Telegraful Român, 2017 (Anul 165, nr. 1-48)

2017-08-01 / nr. 29-32

Fondator: Mitropolit Andrei Şaguna, 1853 Publicaţie bisericească a Arhiepiscopiei Sibiului Anul 165­1 nr. 29-32­­ şi 15 august 2017 MAICA DOMNULUI - pururea­ mijlocitoare pentru sufletele noastre Praznicul Adormirii Mai­cii Domnului este pentru noi nu numai un moment de bucurie, dar şi un moment de examen, de examen duhovnicesc. Prima probă este cea a curăţiei inimii noastre, proba întâi a credinţei noastre, a cinstirii pe care noi o datorăm Maicii Preacurate. Noi o cinstim pe Maica Domnului mai presus decât toţi sfinţii şi ştim că sfinţii sunt casnicii lui Dumnezeu, sunt aleşii Lui, sunt prietenii Lui, sunt cei care au îndrăzneală către Dumnezeu, dar Mai­ca Preacurată, mai presus decât aceştia, este cea care este mai apropiată de Fiul Său pentru că L-a purtat în pântece, pentru că L-a purtat în braţe, de aceea icoana pe care noi o cinstim şi în faţa căreia ne închinăm şi ne rugăm Maicii Preacu­rate o reprezintă totdeauna având pe pruncul Iisus în braţe. O cinstim pentru că ea este cea mai apropiată mijlocitoare pentru noi, pentru că dragostea pe care Dumnezeu a lăsat-o în fiinţa sa ca femeie, ca mamă a fost întărită de dragostea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Maica Domnului este cel mai de preţ dar pe care omenirea l-a făcut lui Dumnezeu pentru că ea este pârga creaturilor. Ea a fost aleasă dintre fiinţele umane ca să fie cea din care Fiul lui Dumnezeu ia un trup asemenea cu al tuturor oamenilor, şi tot ea este, în acelaşi timp, şi cel mai de preţ dar pe care Dumnezeu ni-l face nouă oamenilor, încredinţaţi fiind că în ceruri o inimă de mamă bate pentru noi, ştim că o avem ocrotitoare. De aceea, o şi pomenim în fiecare zi, şi nu doar în cele patru praznice sau în sărbătorile închinate Maicii Domnului, ci fiecare rugăciune, fiecare alcătuire liturgică se încheie cu o formulă adresată Maicii Domnului, Maicii Preacurate. Niciun sfânt nu are atâtea rugăciuni, niciunui sfânt nu-i cerem atâtea câte îi cerem Maicii Preacurate şi ştim că într-adevăr avem de la ea mijlocirea cea mai de preţ. Icoana acestei sărbători, a urcării ei spre Dumnezeu, este icoana care completează de fapt icoana obişnuită a Maicii Domnului. O vedem aici pe Maica Preacurată cu trupul aşezat pe năsălie, dar vedem deasupra pe Fiul său, Care ţine acum în braţe sufletul Maicii Preacurate. Dacă Maica Domnului L-a ţinut pe Fiul său în braţe, acum Fiul său îi ţine sufletul în braţe, arătând lucrarea deosebită pe care a lăsat-o Bisericii, pentru că Maica Domnului este chipul Bisericii. Cinstirea cu adevărat a Maicii Domnului Dacă Maica Preacurată este pentru noi cea mai apropiată şi mai puternică mijlocitoare, dacă avem atâtea şi atâtea rugăciuni, examenul pe care-l trecem este cel al cinstirii ei cu adevărat. Ea a fost Născătoare de Dumnezeu şi a rămas Pururea Fecioară. Sunt lucruri pe care noi nu le putem înţelege cu mintea omenească, dar sunt lucruri pe care dacă le înlăturăm din cinstire nu suntem adevăraţi credincioşi. Cinstirea ei ne duce spre cinstirea Fiului său pentru că de fiecare dată, în fiecare duminică, noi ne îm­bogăţim spiritual păşind spre Sf. împărtăşanie. Observăm însă la acest eveniment şi o atitudine contrară. Au vrut mulţi să strice sărbătoarea, întâi prin gândurile lor au încercat să tulbure această sfântă atmosferă, şi în mo­mentul acela Dumnezeu i-a pedepsit cu orbirea. Ba mai mult, unul prea îndrăzneţ a vrut să răstoarne masa pe care se afla sicriul unde era aşezată Maica Preacurată şi în