Tribuna, septembrie 1891 (Anul 8, nr. 194-217)

1891-09-11 / nr. 202

Anul VIII ABONAMENTELE Pentru Sibiu: lună 85 er.,­­/« an 2 fl. 50 er., ’/« an 5 fl., 1 an 10 fl. l pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., V/« an 3 fl. 50 er., V, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 7» an 10 franci, V« an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numii plfttindu-se incinte. Sibiiu, Mercuri 11/23 Septemvrie 1891 Nr. 202 a———————«am—1—J—M—tţat INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bnonresol primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Noi şi ei­ Aşa, cum ni­ s’a impus lupta, noi Românii sântem deocamdată mărginiţi la defensivă, avem să ne apărăm naţio­nalismul, şcoala şi biserica, în contra căror sânt îndreptate toate atacurile atât ale guvernului, cât şi ale societăţii maghiare. Despre o luptă de întâietate economică şi culturală, aici în Ardeal şi în celelalte părţi unde locuim compacţi, despre desvoltarea unei vieţi comunale şi ce s’ar p­utea crea în marginile autono­miei comitatense, abia mai poate fi vorba. Constituţia, legile fundamentale ale dua­lismului sub care putea să se desvoalte naţionalităţile, este de mult nimicită.­in administraţie numai pe ici pe colo, ca şi un corb alb, se mai gă­­sesce un Român. Românii de pe la forurile judecătoresci îi putem număra pe degete. Limba ungurească n’a mai rămas să se introducă decât numai în biserică. In justiţie şi administraţie e singură stăpână; în şcoalele noastre elementare încurcă deja de mult mintea bieţilor noştri copii. Dare pagubele ce ne causează în şcoalele secundare române nu se pot calcula. E tristă această situaţie. E mai presus de toate supărătoare. Iată de ce: Noi, generaţia tinără, cei care pri­vim lupta naţională prin prisma cu care trebue să privim viitorul nostru, seim, avem conscienţa, că toate şica­nele ce ni­ se fac, au să treacă. Ele nu sânt decât pe veci ce ni­ se pun în calea realizării idealului nostru, şi e grozav de supărător să te scui­opăcit în drum de nişte oameni, care nu înţeleg nici măcar cel mai elementar lucru, că nu se poate pune stavilă curentelor sănă­toase, aspiraţiunilor drepte şi gene­roase. Nu o să ne poată opri nici Ma­ghiarii, cu tot aparatul de forţă al lor, pe care-­l aplică cu atâta lipsă de prevedere, cu atâta cutezanţă, nu o să ne poată opri, ca odată totuşi se în­temeiem aici, şi în alte părţi locuite de noi, vieaţă naţională românească, aşa cum constituţia îngădue. Şi dacă are culturalicesce am rămas îndărăt de fra­ţii noştri din România, o să vină odată vremea, când dacă chiar nu vom fi pe aceaaşi treaptă, dar­ cel puţin nu vom fi cu mulţi paşi în urma lor. E natural însă şi e legitim, ca aici în Ardeal, noi să avem cuvântul. A noastră să fie întâietatea atât culturală, cât şi economică. E legitim ca nici în politică să nu se pună la cale nimic fără noi, locuitorii de baştină ai acestei ţeri, cei mai mulţi la număr, cei cu aptitudini mai distinse, cei cu forţe vi­tale mai abundente. Căci cine sânt Ungurii din Ardeal, care vor să aibă destinele acestei ţeri? Au ei atâta cultură, atâtea virtuţi, în­cât de dragul lor să ne lăpădăm de ce-’i al nostru? Au ei de a face cu un popor care ar fi dovedit că-’i poltron? Cred ei, că dacă au „asimilat“ între dînşii pe Ovrei, au să facă acelaşi lu­cru şi cu noi? Dar’ nu trebue decât să ne dăm bine seama de ceea­ ce sânt ei, pen­­tru­ ca noi Românii să ne înălţăm în credinţa noastră sus, să nu ne mai fie frică de desnaţionalisare, ei să ne învîrtoşim’ numai în resistenţa ce tre­bue să opunem agresorilor noştri. Cine sânt, nu o spunem noi, o mărturisesc însăşi .