Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-09-11 / nr. 205

Anul IV Sibiiu, Vineri 11/23 Septemvrie 1887 Nr. 205 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., x/1 an 2 fl. 50 cr., V4 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V4 an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer coste 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Sibiiu, 10 Septemvrie st. v. Procurorul general al regatului un­gar a emis o circulară, prin care le po­­runcesce tuturor procurorilor din ţeară să urmărească cu toată energia manifestaţiu­­nile tendenţelor ostile faţă cu statul un­gar şi faţă cu naţiunea maghiară, dacă ele se vor fi ivind în presa „naţionalită­ţilor“. Circulara aceasta, privită numai ca de ea, e un lucru de prisos. De sine se înţelege, că procurorii au să urmărească şi judecătorii au să osândească pe aceia, care se folosesc de libertatea de presă, pentru­ ca să propage tendențe ostile față cu statul ori față cu vre­unul dintre po­poarele ce-­l constituesc. Nu mai e ne­voie de o circulară specială, pentru­ ca procurorii din țeară să o­acie aceasta. Dacă dar’ circulara a fost cu toate aceste emisă, ea are pentru tot omul cu­minte înțelesul, că urmărirea are să se facă de aici înainte în mod extra­ordinar, cu mai mult zel, cu mai multă energie, cu mai multă neîndurare ca de obiceiu. De ce această asprime extra­ordinară?! Fără îndoeală pentru­ că guvernul a primit convingerea, că este trebuinţă de ea. Emisă acum, pe când Maiestatea Sa împăratul, Regele şi marele nostru Prin­cipe se află aici în Ardeal, pe la sfîrşitul unei călătorii făcute printre „naţionalităţi“, circulara procurorului general trebue să producă în ori­şi­ce om cu judecată con­vingerea, că acum, cu ocasiunea acestei călătorii făcute de Maiestatea Sa guvernul s’a încredinţat, că există printre „naţiona­lităţi“ un curent, pe care trebue să-­l combată cu mai multă hotărîre ca până acum. Fără­ ca să întrăm în vederile guver­nului, admitem şi noi, că anume printre Români există în adevăr un curent, care nu e priincios pentru statul ungar, nici pentru naţiunea maghiară în deosebi. Pentru ori­şi­ce om de stat însă în­trebarea cea serioasă este, dacă acest curent este o urmare firească a actualei stări de lucruri, a greşelilor ce s’au făcut la croirea legilor şi se fac la aplicarea lor, ori numai un resultat artificial al unei propagande făcute de câţiva oameni parte prin graiu viiu, parte prin tipar. Guvernul susţine, că curentul a fost produs în mod artificial. Dacă aşa este, ori dacă el crede aşa, asprimea extraordi­nară e motivată şi va avă marele folos de a fi lămurit odată lucrurile. Noi am susţinut totdeauna şi am şi crezut, că nu propagăm printre Români idei şi tendenţe, ci representâm un curent, care există între Români şi exprimăm idei şi tendenţe, pe care le împărtăşesc chiar şi aceia dintre Români, cărora nu le dă mâna să vorbească tot atât de sincer ca noi. Se poate, că ne amăgeam noi înşine, când o credeam aceasta. Dacă acesta e adevărul, atunci foarte puţină asprime se cere, pentru­ ca să în­cetăm a mai exprima sentimentele şi ve­derile, pe care le-am exprimat până acum. Căci ştim noi prea bine ce va să­­ib­ă noua circulară a procurorului general, şi nişce smintiţi ar trebui să fim, pentru­ ca să stă­ruim pe o cale, care ne duce în temniţă, când nu suntem împinşi pe calea aceasta de societatea, în mijlocul căreia trăim. E grozavă soartea omului, care mun­­cesce din zori de aji pănă în noaptea târ­­­jie şi trebue să tresară de câte­ ori se des­chide uşa şi să se teamă în toată clipa, că are să fie luat între baionete şi de-­­părtat de la masa lui de lucru, despărţit de familia lui şi de prietinii lui, închis, poate, în cele din urmă în o temniţă mu­­cigăroasă, care în scurt timp îi scade energia vitală, îl seacă trupesce şi sufletesce, îl face din om ne-om. Moartea aceasta nici un om, care ar pută să-­şi aleagă şi alta, nici un om cu mintea întreagă nu o primesce, dacă nu este pentru el o datorie de consciinţă să o primească, dacă nu trebue să-’şi zib­ă în tot ciasul. Ori stai acolo, unde ai fost pus, ori nimeni din aceia, pe care îi iubesci, n’are să te mai iubească, nimeni din ei n’are să te mai stimeze, nimeni n’o să te mai socotească om vrednic de încredere! Şi noi, care atât de multe am scis şi atât de multă silinţă ne-am dat, ca să spunem lămurit şi fără încungiur cum sunt, ce gândesc şi ce vor fraţii noştri români, noi în­­jiua, când ne-am încredinţa, că ei nu mai cer să vorbim precum am vorbit, că ne dispensează de sarcina cea grea şi nesuferită, că