Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-09-11 / nr. 37

LIVIU REBREANU (Urmare din pag. Ha) mușcai din ea și începeai să mesteci căpătai impresia că ți s-a umplut gura de gunoaie. Era totuși o fericire dacă, la două­­trei zile, ajungeai să cumperi o asemenea pîine. In fiecare seară intram în cofetăria Riegler de pe Calea Victoriei. Sobele erau reci, aerul era îmbîcsit de fum acru de tutun prost, amestecat cu frunze de floarea-soarelui, era și ea puțină, dar la o masă, în fund,găseam aproape întotdeauna doi bărbați tineri care stăteau de vorbă prietenește: un maior ger­man cam pirpiriu și cu fața adînc brăzdată, și un tînăr frumos, îmbrăcat modest, cărui îi albise de timpuriu părul. In tînărul îm­brăcat modest ,și cu părul alb, l-am recunoscut de îndată pe au­torul Proștilor, pe Liviu Rebrea­nu. Despre celălalt, despre ma­ior , am aflat că este scriitorul german Bernhard Kellermann, corespondentul de presă al unor ziare berlineze în teritoriul ro­mânesc ocupat. Către începutul verii am înțeles taina convorbiri­lor dintre Rebreanu și Keller­­mann. In librării apărea romanul Yester und Ly al scriitorului german, roman care în versiunea românească a lui Rebreanu se chema Povestea unui dor. Este, cred, vrednic de semnalat că în anii imediat următori războiului. In vreme ce Liviu Rebreanu își ciștiga marele său renume cu Ion, Padurea spînzuraților și Giulean­­dra, Bernhard Kellermann deve­nea cunoscut pe plan mondial cu romanul Tunelul, uitat astăzi de toată lumea și chiar de nemți. Primele trei-patru volume ale lui Liviu Rebreanu le-am citit la București. Pe Ion l-am citit vreme de o săptămină, in pi­cioare, încremenit lingă tej­gheaua unei librării întunecoase din Roșiorii de Vede. Pădurea spînzuraților — carte care după apariție ei a stors lacrimi unei țări întregi — și Ciuleandra, au fost citite in satul meu de baș­tină. Restul cărților lui Liviu Rebreanu le-am citit și le-am recitit la București. Personal, pe acest mare scriitor l-am cunos­­cut prin 1925, după ce deveni­sem­ eu însumi scriitor. Era pre­ședinte al Societății Scriitorilor Rom­­âni, care-mi acordase pre­miul pentru sonet. Liviu Rebreanu mi-a înmînat premiul și m-a felicitat urindu-mi succes. Mă bucura premiul dar mai mult decit orice mă făcuse fericit strângerea lui de mină, căldura cu către se uitase in ochii mei, blindețea și sinceri­tatea cu care îmi urase succes in cariera literară pe care, plin de îngrijorare, o începusem. Li­viu Rebreanu — spre deosebire de mulți alți scriitori in vîrstă — citea literatura tinerilor și era foarte bucuros clnd descoperea noi talente. Împrejurările in care am trăit, deosebirile de temperament, de vîrstă, de preocupări, nu mi-au oferit prilejul de a face parte dintre intimii săi și nici de a colabora la publicațiile, destul de numeroase, pe care le-a di­rijat. L-am stimat insă puternic și admirația mea l-a însoțit me­reu chiar atunci când alții îl atacau, îl ponegreau și-l huleau. Cei mai mulți dintre denigratori nu-i iertau talentul, care se im­punea din ce în ce mai mult, și nu-i iertau nici succesul. Eu, unul, l-am stimat și l-am admi­rat pentru multe din schițele și nuvelele sale, pentru Ion, pentru Pădurea spînzuraților, pentru Răscoala, pentru Ițic Ștrul, dezertor, pentru Adam și Eva. S-ar putea să aud repro­­șîndu-mi-se: „Numai pentru azit?