Telegraful Român, 1970 (Anul 118, nr. 1-48)

1970-07-15 / nr. 27-28

Pag. 2 Sfbntul prooroc 3lie în 20 iulie Biserica noastră serbează pe Sf. Prooroc. Ilie, care în Vechiul Testament a săvîrşit o mare lucrare proorocească, înfruntîndu-i pe cei trufaşi ai vremii şi ajutîndu-i pe cei nevoiaşi, îl intîlnim apoi pe Muntele Taborului la Schimbarea la faţă a Mîntuitorului Iisus Hristos (Matei 17, 3). Datorită acestui fapt, Sf. Ilie s-a bucurat de mare cinstire între creştini. Mulţi dintre credincioşii pri­melor veacuri şi-au pus nădejdea că Sf. Ilie le va aju­ta şi lor împotriva persecutorilor, iar ca mul­ţumită că persecuţiile au încetat, în sec. IV ei au zidit o frumoasă mînăstire pe calea spre Betleem şi i s-a rînduiit ziua de cinstire la 20 iulie. De a­­colo, cinstirea i s-a răspîndit printre toţi orto­docşii ca apărător al celor în nevoinţă. Popoarele creştine care au avut mu­lt de suferit în trecu­tul lor istoric şi-au făcut din Sf. Ilie un sfînt de mari speranţe populare, care trezea con­ştiinţele spre dreptate. De aceea, în limba slavă veche i s-a zis: „Sf. Ilie Gromovnicul“, adică „Tunătorul“. Viaţa lui Ilie ne este istorisită în Cartea I-a a împăraţilor (Cap. 17—21) şi a II-a (Cap. 1—2). El, de neam, era din cetatea Tislei, la răsărit de Iordan, iar nume­le lui însemnează „Dumnezeul meu este Domnul“. După moartea înţeleptului Solomon, la condu­cerea statului izrailiean a urmat regele Ahab, care s-a căsătorit cu o femeie păgînă, atrăgîndu-l şi pe el la păgînism, poruncind să se facă un idol din lemn cu chipul unui om. Pe acest idol l-au aşezat în templu, punîndu-i numele Baal. Chipul cioplit stătea de acum în templul adevăratului Dumnezeu şi atît regele cît şi cei ce-l urmau se închinau lui Baal, care avea şi sute de slujitori, care îl îngri­jeau. Ilie a venit la împăratul Ahab şi-i spuse că Dumnezeu va încuia cerul şi nu va cădea ploaie decît prin cuvîntul său; apoi el merse în pustiu, unde a fost hrănit în chip minunat de nişte corbi; mai tîrziu el a fosit găzduit de o sărmană văduvă din Sarepta (de lîngă vestitul port al Sidonului), iar drept răsplată pentru bunătatea ei, Dumnezeu, prin prorocul său, a binecuvîntat untuldelemn şi făina ei, care nu se împuţinează în tot timpul foametei; mai mult chiar, fiul ei s-a îmbolnăvit şi a murit, dar a fost înviat prin rugăciunea lui Ilie. Cînd s-au sfîrşit trei ani şi jumătate ce fuse­seră sortiţi spre pedeapsa celor care se abătuseră de la calea cea dreaptă în frunte cu Ahab, Ilie s-a dus la rege şi-i spune să adune pe muntele Carmalului (lîngă mare) pe toţi prorocii mincinoşi ai lui Baal, în număr de peste 450. La rugăciunea proorocului, pe muntele Carme­­lului, jertfa lui Ilie a fost mistuită de foc, iar a lui Baal — nu. Ilie porunci să fie ucişi proorocii lui Baal, ceea ce se şi făcu, iar cîteva ceasuri mai tîrziu ploaia începu să cadă. Izabela, soţia lui Ahab, aflînd despre acest lucru porunci să fie prins Ilie. Acesta fugi în muntele Horeb, unde Domnul îi descoperi că în sînul poporului Izrail sînt încă mulţi credincioşi care nu şi-au plecat ge­nunchii înaintea lui Baal. întorcîndu-se din muntele Horeb, după porunca cerească, Ilie chemă pe Elisei ca să-i fie ucenic şi urmaş şi îşi duse