Ţârele lor, cele mai fudule, cele mai şoviniste, cele care ne tractează cu mai mult dispreţ. Iată probele, iată cum „Kolozs­vár“, resfăţatul guvernamental din metropola „Kultur-egylet“-ului descrie societatea din care se recrutează cei, care vor să conducă politica ţerii noastre: „Iată clasa funcţionarilor superiori, ceata fudulilor, înoată în datorii şi în lip­suri. Dacă s’ar pute, ar cere credit şi la plata dării, noroc însă, că aceasta li­ se opre­­sce din leafă, îşi comandă pe credit ghete, albituri, haine, ia pe datorie pălărie, mănuşi, manşete, umbrelă, făină, carne, untură, ză­­har, cafea, untdelemn, piper, ardeiu, cu un cuvânt tot ce-­i trebue pentru a se îmbrăca şi pentru hrană. Cu puţină excep­­ţiune, toţi proprietarii şi aristo­craţii sunt fără proprietăţi, înoată în aceste mi­serii, şi numai­­fiarele advo­caţilor, protocoalele neguţătorilor şi secretele scrisorilor rugătoare adresate prelaţilor ar putea vorbi despre miseria ce s’a încuibat în sinul celor mai strălucite familii aristocra­tice“. Iată cum descrie un alt organ maghiar, tot din Cluj, pe cei care con­duc destinele întregului regat al Satului Ştefan : „Unde hazardul de cărţi este mai în­­floare, decât în casina naţională din Buda­pesta, în sinul celui mai distins corp al ţerii. „Un aristocrat maghiar ruinat spunea cu „câţiva ani mai înainte, că în vieaţa lui odată „a fost boier adevărat, când adecă a jucat „la cărţi într’o noapte 80.000 fiorini. Se ui­­­tau toţi la el, cum are să achite suma. Ear’ „el băgând mâna în buzunar, în mijlocul mi­­g rării generale a societăţii trântesce pe masă „cei 80.000 fl Şi acum, după­ ce am arătat vieaţa socială a Maghiarilor, fie-ne îngăduit a reflecta la vieaţa lor culturală numai în faţa a mulţime de probleme, unele mai uşor, altele mai greu de resolvat. Felul cum le resolvă, modul cum le presentă înaintea cetitorilor sei dă valoarea operei sale. Cetind opera „Elemente de p­sichologie“ pentru cursul secundar de dl I. Găvănes­­cul, eminentul profesor de la universitatea din Iaşi, ne aflăm în plăcuta posiţie de a putea mărturisi, că avem înainte-ne o carte scrisă de un om de şciinţă, care nu numai, că e stăpân pe materie, dar­ mai ales scie cum să înfăţişeze lucrurile, şi mai ales scie cât să îmbrăţişeze în cartea sa, scrisă pentru şcoală. Şi stăruim asupra acestor două me­rite pentru­ că socotesc şi e lucru primit de toţi, că cel mai mare merit al unei cărţi de şcoală e, ca autorul să scie cum şi cât să dee din materialul sciinţei, în care voesce să introducă pe elevi. Die voesce să intro­ducă, pentru­ că nici un profesor nu va fi având pretenţiunea de a da gata, cum se face, pe un elev printr’o carte, în care de la început spune, că dă numai „elemente“. De altfel, ceea­ ce ridică valoarea cărţii dlui Găvănescul, e că d-sa scrie aşa şi atâta, încât chiar cei care au eşit din şcoală, luând-o în mână, o cetesc cu interes, şi dacă ar fi s’o compare cu alte cărţi de soiul ei scrise în limba românească, va clasifica-o cu atât mai ântâiu, cu cât pe lângă împărţirea bună şi potrivită a materialului şi claritatea stilului şi a exemplelor ce dă, apoi dl Găvănescul a dat un interes deosebit cărţii sale: întrodu­atâta: bărbaţii lor de sciinţă mai de dar Doamne sânt Nemţi şi Ovrei. Neamţ e Hunfalvy (alias Hunnsdörfer), oar’ cât despre Ovrei, ei au ajuns în Unga­ria să domineze toate terenele, în ale şcoalelor, literaturii, presei etc. De alt­fel nota situaţiunii o dăm împregiurarea, că oameni ca Moldován Gergely şi Alexits György, care între noi Româ­nii de­sigur nu ajungeau a se ridica deasupra nivelului mediocrităţii, intrând în tabăra maghiară au devenit savanţi. Dar’ în ale artelor, unde mai ales să poate vedè geniul unei naţiuni, cum stau ? Cităm tot din scrisele unei foi un­­guresci din capitală, din „B. Hirlap“ dela 18 c. Iată ce scrie acest start într’un articol de fond: „La operă puţini soiii unguresce şi nici „aceia nu vorbesc (nu ejic, că e greşeală lor, „este o tradiţie veche acest lucru. Căci unul „din foştii