“ Nu. Nu numai pentru atît, deși patru-cinci cărți nepieri­toare înseamnă foarte mult atît pentru cel ce le scrie, cit și pentru poporul care le primește moștenire și le trece ,mai depar­te urmașilor, ca pe niște comori de uriaș preț. L-am stimat, l-am admirat și l-am iubit pe Liviu Rebreanu și pentru puterea lui uriașă de muncă. Fiecare carte a sa l-a costat pe Liviu Rebrea­nu tone de sudoare, cum l-au costat, la timpul lor, pe Balzac și pe Lev Tolstoi. De la Liviu Rebreanu am învățat poate mai mult decit de la oricare alți scriitori in vîrstă, că nu se poate ajunge la o carte bună fără muncă îndelungată, stăruitoare, grea. Eu l-am stimat, l-am ad­mirat și l-am iubit pe Liviu Re­breanu și pentru că, scriindu-și principalele cărți într-o perioadă in care se alerga după excentrice modele­ străine, după un moder­nism făcul, străin ființei poporu­lui nostru, el, Liviu Rebreanu, nu s-a lăsat atras de nici unul din zgomotoasele curente trecă­toare. Dimpotrivă, tocmai, într-o asemenea perioadă Liviu Re­breanu s-a străduit să țină sea­ma de tradiția cea mai pre­țioasă a literaturii noastre, de experiența imurilor clasici, de viața oamenilor, a maselor din mijlocul cărora și-a ales eroii. In operele sale cele mai valoroa­se, Liviu Rebreanu s-a străduit să oglindească realitățile vieții poporului nostru, specificul aces­tor realități, hm­ permit să cred că tocmai de aceea, Ionț Pădu­rea spînzuraților, Răscoala — au găsit sute de mii de cititori nu­­ numai in țara noastră, dar și peste hotare unde aceste cărți au fost traduse și s-au bucurat de succes. Trebuie să adaug că Liviu Re­breanu — pe care toți comenta­torii săi de azi îl socotesc un mare talent iar alții chiar un geniu (și eu sunt de părerea acestora din urmă) — a eșuat tocmai atunci când, in ultimii ani ai vieții sale, s-a îndepărtat de tradiție, de popor, de lupta și aspirațiile maselor. Noi, săritorii de astăzi, trebuie să luăm de la acest mare înain­taș al nostru tot ceea ce a avut el mai bun, tot ceea ce pe el l-a dus la succes, la scrierea unor opere nepieritoare ca acelea pe care le-am amintit mai înainte. Ultima dată l-am văzut pe Li­viu Rebreanu în biroul său de la Teatrul Național unde era, pentru a doua sau a treia oară director, cu câteva luni numai înainte de a muri. Am vorbit despre teatru, despre literatură și am vorbit mai ales despre războiul care părea a se apropia de sfîrșit și despre cea ce soco­team noi că va fi după sfîrși­­tul războiului. Liviu Rebreanu nutrea mari planuri de viitor, arăta sănătos și părea plin de o inepuizabilă forță creatoare. Cînd i-am strins mina pentru ul­tima oară, mina sfintă cu care scrisese și transcrisese de ne­numărate ori Ion, Pădurea spîn­zuraților. Răscoala și alte cărți ale sale, nimic nu mă îndreptă­țea să-mi închipui că moartea ii dă tricoale și că în curind il va răpi dintre noi. La puține săptămîni după cea din u­rmă convorbire a noastră, Liviu Rebreanu a căzut bolnav de o boală necurțătoare, a plecat la Valea Mare unde avea o casă de lucru și a murit acolo, în­conjurat de familie, in ziua de 1 septembrie a neuitatului an 1944,­­ la o săptămână doar după eliberare. Știrea morții lui a căzut peste noi în entuziasmul și acțiunile grandioase ale ace­lor zile fierbinți. Ca scriitor, am fost copleșit de o adincă durere. Fierea încă unul dintre cei mari. Părerea mea a fost și a ră­mas că dacă moartea năpraznică nu s-ar fi grăbit să ni-l răpeas­că, autorul Răscoalei s-ar fi ală­turat fără ezitare luptei popo­rului său pe care l-a iubit și l-a slujit cu