înainte încredinţarea grea pe care o avea, de­ a fi făclie aprinsă în mijlocul obştei în care trăia şi de a mustra fărădelegile care se săvîrşeau. Cunoaştem în această privinţă înfruntarea de către Sf. Ilie a regelui Ahab care, la îndemnul Isabel­ei, soţia sa, a ucis pe dreptul şi săracul Nabot, pentru a-i lua via. Sosi, în sfîrşit, vremea cînd Domnul a voit să preamărească pe credinciosul său slujitor, înălţîn­­du-l la cer. Viaţa şi faptele Sf. Proroc Ilie sînt bogate în învăţături, ca de pildă rîvna pentru slava Dom­nului şi dăruirea deplină pentru binele semenilor ca şi credinţa sa. Astfel, Ilie nu se îndoieşte cînd primeşte po­runca să meargă în casa văduvei şi să înmulţească merindele ei, sau cînd cheamă la încercare pe pro­rocii lui Baal. încrederea desăvîrşită în bunătatea şi în cuvîntul lui Dumnezeu stă la temelia acti­vităţii atît de ziditoare a Sf. Iilie. Sa nu ne îndoim nici noi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pentru izbăvirea noastră, cel ce ne dă pace şi bucurie în suflet şi curaj în ispite, caci El este acelaşi azi ca şi ieri, ca şi în veci: „Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul, cel ce este, cel ce era şi cel ce vine, cel atotputernic“ (Apoc. 1, 8). Credincioşii care iau parte la dumnezeeştile slujbe ale Sfintei Biserici se roagă şi învaţă. Ei se roagă învăţînd şi învaţă rugîndu-se. Se roagă în­­văţînd, deoarece sfintele slujbe nu sînt numai prilejuri de înălţare a minţii către Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii, ci şi prilejuri de îmbogăţire a minţii cu gînduri sfinte şi mîntuitoare. La sfin­tele slujbe, credincioşii învaţă rugîndu-se în înţe­lesul că sfintele învăţături, pe care le primesc, au rostul de a le lumina mintea, spre a fi în stare de o rugăciune cît mai curată. în felul acesta pri­vite, dumnezeeştile slujbe sînt o adevărată şcoală de rugăciune şi de îmbunătăţire sufletească. La şcoala sfintelor slujbe învăţăm să ne ferim de rău şi să facem binele, potrivit cu îndemnul Psalmistului, care zice: „Fereşte-te de rău şi fă binele .. .“ (Ps. 33, 14), adică să lepădăm păcatul şi să lucrăm virtutea. La această şcoală a sfin­telor slujbe primim îndemnul de a cere de la Dum­nezeu „ziua toată, desăvîrşită, sfîntă, paşnică şi fără de păcat“, precum şi „milă şi iertare de pă­catele şi greşelile noastre“. Cînd, la sfintele slujbe, se face pomenirea de „mila lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor şi ier­tarea păcatelor“, atunci sînt amintite şi păcatele „cu lucrull, cu cuvîntul şi cu gîndul“, astfel că iubitorii de învăţătură — chiar şi fără altă în­drumare — numai luînd aminte la cuprinsul dum­­nezeeştilor slujbe, pot învăţa că păcatele se săvîr­­şesc fie cu fapta, fie cu cuvîntul şi fie chiar numai cu gîndul. Deci cînd ne rugăm bunului Dumnezeu să ne învrednicească a ne păzi fără de păcat în timpul zilei, al serii sau al nopţii, în toată vie­(Urmare din pag. 1) oamenii, se pune întrebarea pentru ce Duhul Sfînt i-a învăţat pe Apostoli să vorbească în alte limbi? A adus Duhul Sfîmt o descoperire nouă? A fost aceasta potrivnică celor descoperite şi învăţate de Tatăl prin îngeri sau prooroci, sau de Mîntuitorul prin întrupare? Nu! Atunci de ce vorbirea în limbi