intendenţi ai operei a angagiat un „croitor francez, ’l-a obligat, ca în decursul „unui an să înveţe nemţesce). Autorii noş­­­tri de operă compun operele lor pe sub­iecte nemţesci, pe text german. La Aca­demia noastră de muzică cantul şi musica „instrumentală de ani de­­file e propusă „de cătră profesori, care nu sciu ungu­­„resce . . . Unde se căutăm geniul „maghiar în artă?.. ..Căci nu n­u­­„mai în musică, ci şi în cele­lalte stăm la fel! Ei, dacă e aşa, atunci pe ce se razimă compatrioţii noştri, când îşi aroagă dreptul de a dispune singuri de ţeară, în care ei sânt în minoritate, în care ei sânt elementul cel mai isolat, mai fără legături de sânge?.. Numai pe faptul, că deţin puterea? Dar’ au ajuns la ea prin fals! Nu se gândesc la tribunalul, care le va lua cataloa­gele şi cheile vistieriei din mână? Ce mai rămâne atunci din mândria oarbă, care îi duce acum în gropi? îşi vor perde şi creditul şi ca­pitalul. Cel dintâiu prin călcările de legi, pe care le comit (Silnic, car’ acesta din urmă se risipesce şi el, căci n’a fost real ci fictiv. Ungurii au trăit arătându-se şi peste Leitka, şi în Europa întreagă ceea­ ce nu sânt. S’au arătat un popor de ordine şi cultură, când în realitate ei ţin în frământări infructuoase o ţeară întreagă, locuită de mai multe naţiuni, când în realitate ei nu caută decât a nimici cultura celor care nu se adapă la Budapesta, unde, după­ cum singuri mărturisesc, nu e ni­mic bun şi original, totul e imitaţie, spoială, peste care tragând cu degetul se vede golul, când la fiecare capitol aproape schiţe istorice­­ asupra evoluţiunii prin care a trecut această­­ ramură a filosofiei, ori chiar fiecare cestiune despre care tractează în deosebitele capitole. Astfel la pag. 14, 15 şi 16, unde vor­­besce despre „Obiectul, numele şi felurile psi­­chologiei“ şi despre „Psichologia metafisică“, astfel la pag. 28 şi 29, unde tractează des­pre „Greutăţile şi neajunsurile observaţiunii interne“, astfel la pag. 46, 47 şi 48 unde e vorba despre „Raportul dintre spirit şi creer“, unde dă schiţe istorice şi statistice prea inte­resante, astfel la pag. 58 şi 59, unde trac­tează despre „Cerebrul şi cerebelul“ , aşa la pag. 63, 64, 65, 66 şi a. m. d. legând fie­care idee de carne şi os cum s’ar face, ne­­mulţumindu-se cu aceea, că dă resultatul asu­pra unor cercetări, a unor cestiuni primite de învăţaţii din present, ci spunând ce se credea despre acele lucruri, despre acele cestiuni îna­inte de aceasta cu un secol, cu două ori mai multe, care era părerea asupra acelor cestiuni a cutârui învăţat şi ce credea şi crede (întru­cât cestiunea n’ar fi resolvată definitiv nici a fi) cutare om de sciinţă, îmi aduc aminte şi de manualele din care am învăţat eu, şi de acele după care mai târziu ’mi­ s’a oferit ocasia s­ă propun acest studiu. Sciu în caşul dintâiu, ca student, ce seacă ’mi­ se părea în lipsa unui manual, şi în caşul al doilea, câtă trudă trebuia ca în­sumi să fac pe elevi să nu simtă aşa mult lipsa acelora ce erau lăsate afară din carte (pe care autorul manualului de care ne ocu- FOIŢA „TRIBUNEI Curier literar. Elemente de psichologie. De I. O&văuescul, Noţiuni de estetică. De P. Dulfu. Dacă e adevărat, că sciinţele omenesci fac pe fiecare a fi un pas înainte, spre o des­­voltare mai perfectă, — şi nu altfel stau lu­crurile, — că nouele descoperiri în sciinţele experimentale schimbă pe zoi ce trece gândi­rea omenească, atunci nu e mai puţin ade­vărat, că sciinţele, care au drept punct de plecare sufletul omenesc, care studiază firea umană, trebue să meargă şi ele înainte, şi astfel fiecare operă ce se scrie, ce apare având a se ocupa cu intelectul şi fisicul ome­nesc, trebue să ne dee, să ne aducă ceva nou. Căci dacă în anticitate Etica de pildă s’a presentat ca o sciinţă închegată, dacă Aristotel a şi pus basele unei