devotament, luptei eroi­lor din Răscoala. Nu am nici o îndoială că Li­viu Rebreanu, în noile condiții create in România de după 23 August, ar fi înlăuntrul său focul sacru și forța nece­sară creării de noi și noi opere valoroase, alăturindu-se Atițla alți scriitori, comuniștilor, au întinerit. De ce nu s-ar fi pe­trecut același lucru și cu autorul Răscoalei? Intr-o excursie în Moldova (1937) Puia (desen de Liviu Rebreanu, Iași — 1918) Despre cinism, snobism, birocrație Intr-un cuvînt, despre domnul Krapp (Monolog care va fi recitat de un copil, școlă­rește, în stilul „Prevar­am nouă din Vaslui“). Lui Urmuz Domnul Krapp s-a Introdus în ultimul timp dar El abia a ajuns în stadiul al doilea Și se anunță însoțită de descărcări Electrice. Se găsește în stare fluidă Poartă Jartiere și se prășește de trei ori pe an primăvara cînd instinctul ge­­netic e mai dezvoltat. Trompa o are Înșurubată deasupra feselor. Are în schimb ochelari cu iarnă de baga. Penele Lui de cauciuc se folosesc la umplerea Pernelor și se servesc musafirilor cu apă Rece în loc de cafea dulce și suavă ca o Garofiță. Face teroare printre fetițe Și calculatoare electronice. Se propulsează cu o manivelă. Din cauza nervozității Excesive își face o moară de vînt și Talente pe care după ce le înghite adoarm. Să le digereze. La vîrstă de șapte luni, Și după procedura civilă, își puse ochelarii. Făcu de urgență armata, aceasta pentru a demonstra încă o dată că este un bun obștesc al noțiunii și un cast. Drept Care, avînd și relații, fu ales copil de vîrstă și se freacă punând pastă de Pește, boia pentru culoare și ulei ca la orice salată. Evoluează ca o intoxicație Gravă fiind atribuită unor tipuri de coli- Bacili. Din diplomație nu s-a descoperit încă un tratament eficace, în schimb se poartă ascuțit la ambele capete și umblă Noaptea prin grădini în scopul de a fi Cultivată. După construirea ascensoarelor își reluă poziția verticală și fu fericită Căci zilele îi erau acum numărate dar se utilizează ca schelete portante la clădiri civile și industriale, în ultimul timp. Datorită guvizilor și snobismului, se găsește tot mai greu. Crește totuși pe Marginea riorilor intr-un cartier rău Famat. VASILE REBREANU Ițe •* Sw -----------------­ Programările Televiziunea noastră are, de cîtva timp încoace, o nouă „sche­mă de program“, elaborată, după cum se anunță solemn intr-un mai vechi Dialog cu telespecta­torii, în chip științific și nu em­piric ca în trecut, cu concursul unor oameni de specialitate, psi­hologi și sociologi, precum și in urma unor „profunde prospec­țiuni" efectuate în rândurile te­lespectatorilor. Firește, nu ne îndoim câtuși de­­ puțin de înaltele virtuți științi­fice ale acestei noi „scheme de program“. De asemeni, nu ne în­doim nici o clipă de competența și de nobilele intenții ale psiho­logilor și ale sociologilor ce au elaborat-o. Dimpotrivă ! Admirăm cu devoțiune idolatră știința și îi iubim pe psihologi și pe so­ciologi poate chiar mai mult de­cît îi iubeau mulțimile din anti­chitate pe proroci. Cu toate aces­tea, nu putem afirma că au rea­lizat o treabă prea strălucită. Nu putem spune că actuala „schemă de program“ ar fi mai bună decât cea precedentă, decît cea elaborată în chip „empiric“ și ni științific. Ba, în unele pri­vințe, cum ar fi bunăoară cursi­­vita­tea și atractivita­tea, trebuie să ne călcăm pe inimă și să re­cunoaștem că îi este mult infe­rioară. Pe undeva s-a comis o mică greșeală