apare Marţia şi Vinerea Articole nepublicate nu se înapoiază. — Preţul inserţiunilor, după Invocală — Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei ziarului «Telegraful Ro­mân». Sibiu, Strada Măcelarilor Nr. 45. ­ Congresul preoţimii ortodoxe din mitropolia Ardealului Mâne se va deschide la Sibiu al doi­lea congres al preoţimii de legea ortodoxă din mitropolia Ardealului desrobit. Lumea zilelor noastre a văzut atâtea congrese, încât s’a obicinuit să facă glume apriorice pe contul lor. Ba de multe ori nu le învredniceşte nici măcar de această puţin măgulitoare atenţie... Abuzul de con­grese a dus în chip fatal la discreditarea aparentă a acestei instituţii, în care o anu­mită speţă de oameni nu vede decât un bun prilej pentru a-şi etala importanţa personalităţii lor de cea mai dubioasă ca­litate. Asta, fireşte, pentru a-şi crea plat­forme în vederea unor «operaţii» viitoare, calculate cu mult meşteşug, adese­ori cu multă viclenie. In consecinţă, congresul biblic de mâne încă va fi gratificat de unii cu obici­nuitul dicton francez: «il faut mettre dans le mêm­e sac», băgându-l pe româneşte «în aceeaş căciulă» cu oricare alt­­ so­viet. Totuşi, privit sub raportul just al ne­cesităţilor actuale, congresul preoţilor pre­zintă o deosebită importanţă, întru­cât e chemat să dea soluţie principială unor probleme cari stau în directă legătură cu evoluţia vieţii religioase şi morale a unei părţi a neamului nostru. Din înţeleptele discuţii ce se vor în­cinge cu acest prilej vor răsări adevăruri, cari vor trebui să călăuzească preoţimea noastră în activitatea sa pastorală. Viaţa satelor e în funcţie de îndem­nurile preotului, de sfaturile lui chibzuite. El trebue să aibă o largă orientare asupra marilor chestiuni scoase la suprafaţă de noile împrejurări. Dar lupta pentru îndru­marea poporului pe căile cele bune numai aşa va putea fi dusă la bun sfârşit, dacă va fi organizată temeinic şi dacă va fi ca­nalizată în aceeaş direcţie. Preoţimea de astăzi nu se mai poate mărgini la mijloa­cele pe care i le împrumută «molitvelni­­cul», «pravila» ori «ciaslovul»; acestea singure, nu mai au puterea magică de «a sădi în inima omului credinţa în tot ce e frumos şi bun în lumea aceasta, prin credinţa în viaţa de dincolo de moarte». Şi ’n acest adevăr stă legea şi profeţii!’ * Preoţimea trebue să-şi fixeze o ati­tudine demnă şi solidară în toate mani­festările vieţii sale publice. Asta, pentru păstrarea prestigiului său profesional ca şi pentru izbânda cât mai sigură a nă­zuinţelor sale. In special i se impune fi­xarea unei atitudini principiale în viaţa politică cu viforul ei de ispite... Toată dis­cuţia în jurul acestei chestiuni s’a învâr­tit pân’acum în cercul vicios al unei al­ternative: «Să s’amestece sau să nu se amestece preotul în politică?» Problema nu poate fi pusă decât într-o singură formă: Ce fel de politică să facă preo­tul? Şi răspunsul e tot aşa de categoric: Politica pe care i-o dictează adâncul con­ştiinţei sale neprihănite de patimi. Cercul de fier al disciplinei de partid i-ar limita şi stingheri activitatea spontană şi l-ar sili adeseori să calce peste îndemnul curat al propriei lui conştiinţe. Şi atunci? * Unificarea bisericească e în pregă­tire. Nici o idee fericită, nici o propu­nere înţeleaptă nu e de prisos la această grandioasă operă. Preoţimea îndeosebi e datoare să-şi pună la contribuţie toate puterile de care dispune pentru o cât mai temeinică întocmire a unificării bise­riceşti. Cei în drept vor primi poveţele bune, din orice parte ar veni ele. Altfel s’ar face un lucru de