sciinţi a Logicei, nu e mai puţin adevărat, că de atâtea sute, mii chiar de ani, omenirea n’a stat pe loc, ci a cercetat, a mers înainte, că astfel a adăugat :­' cu 4' la cele­ ce au primit basa în anticitate, şi astfel scriitorul care vine ai fi să tracteze despre vre-una nu­mai din sciinţele ramuri ale filosofiei, se află Maiestatea Sa despre manevre. Maiestatea Sa Monarchal a exmis următorul ordin către armată: „Asistând în fiecare an la exerci­ţiile mai mari de arme ale armatei Mele şi ale celor două armate teritoriale, Mă conving despre destoinicia progresivă în arme a puterii Mele armate. Manevrele din estimp, tocmai ter­minate, în parte mai pe larg arangiate ca pănă acum. ’Mi-au arătat spre înalta Mea mulţumire, că puterea Mea armată, — prevădută cu mijloace de răsboiu corespundătoare cerinţelor presentului, instruată în mod uuniform şi oţelită prin activitate console de scop, în toate păr­ţile sale unită prin camera serie ade­vărată şi plină de spiritul de comuni­tate, care îi este moştenirea secolilor — oferă toate garanţiile, că îşi va împlini cu abnegaţiune datorinţele, care îi sânt impuse puterii armate în timp de pace şi în cele de primejdie, Căm le-a pus­ şi să nu simtă oboseală la în­­timpinarea unor lucruri, care dacă lipsiau, elevii nu păgubiau nimic. Sânt apoi în cartea dlui Găvănescul ces­tiuni, care în celelalte manuale de psichologie ori că sânt tractate așa fugitiv, ori că sunt cu desăvîrșire ignorate. Astfel partea IV. (pag. 162), partea V. (pag. 167), partea VII. (pag. 179) „Fisiologia sentimentelor“, şi ce urmează de aci încolo pănă în capet (pag. 208) sânt tot cestiuni, căror alţi autori nu Ie-a dat cuvenita atenţiune şi pe care dl Gă­vănescul le desleagă într’un mod ce numai să intereseze şi satisfacă tot pe elevi şi pe ori ce alt iubitor al acestei sciinţe. Cu acelaşi interes vor fi cetite apoi „Apendicile“ de la urmă, unde dă fragmente din diferiţi autori, care scriu despre cele mai varii cestiuni psiehologice (abulie, es­tas, sistem de comunicaţiune între albine şi acţiunile altruiste sau desinteresate, dintr’un studiu al autorului). Astfel cartea domnului Găvănescul se presentă ca un excelent manual pentru stu­diul psichologiei în secolele noastre medii, manual, care la noi în Ardeal poate folosi mult nu numai prin sistemul autorului de a presentă clar lucrurile, de a fi ales ceea­ ce trebue să se scie în şcoală, dar, mai ales prin stilul românesc, pe cât de fără întortochiări, pe atât de precis şi înţeles. Recomand car­tea cu deosebire celor­ ce se prepară de baca­laureat (matură). * Contra unor stări de lucruri ca aceste, noi Românii trebue să ne ridi­căm din toate puterile noastre. Ni­ se impun o mulţime de datorii. Le îndeplinim pe toate. Avem deci şi dreptul de a fi stăpâni pe soartea noas­tră. Ar fi o ruşine să lăsăm ca să dăi­­nuească multă vreme cele de care pă­timim apa. Să ne aducem mereu aminte, că facem parte dintr’un popor, care nu­mără unspretrece milioane, a cărui gros e format a fi în stat liber şi liberal, că din mijlocul nostru au eşit bărbaţi de sciinţă în toate ramurile, artişti de mare valoare, care au umplut Europa cu faima numelui nostru, că avem aici o misiune de împlinit, pentru care ni­ s’au dat toate aptitudinile. Trebue, numai să voim! Originea noastră, locul pe care îl ocupăm, importanța ce ni­ se dă statului român independent ne obligă, ca de cu­­m să mărim capitalul nostru și moral și material, să mărim falanga celor care cred în viitorul Români­ei, care verjând că tot mai tare conscienţa naţională cresce, nu desperă, ci sânt numai mâh­niţi văzându-se stigniţi în lucrarea lor de un popor, cu care ori­cât de mo­deşti am fi, nu-i iertat să ne asemănăm. Intre noi şi ei, între Români şi Unguri este o deosebire şi o distanţă enormă. Şi cu cât ei se cred mai va­loroşi, mai