a Apostolior? Pentru că Mîntuitorul a trimis pe ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să înveţe toate neamurile (Marcu 16, 15; Mt. 28, 19). Ori Apostolii nu puteau duce la îndeplinire această poruncă fără a cunoaşte graiurile popoarelor cărora le-au propovăduit. Multe feluri de limbi sunt în lume, zice Sf. Apos­tol Pavel, dar nici una dintrînsele nu este fără de înţeles (I Cor. 14, 10). Deci în limbi înţelese şi vorbite de oameni au propovăduit şi Sf. Apostoli, în faţa celor arătate mai sus, se pune următoa­rea întrebare: Dacă Apostolii au primit darul vor­birii în limbi numai pentru a putea vesti Evan­ghelia neamurilor pentru ce s-a mai dat acest dar păgînilor, celor doisprezece ucenici ai lui loan Bo­tezătorul din Efes şi Corintenilor? Răspunsul este că toate acestea s-au făcut atunci cu un scop mîn­­tuitor şi anume: Să aibă şi păgînii convingerea că sînt primiţi şi ei în creştinism şi că rugăciunea fă­cută în limba oricărui popor este tot aşa de primită şi preţuită înaintea lui Dumnezeu ca şi cea în care s-a vorbit şi s-a scris cuvîntul lui Dumnezeu. Apostolii n-au vorbit în limbi decît atunci cînd au fost străini de faţă, ei între ei niciodată n-au folosit acest dar şi nici creştinilor nu le-au poruncit să-l folosească. Dimpotrivă, pe Corintenii care au început să vorbească în limbi chiar şi atunci cînd nu erau străini de faţă, Apostolul Pavel i-a oprit, spunîndu-le că sînt asemănători celor care vorbesc în văzduh (I Cor. 14, 9). „Mulţumesc lui Dumne­zeu — zice Apost. Pavel — că eu grăiesc în limbă dăruită mai mult decît voi toţi, dar în biserică mai bine grăiesc cinci cuvinte cu înţeles decît zece mii de cuvinte fără de înţeles“ (I Cor. 14, 18—19). Pentru ce au oprit Sf. Apostoli vorbirea în limbi? Pentru că vorbirea în limbi este un dar al lui Dumnezeu şi o consecinţă a puterii Lui. Ori pentru mîntuire nu se cere nimănui să înfăptuiască lucruri pe care numai Duhul Sfînt le poate face. Trebuie să reţinem deci că vorbirea în­­limbi este un dar special al Sf. Duh, care a aparţinut epocii apostolice, cînd credinţa creştină trebuia să îm­-Să urmăm deci şi noi pildei Sf. Ilie, în credinţa în Părintele nostru ceresc, lucrînd tot ceea ce este spre folosul obştei din care facem parte, spre binele Bisericii. Pr. Ch. Pistrui meu, noi trebuie să avem în vedere păcatul sub toate cele trei forme ale lui, adică păcatul cu fapta, cel cu cuvîntul şi cel cu gîndul. Acelaşi lucru trebuie să-l avem în vedere şi cînd ne silim să ne ferim de rău, căci răul trebuie lepădat nu numai din fapte şi din cuvinte, ci şi din cuget. Aceasta cu atît mai mult, cu cît este lucrul neîn­doielnic că începutul oricărei răutăţi — fie că ea se săvîrşeşte numai cu cuvîntul, fie că ajunge şi pînă la fapta cea rea — îşi are pricina în gîndul cel rău, în gîndul păcătos. De unde ştim aceasta? O ştim de la însuşi Mîntuitorul Hristos, care în­vaţă, zicînd: „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi preacurvit cu ea în inima lui" (Matei 5, 28). De la Domnul Hristos ştim apoi că „dinăuntru, din inima omului, purced cugetele cele rele, des­­frînărille, hoţiile, omorurile, preacurviile, poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea, necumpătarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om“ (Marcu 7, 21—23;^ Matei 15, 19—20). Este însemnat de observat şi de reţinut că înşi­­rarea răutăţilor, pe care Domnul le-a arătat că ies din inima omului, are drept început „cugetele“ sau „gîndurile“ cele rele. Ne-a rămas de la Mîntuitorul şi cuvîntul că „din prisosinţa inimii grăieşte gura“ (Matei 12, 34; Luca 6, 45) şi că „omul cel rău, din visteria cea rea a inimii sale, scoate cele rele“ (Matei 12, 35; Luca 6, 45). Cînd, împreună cu cele mai sus amintite, vom lua în seamă cele ce se spun în parabola cu boga­­(Continuare în pag. 4) prăştie multe întunecimi religioase, iar aşa numi­tele „vorbiri în limbi“ de care auzim uneori vor­­bindu-se astăzi sînt adevărate „înşelătorii şi închi­puiri ale inimii“ celor ce le practică — cum spune prorocul Ieremia 14, 14, care nu au nimic comun cu acest dar. Este adevărat că Duhul Sfînt revarsă permanent prin Biserică anumite daruri, care ne ajută să adu­cem roade vrednice de numele pe care îl purtăm. Roadele Duhului Sfînt pe care creştinul trebuie să le lucreze — spune Sf. Apostol Pavel — sînt: „Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, cre­dinţa, blîndeţea, înfrînarea ...“ (Galateni 5, 20— 21). Cu acestea să se „laude“ orice creştin adevărat nu cu „vorbirea în limbi“. Se ştie că instrumentele muzicale dau fiecare glas după felul lor, fie fluier, fie vioară, sau trîm­­biţă. Ori, aşa după cum atunci cînd baţi un fier vechi sau o oală spartă nu cînţi din trîmbiţă, nici din vioară, tot astfel atunci cînd bolboroseşti cu­vinte neînţelese nu-l lauzi şi nu i te rogi lui Dumne­zeu, ci mai de­grabă necinsteşti numele Lui şi-ţi baţi joc de limbile lăsate de El ca oamenii să le folosească cu înţeles (I Cor. 14, 9—10). Dumnezeu a dat oamenilor minte şi grai lim­pede. Prin grai limpede şi pe înţelesul tuturora au grăit proorocii, în acelaşi grai au vorbit lumii Hristos-Domnul şi Apostolii Săi, Părinţii şi Sfinţii, în grai limpede şi pe înţelesul tuturora s-a desco­perit în lume toată voia lui Dumnezeu. Se poate îngădui ca atunci cînd Dumnezeu ar vrea să ne mai descopere ceva sau cînd ne-ar cere să ne rugăm să aleagă căi întunecate şi neînţelese de noi? Se poate admite (de un om cu mintea întreagă), ca Duhul Sfînt în loc să deschidă mintea şi să dez­lege ilimba, ca oamenii să vorbească cît mai pe în­ţeles, să le întunece pe amîndouă? Aceasta să fie oare plăcerea şi lucrarea Duhului Sfînt? Nicide­cum! E un duh care numai de la Dumnezeu nu poate fi. Trei duhuri sunt care lucrează asupra omului: Duhul lui Dumnezeu, duhul omului şi duhul sa­tanei, de aceea zice Apostolul loan: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh ci ispitiţi duhurile de sânt sau nu de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proo­roci mincinoşi au ieşit în lume“ (I loan 4,1). Să căutăm deci mîntuirea în învăţătura Bise­ricii noastre străbune, lăsată de Domnul să ne fie „stîlp“ al adevărului, cum spune Sf. Scriptură. Să-i urmăm povăţuirile, care ne călăuzesc pe căile mîntuirii, ale înfăptuirii a ceea ce este ziditor şi fericitor atît în această viaţă, cît şi în cea care va să fie. T. Radu Păcatul cu gîndul Despre vorbirea în limbi TELEGRAFUL ROMÂN Nr. 27—28

Next