mântuială şi-ar fi păcat de vremea perdută... * Chestiunea dotaţiei clerului încă va fi pusă la ordinea zilei. Preoţimea va în­treba de bună seamă şi categoric, pe câr­­muitorii ţării, ce cred ei despre instituţia sf. noastre biserici? Iar dacă sânt con­vinşi de utilitatea ei — şi nu ne îndoim de loc în această privinţă — atunci să o împărtăşască de un tratament mai echita­bil şi să satisfacă justele pretenţii ale ce­­lor ce se roagă «pentru bună linişte a văzdu­hurilor, pentru îmbelşugarea roadelor pă­mântului şi pentru vremi cu pace»... Ar fi şi vremea! * FOIŞOARA ! Răspuns la „aipropiere“ de Iile Marin Domnul meu! Ţi-am cetit rândurile, la în­ceput, cu mirare. Ne-am obicinuit, să ne tra­tăm cu «graţiosităţi», şi acum, deodată, întinzi dta mâna de împăcare. Alegi accente atât de evident izvorâte din adâncul sufletului dtale, încât mă îndatorezi să vorbesc într’aceeaş tonalitate. Momentul este prea însemnat decât să mă întreb: de la cine porneşte iniţiativa de împă­care ? Aş da dovadă de micime de suflet, dacă după atâtea mizerii, câte ni le-am pricinuit îm­prumutat, după ce ne-am lovit amândoi cu ca­pul de . . gard, aş lovi mâna, care mi se în­tinde. Nu este acuma vorba: dta sau eu am a­­­vut dorul de apropiere? — este în joc binele comun şi pentru aceea trebue să ne călcăm pe inimă amândoi. Să-ţi desvălesc şi eu un colţ al sufletului meu, pe care poate că nu l-ai cunoscut până acum şi simţemântul, de care sânt pătruns poate să va forma chiagul legăturii noastre pe viitor. Ca şi dta, domnul meu, am un copil. Ne­vasta mi l-a dăruit de un an şi jumătate. E mic şi plăpând. Mai bine ai să pricepi simţe­­mintele de cari mă las pătruns faţă de dânsul, dacă am să-ţi citez aici câteva versuri scrise lângă leagănul lui. După cum ştii mă îndelet­nicesc câte­odată cu scrisul şi din conversaţiile acestea cu mine însu­mi aştern pe hârtie una­alta, dând la tipar, pe gândurilor mele. lată ce am scris copilaşul meu: Dângureşte — Ochiu-şi pironeşte Lung, mirat. Stă pe spate, ’nfrigurate Mâni spre mine-a îndrep­tat, îmi zimbeşte, Simt cum creşte Trupuşoru-i alintat, Iar motanul Cât cârlanul Lângă micul potentat Toarce. Părul de-aur In atmosfera aceasta, descrisă, poate, stân­gaci, dar pe care mi-am dat osteneala să o re­dau aidoma cum o simţeam, s’a zămislit în mine un şir întreg de idei. Să asculţi şi dta unele din ele. M’am întrebat: ce-ţi las ţie drept moşte­nire? Numai parale? Pot aduce paralele sin­gure fericirea omenească? Nu-ţi rămâne şi alt­ceva : ura ? Şi am plecat capul — fiindcă pre­vesteam în viitorul apropiat, după ce copilul meu va începe să vorbească, privirile de supe­­rioritate, pe cari Ie va avea, şi par’că auzeam disputele interminabile cu succesorii dtale, fiindcă dânşii au făcut parte din familia dtale ! Ce frumos, ce minunat lucru ar fi, mi-am zis, ca energia întrebuinţată în direcţia aceasta, ca seminţele acestea căzute pe pământ nepri­­incios să prindă, să încolţească într’un teren priincios tuturora! Da, dar dacă «ăla» nu se învoeşte! — cu «ăla» te-am înţeles pe dta şi m’am gândit atunci şi la urmaşii dtale. N’are şi el copil ? — mi-am pus eu întrebarea. Nu se gândeşte că e răspunzător şi el, ca şi mine, de simţemintele, pe care le altoieşte in sufletul mlădiţei sale ? Vrea el ca certurile, bărfelile, bă­ hârtia răbdarie, zdroaba zilele trecute, privind la Scump tezaur: Creieru-i micuţ, suprave­­ghiază — Mâna-aduce, Beliduce încrezut că n’are ’n veci să cază ... îmi zimbeşte Şi trezeşte Zeci şi zeci aducerile-aminte (Stai şi tremuri De-alte vremuri! Roase toate de-ale vremii dinte!)

Next