momentul acela îngerul Domnului cu sabia de foc i-a retezat mâinile şi i-au rămas mâinile prinse de sicriul Mai­cii Domnului, lucru pe care îl putem vedea în icoană. „Probele" Bisericii Observăm (şi) astăzi atitudini de felul acesta, care încear­că să pună Biserica la probe. Suntem gata să dăm probele credinţei pentru că noi le-am dat, nu cei care judecă astăzi Biserica. Dumneavoastră, credincioşii, vă cunoaşteţi preoţii, vă bucuraţi de lucrarea care se săvârşeşte prin mâinile lor, deşi nu ei săvârşesc lucrările sfinte, ci Hristos. Noi suntem nevrednici, şi o spunem la Sf. Liturghie: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie şi să-Ţi slujească Ţie, împăratul slavei, căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşat chiar şi pentru cetele îngereşti, dar, totuşi, din iubirea Ta de oameni te-ai făcut om... ”, deci din iubire de oameni a acceptat şi ne-a dăruit nouă posibilitatea de a sluji o lucrare pe care El o împlineşte, nu noi. Deci dacă noi ca persoane suntem cu păcatele noastre fiecare, la fiecare Sf. Liturghie preotul vine în faţa celorlalţi (continuare în p. 2)­­ LAURENŢIU, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului Nevoia de monahism Teodor BACONSCHI S­fântul Munte Athos nu are seamăn în geografia spirituală a lumii, căci nici Tibetul - unde se spune că unul din cinci se dedică monahismului budist - nu e pe deplin dedicat contemplaţiei. De peste un mileniu, „pustia” aspră de la poalele Athonului s-a prefăcut în „grădină a Maicii Domnului”, deşi grădinarii săi n-au fost mereu la aceeaşi înălţime duhovnicească, suferind adesea greutăţile unei istorii neaşezate. în anii din urmă, tot mai mulţi pelerini din ţările Răsăritului ortodox s-au ostenit într-acolo, descoperind comoara pe care urgia comunismului o pecetluise sub interdicţii. Acum, când secolul XXI începe să aibă un chip, relaţia popoarelor ortodoxe cu Sfântul Munte e iarăşi vie şi însufleţită de evlavie lucrătoare. Putem spune că influenţa athonită a crescut astfel în mănăstirile româneşti, cuprinzând şi sufletul mirenilor, care-şi caută busola spirituală într-o lume zăpăcită de materialism şi consumism. La Mănăstirea Vatoped, în trapeză, oaspeţii sunt omeniţi pe mese de marmură strămutate de la marea lavră Stadion, condusă odinioară de Sf. Teodor Studitul, care socotea monahismul ca pe o a opta taină a Bisericii. Ne amintim că monahismul a apărut după ce Biserica lui Hristos a intrat în era constantiniană. El mărturiseşte dorul după limpezimea izvoarelor apostolice şi reacţia unei elite rugătoare faţă de compromisurile cu lumea, căci „nu poţi sluji la doi domni”, în cetate, aproape de politică, sufletul se perverteşte în ispite mundane, precum arghirofilia, setea de putere, intriga, violenţa războinică şi amorul profan. Iată de ce generaţia Sf. Antonie cel Mare şi cele ce i-au urmat s-au refugiat în afara cetăţii, căutând isihia comuniunii regăsite cu Sfântul Duh, n-au făcut-o condamnând lumea, precum vechii eretici gnostici, ci căutând să-i transfigureze limitele. Istoricii Bisericii ne arată şi tensiunile dintre monahism şi episcopat, oarecum paradoxale, mai ales după ce ierarhii au început să provină dintre călugări. E aici tensiunea dintre libertate şi instituţie, confruntarea difuză dintre pro­ (continuare în p. 2) Din cuprins: Pr. Academician Mircea Pacurariu Profesorul si directorul loan Sandu I­I­I pagina 4 Claudiu Stefan Raicu­­ Chipul iconic al mărturisitorilor sau despre „devenirea întru icoană" în perioada sistemului concentraţionist (I)­­ pagina 7

Next