de calcul mică,­­ dar cu consecințe dintre cele mai grave — asemănătoare aceleia din povestirea cu computerul care a realizat o căsătorie „perfectă“, eșuată pînă la urmă datorită fap­tului că a uitat să verifice prealabil dacă exemplarele bio­în logice însoțite de el se iubesc sau rau... In ce constă această greșeală? După părerea noastră, în aceea că noua „schemă de program“, alcătuită in laborator și efectu­ată pe baza unor­ „prospecții“ imaginate In laborator, se adre­sează nu­mairii mase de telespec­tatori, ci unui telespectator ideal, absolut odihnit și absolut relaxat, trăind într-o permanentă euforie festivă, de a cărui existență avem, cel puțin deocamdată, toate mo­tivele să ne îndoim. Iar în acest sens, cel mai elocvent exemplu îl constituie emisiunile de sâm­bătă și de duminică, adică din zilele de repaos și de mult aș­teptată destindere pentru cei mai mulți dintre noi, care sunt parcă alcătuite pentru el. Căci numai un telespectator cu nervi de oțel ca și el și cu o constituție fizică robustă, conservată prin inactivitate, poate să aștepte pînă la miezul nopții, cu ochii larg deschiși, fără un tratament me­dical adecvat, serialul de aven­turi — prezentat ca un fel de concesivă „treacă de la noi“ — sau telerocor­din­g­ul cu microre­­citalul de muzică ușoară întrerupt abuziv tocmai cînd interpretul sau interpreta se căznesc să a­­tace acuta finală.. . Numai un telespectator ca el poate urmări și, în același timp, savura cu o încântare crescîndă, tot la sfîrșit de săptămână, cînd ceilalți semeni ai săi sînt dornici de relaxare, discuțiile cu caracter științifico­­literar, reportajele industriale și agricole sau cele din seria Mo­nografii contemporanie, ca să nu mai vobim de drame, desene și cu o țesătură complicată, construite prea greoi pentru a fi percepute și înțelese de marea masă a telespectatorilor duminică seara, ca de exemplu Simple coinci­dențe de Paul Everac. Se impune ca noua „schemă de program“ să fie refăcută, dacă nu în întregime, atunci măcar nu... punctele ei esențiale, ION MANIȚIU nuclee Un zeu onorific este un sfînt mort și netrebuitor nimănui. Este ca o statuie lingă ochii goi ai căreia se fotografiază turiștii mîncînd struguri sau caise și gîndindu-se poate la albumele ce le vor rememora pașii cînd seni­litatea cu părul ei alb le va da ghies. Și poate fiindcă am văzut adția zei murind sub ochii noștri și dezvăluindu-și prin moarte propria goliciune putridă, nu suntem­ atenți cînd Dumnezei ade­vărați suferă în rafturi văzîndu­­ne indiferența întoarsă către ei. Cotidianul plin de efemerul său gălăgios ne ocupă tot spațiul suf­ EL­ retesc, atâta cit îl avem și cît este, și num­ai la sărbători și la date fixe amintirea marilor nume ne trage de mânecă și ne obligă să-i privim în ochi pe cei consi­derați, de marii noștri înaintași mari înaintași. Răsfoim filele în liceu lec­urate sau pe plajă sau necitiite niciodată și ne trezim fie îin fața unui imens praf mor­tuar, fie în fața unor oseminte ce din lipsă de taină nu ne co­munică nimic, ori din lipsa noas­tră de pătrundere a tainelor nu ne vorbesc nici un cuvînt, ori ne aflăm în fața unor spirite frene­tice și freatice care ne tulbură și ne umilesc în propria noastră insuficiență mândră sau în pro­pria noastră onestitate obosită doar de cotidianul atît de savant saltimbanc uneori, nicit­e în stare să acopere totul cu enigmistica sa fardată. Dar zeii adevărați nu mor și chiar de încercăm