tari, cu atât mai ales îşi arată incapacitatea, neputinţa. REVISTA POLITICA. Sibiiu, 10 Septemvrie st. v. Exprim armatei Mele şi celor două armate teritoriale pentru resultatele do­vedite de toţi conducătorii şi toate tru­pele lor mulţumită Mea cea mai căldu­roasă şi deplina Mea recunoscinţă. Bistriţa, la 15 Septemvrie 1891. francisc Iosif m. p. Rusia şi România. „Allgemeine Zeitung“ din Mün­chen primesce din Bucuresci ur­mătoarea corespondenţă: Câtă vreme se poate şi împregiurările permit, po­litica, pe care încet că o urmăresce partidul astăzi la cârmă, anume poli­tica de a nu fi nici cu tripla alianţă, nici cu adversarii ei, este uşor de fă­cut, deşi nu este exclus, că într’o bună dimineaţă să te pomenesti frumos în­tre două scaune. Cât de uşor se poate însă jigni o asemenea atitudine con­templativă, dovedesce supărarea ce a produs aici un articol a lui „Siècle“ din Paris. Această foaie zice anume, că Rusia are să împartă numai cu Ruşii drepturile asupra Mării­ negre. Alţi oameni nici nu mai pot fi luaţi în con­siderare. Afară de aceea Rusia are o influenţă mai legitimă asupra afaceri­lor românesci şi grecesci şi fără îndo­­eală îi compete dreptul să ocupe De­fi r­u­g­i­a, dacă împregiurările reclamă aceasta. De sine înţeles este, că ace­ste contemplaţiuni amabile ruso-fran­­ceze stau în legătură cu cestiunea Dar­dan­e­­­e­l­o­r. Este limpede, că o ase­menea expunere lipsită de considerare, care cu România simplamente nici nu contează, a supărat aicea foarte mult. Şi că Francezii sânt aceia, care trac­tează atât de rusesce pe „s­aţii români“ — o măgulire franceză, pentru care boulevardierii noştri din Paris nu au fost totdeauna neaccesibili, — nici de­cât nu îndulcesce hapul. Sună foarte frumos, când „Indép. Roumaine“ spune, că dacă Rusia în calea sa cuceritoare ar voi să-­şi aroage protectoratul asu­pra ţerii noastre suverane, sau dacă ar voi să ne treacă graniţa, atunci se vor scula ca unul toţi Românii şi se vor pune în calea invasorului şi numai un drum duce la scop: drumul preste trupurile noastre. Ca­ şi­ când Rusiei ’i-ar păsa de aceasta ! Rusia a tractat în cel mai mi­­serabil mod pe România, când îi da­toria mulţumită. Răsboiul din 1878 şi pacea dela San-Stefano dovedesc aceasta. Ce ar face, când s’ar întempla caşul de mai sus, este superfluu a mai spune. Cu cât mai mai multe trupuri moarte, cu atâta mai bine, o ţeară lipsită de­­ bărbaţi se rusifică cu atât mai uşor. Noţiuni de estetică pentru clasa a V-a a institutelor pedagogice şi externatelor secun­dare de fete (conform programei în vigoare), de domnul Petru Dulfu, profesor la asilul Elena Doamna din Bucuresci, este o carte scrisă mai mult numai pentru şcoalele din România, o carte fără altă pretenţiune decât a servi ca manual atâtor cunoscinţe de este­tică, cât programul ministerial cere să se dee în şcoalele secundare de fete, în prefaţă au­­­torul şi spune, că numai în acest înţeles a scris cartea sa, în care s’a ferit să ia mate­rial mult, pentru a nu încărca mintea eleve­lor preste marginile permise de pedagogie. Când ne gândim, că în adevăr se dă prea puţin timp, într’un an, în două oare pe săptămână trebue a se face şi „Estetica“ şi „Etica“, — apoi trebue să admitem acest mod sumar de a scrie o carte, 53 pagine despre Estetică. Trebue să recunoascem însă și aceea, că domnul Dulfu cât a scris, a scris clar, a ales cu destulă îndemânare tocmai strictul necesar. O observaţie am însă de făcut, în exemplele ce le dă, pe alocarea ca note,­­ despre capo­d’operile estetice, ori părţi din creaţiuni estetice, a uitat să ci­teze exemple şi din pictură şi sculptură, ceea­ ce credem putea face cu atât mai osebit, cu cât acum ne putem cu înlesnire procura copii reuşite de pe capo d’operite ca pictură şi sculptură. Va face-o de­sigur la o altă ediţie, Ioan Russu Sirianul.

Next