prin indiferență să-i lapidăm — nu putem lichida și epoca ce-a fost sufletul­ lor și prin suflet­ul lor s-a păstrat și­ a devenit epocă, nu putem umple ,cu nid o teme­lie pe care ne aflăm și un trecut înalt. La această aniversare a lui Li­viu Rebreanu ne întrebăm: este el un astru onorific și stins și pe care doar strălucirea vreunui condei critic îl mai face uneori să lumineze? Atâtea revoluții, u­­nele și de-o clipă, s-au petrecut și în proză, nicit întrebarea nu mi se pare nelegitimă. Orice în­trebare poate fi pusă, ea nu are darul să încline balanța fortuit ori să conteste, singur răspunsul înseamnă o judecată dreaptă sau nedreaptă ca orice judecată. Mi se pare că și azi Liviu Rebreanu, ca și ieri, nu este ce n-a fost­ un condei al frazei. Asta nu în­seamnă că n-a stăpinit limba ro­mână și exemplul său nu-i de­loc un argument pentru oacofoni și cacofoane. Rămâne și azi for­midabilă observația­ lui George Călinescu ce gătea (nu știu exact) că fraza lui Rebreanu e ca un strop de apă de mare, fără vir­tuți deosebite deci, dar totalitatea lor, (opera lui Rebreanu) este ca marea. Și fiind așa, Rebreanu este exclus să fie la modă, ma­rea nu e niciodată la modă. Fi­indcă nu știe ce e moda. Și fi­indcă nu poate fi altfel decît este, nu are nici falsele cote ale modei și nici nu e supusă erozi­unii timpului: apa și focul pământul n-o distrug. Apa și fo­și­cul și pământul înghit și mănân­că și ard și acoperă oameni și imperii și e știut că dintre noi cine scapă de apă și nu e înecat, și cine scapă de foc și nu e făcut cenușă, de pământ tot nu scapă, intră în el și iarba îi șterge pașii urmelor și urma și numele. Nu­mai pe nemărginirea tremurătoa­re a mării nu va crește niciodată iarba. Dacă acest secol al țării noas­tre are cîteva momente și proble­me capitale, de cel puțin trei dintre ele nu putem vorbi fără să nu deschidem Răscoala, Pă­durea spînzuraților și Ion. Deci dacă luăm acest prim și foarte important și de aceea uneori ne­glijat aspect al literelor de a iz­vorî și reprezenta prin propria lor viață și spiritualitatea și deci istoria unei colectivități, opera lui Rebreanu face parte din isto­ria noastră, din ființa acestei ju­mătăți de secol. Dar fiul învă­țătorului, născut lingă Năsăud intr-o margine de sat, nu este doar reporterul și monograful foamei și foametei de plăceri bo­ierești al omului , de batjocură și de murdărie, dar și de eroism numit în calendar 1907: nu este doar monograful și reporterul setei de pământ, sete nu de bo­ierie și de boierire, ci de viață, căci petecul de pământ avut în­semna drept de existență biolo­gică — deci e vorba de o sete a voinței de a nu muri; nu este doar iconograful celor obligați să n-aibă țară și puși să lupte cu arma împotriva propriului lor singe, nu este doar reporterul, iconograful și monograful strigă­tului cutremurător al „proștilor“ dar chiar de-ar fi doar atît ar fi nemuritor ca marea. Scriu aceste rînduri la Manga­lia zisă ieri Nord și azi Neptun și muzica tonomatelor și guriști­­lor de local e alta decît în anii trecuți și pașii dansului, și cro­iala vestimentară. Și, în parada colorată și sonoră a efemerului, parcă toată suflarea pedestră uitat marea pentru care de fapt a a venit aici și mai ales spre seară ea devine moartă pentru toți, marea, ca un zeu nici mă­car onorific. Pentru ei marea e mediocră și exactă și plată și egală și nimeni nu i se închină și urustul ei negru nici măcar copiii nu-i sperie. Dar în zori tot fluxul uman se revarsă pe malul ei și instinctele și toată suflarea întinsă pe spate oficiază cea mai stranie și conștientă și inconștientă rugăciune, și marea, egală, nemărginită, ascunzîndu-și misterele, își leagănă eternitatea, impasibilă ca o zeitate vie. D. R. POPESCU Rememorare (Urmare din pag. l­ a) Aceiași umanitate respiră și din oricare din paginile scrise ale lui Liviu Rebreanu. De la volumul de­­ debut al Golani­lor, în care filosofia gorkiană pri­mează și pînă la ultimul său roman Gorila, a cărui reconsi­derare mi se pare mai mult de­cît necesară, tot ceea ce a publi­cat Liviu Rebreanu, e scris cu grijă pentru om și demnitatea lui. Că a fost un mare roman­cier, continuînd cu strălucire li­nia realismului critic al lui Ion Slavici, nu rămîne îndoială. O spune Ion, întîiul mare roman (atît de diferit de eseurile idi­lice ale lui Duiliu Zaimfirescu), care a ridicat stăvilanul epicei românești după întîiul război mondial, o spune drama lui Bologa, eroul Pădurii spînzura­ților, roman generat de drama fratelui său Emil Rebreanu, ofi­țer pe frontul românesc și exe­cutat de Habsburgi, o spune tul­burătoarea Ciuleandră, o spune Crăișorul revendicărilor sociale și o spune, mai cu seamă, Răscoala, în care Liviu Rebreanu a adus, cum se știe, o minuțioasă docu­mentare, în care de fapt e re­luată, pe plan național, drama personală a lui Ion și care i-a fost dictată de marea lui iubire p­entru suferințele neoiobăgești ale poporului. Unanimitatea, cu care astăzi, la 25 de ani de la trecerea lui la cele eterne, Liviu Rebreanu e sărbătorit de întreaga țară, do­vedește nu numai adeziunea ma­relui public la opera sa, dar și înaltele ei calități literare și de umanitate. Literatura lui (pe cît de mare, pe atît de modest) se înscrie printre marile culmi ale epopei noastre, un Sadoveanu, un Agârbiceanu, o Hortensia Pa­­padat-Ben­gescu, un Camil Pe­­trescu. » Academicianul pretexte Telefonul Operă bufă intr-un act de Gian-Carlo Menotti, textul scris de compozitor, premiera — În februa­rie 194­7 la New York. Acțiunea se petrece in epoca telefonului automat, undeva pe glob — oriunde poate exista un telefon, o centrală și toate cele­lalte accesorii prevăzute in libret, adică un erou (Ben — bariton), o eroină (Lucy — soprană), o locuință Corespunzătoare (cu telefon) și, pe aproape, o cabină telefonică (neaglomerată, pe telefon nu agață avizul „Defect“ !!!). Ben trebuie să călăto­rească și trenul lui pleacă peste o oră. Are deci mai puțin de 60 de minute să declare dragoste și să o ceară în căsătorie pe Lucy, în al cărei apar­tament a sosit grăbit și agitat. Își ia inima in dinți și vrea să înceapă o înflăcărată declarație, cînd telefonul sună și Lucy trebuie să răspundă și săl întrețină o enervantă convorbire cu buna ei prie­tenă .. . (Ben nu are șansa unei întreruperi spon­tane a legăturii în mijlocul convorbirii, pe care mulți abonați o au și nu știu s-o binecuvinteze, cum ar fi binecuvîntat-o Ben). .Dar convorbirea se termină și Ben o ia de la capăt... Telefonul sună din nou, îl întrerupe. Lucy vorbește cu Georg... Dispută, scenă de gelozie, lacrimi. Lucy se retrage în baie. Ben vrea să taie șnurul telefonului dar e surprins... Lucy trebuie să-i comunice ceva ur­gent prietenei sale Pamela. Ben, exasperat, pără­sește apartamentul, intră furios într-o cabină tele­fonică, formează numărul iubitei și poate in sfîrșit să-i facă netulburat declarațiile de rigoare, să-i cea­ră mina și să primească răspunsul care-i face pe amindoi fericiți... Cine-ar mai pune la îndoială că tonul face mu­zica și telefonul fericirea... Dar dacă tonul nu vine ? ... sau vine fals... și nimerești la alt nu­măr ? ... Ori dacă telefonul deviază apelul ? ... Problemele tehnice nu contează, sunt un fleac și nu pot împiedica deznodămintul. Opera e operă și reprezentația nu se întrerupe. La nevoie, se va folosi telegraful. In nici un caz telegrame telefo­nate, căci tot acolo ajungi ... ILIE BALEA Problema sticlei Una dintre cele mai mari dezi­luzii le-am trăit duminica trecu­tă, la disputa dintre Universita­tea­ Cluj și F. C. Argeș. Clasica formulă: rezultatul nu reflectă situația de pe teren — se po­trivește, aici, mai mult decît ori­­cînd. Studenții clujenii au ratat cam tot atîtea ocazii clare de gol — care au avut de-a lungul a 50 de ani de existență a clubului, în plus, au fost numai la un pas de o tristă surpriză, care s-ar fi putut concretiza în pierderea a două puncte pe teren propriu. Toate acestea, nu pentru că ele­vii lui Teașcă ar fi făcut o par­tidă mare. Dobrin, spre pildă, a circulat încontinuu pe tot tere­nul — însă, după jocul prestat, am văzut în el o mare fantomă. Singurul moment în care a dat emoții l-a lămurit unul dintre apărătorii Universității, printr-un placaj ce ar fi stîrnit invidia ce­lor mai celebri rugbiști de pe continent. Arbitrajul a fost prost, ceea ce dovedește că ne-am bucu­rat prematur după etapa a IlI-a — în care cavalerii fluierului pă­reau că nu ne vor mai da dureri de cap. Și, aflîndu-ne la acest capitol, este cazul să ne întrebăm Ce destin final ar fi avut partida dintre Dinamo­ București și Stea­ua — dacă, la 1—0 pentru dina­­moviști, arbitrul ar fi acordat, pentru militari, acel gol pe care toată lumea l-a văzut ca real? Ce să mai vorbim? După etapa a IV-a se pare că ne aflăm în fața unor trist promițătoare reci­dive. Doamne ferește să fie așa! Nu de alta, dar — conform unor mai vechi practici — vom începe din nou să spunem că vina princi­pală a atmosferei eventual nesă­nătoase din fotbalul nostru poartă publicul. Și, pe această o linie, sticla de răcoritoare — goa­lă, cred! — care și-a făcut apa­riția pe iarba terenului în partida jucată de C.F.R.­Cluj și Steaua ar putea să se trans­forme, după confabulările unora, în bombă atomică. Privirea de Argus a Federației este impresio­nantă atunci cînd neregularit­ă­­țile provinciale — mărunte, pen­tru că, n-ai ce să-i faci, provin­cia este măruntă și în neregula­­rități — ies la iveală, dar nu la fel de promptă, de sever scrută­toare cînd se pune problema in­cidentelor de pe terenurile din București. Fără îndoială, o ase­menea situație nu implică, nici un fel de interese aparte, nici chiar interesul pentru ca totul să se desfășoare, în fotbalul nostru, în limitele celei mai concludente echități. Deoarece vem­ vorba de sticla buclucașă de la Cluj, mărturisesc că am citit cu deosebit interes răspunsurile componenților națio­nalei, care au fost publicate, mai acum cîteva zile, în Sportul. Din acele răspunsuri am tras conclu­zia că problema sticlei este (sau a fost?) fundamentală în rezulta­tele pe care le obțin echipele noastre fruntașe și chiar selec­ționata națională. Drept pentru care, fără a avea nimic împotriva întreprinderilor ce fabrică sticle, mi-am îngăduit să așez în fruntea acestui foile­ton banalul titlu: Problema stic­lei. (Al. C.). spori

Next