ne-ar stima, ne-ar iubi şi ne-ar preţui tot atât, ba poate chiar mai mult, dacă altfel am vorbi, mai pe placul actualului guvern, noi atunci ne-am împăca cu gândul, că tăcerea, ea singură ni se cuvine. Eare atât de cuminte ca noi mai sunt şi alţii. Dacă adevărat este, că massele mari ale „naţionalităţilor“ sunt mulţumite cu actuala stare de lucruri şi numai câţiva oameni nestâmpăraţi îşi dau silinţa de a face ca ele să pară nemulţumite atunci foarte în curând „agitaţiunea“ se va potoli şi numai pe ici pe colo va mai rămână câte un om eşit din fire, care va sbiera în pustiu. Dacă însă curentul, pe care guver­nul vrea să-­l combată prin asprimea extraordinară a procurorilor, există ca o ur­mare firească a actualei stări de lucruri, excesul de zel al procurorilor nu ne va pută duce decât la niste conflicte cu mult mai grave ca cele de pănă acum. Pănă acum guvernul actual, actuala stare de lucruri, societatea maghiară şi idea de stat maghiar au fost combătute pe faţă şi cu oare-care reservă. Atunci însă când această luptă pe faţă nu va mai fi cu pu­tinţă, va trebui neapărat ca alţi oameni să pornească alta cu mult mai primejdi­oasă, care se va urma prin ascuns. Nemulţumirea, care se manifestează acum aici în ţeară, în adunări ţinute sub controlul puterii publice şi în organe de publicitate, care stau sub priveghierea procurorilor, se va manifesta atunci afară de ţeară, pretutindenea unde autoritatea statului ungar nu străbate. „Agitaţiu­nea“, care se face acum la lumina­­jilei, se va face atunci prin întunerec. Scopu­rile, care astăzi sânt mărturisite şi po­trivite cu legile ţerii, vor fi atunci ascunse şi răsvrătitoare. Dar, poate, că guvernul are dreptate, când presupune, că marea mulţime a Ro­mânilor nu împărtăşesce sentimentele şi vederile, pe care le exprimăm noi, şi nu vrea ceea­ ce noi presentăm drept voinţă a Românilor. Românii ei înşişi au să-ş i spună, dacă aşa este ori nu. Cum ? — aceasta e treaba lor. Noi în tot caşul numai împinşi de fraţii noştri români vom merge înainte pe calea, în care ne aflăm, şi dacă ei nu ne vor împinge, ne vom opri în loc. Forţa „Tribunei“. Mica Fadeta. De George Sand. (Urmare.) XXXIV. Vă­zând-o atât de cu­minte şi înţelegând, cât de fină e dînsa, jupânul Barbeau grăbi mai mult să se încredinţeze despre reputaţiunea ce ’şi-o făcuse la Château-Meillant, unde petrecuse anul, decât se-’i pună banii la dobândă. Căci, deşi zestrea frumoasă îl ispitea şi-’l făcea să treacă cu vederea relele legături familiare, nu era tot astfel, când era vorba de reputaţiunea copilei, pe care ’şi-o doria de noră. Se duse deci el însuşi la Château-Meillant şi-’şi luă in­­formaţiunile în toată consciinţă. ’I­ se spuse că nu numai Fadeta n’a venit acolo însărcinată şi n’a făcut copil, dar’ s’a şi purtat atât de bine încât nimeni n’a putut s’o grăiască vre-odată de rău. Servise pe o bătrână călugăriţă nobilă, care o avea atât de dragă, încât o ţinea mai mult ca pe o damă de companie decât ca pe o servi­toare, atât îi păruse de bună în purtările ei în obiceiurile ei şi în judecata ei. îi părea foarte rău că plecase de la dînsa şi spunea la toată lu­mea că era o bună creştină, curagioasă, econoamă curată, îngrijitoare şi cu un caracter foarte în­datoritor. Şi fiindcă dama aceasta era destul de bogată, făcea multe milostenii, la care mica Fa­­detă o ajuta de minune, ca să îngrijească de bolnavi, să facă doctorii şi să mai şi înveţe multe taine, pe care stăpâna­ sa le învăţase în mănă­stire, înainte de revoluţiune. Jupânul Barbeau fu foarte mulţumit de cele ce auzise şi se întoarse la Cossa, hotărît de a lămuri lucrul din fir în păr. Aduna deci toată familia sa şi însărcina pe copiii sei mai mari, pe fraţii sei şi pe toate rudele sale, să facă fără preocupare o cercetare dreaptă despre purtările micei Fadete de când ea ajunsese în verstă de a putèa judeca, așa ca să se vadă dacă tot răul ce se spusese de dînsa nu venise numai din copi­lărie și atunci au putut oamenii să rîdă de co­pilăriile ei; car’ dacă cineva poate spune că a vădut-o făcând fapte rele ori lucruri neiertate, atunci este de trebuinţă să se ţină hotărîrea ce o făcuseră lui Landry de a nu mai merge pe la ea. Pe timpul acesta, mica Fadetă trăia foarte retrasă în mica sa casă, în care nu voise să schimbe nimic, decât că facil o curățenie în care te puteai oglinda în mobilile ei cele vechi. Ea îmbrăcă curat pe micul s­eu frate Lăcustă, şi fără de a face să se vadă aceasta ei se puseră la o hrană mai bună, care în curând îşi avu efectul asupra copilului; el se îndreptă cât se poate de bine, şi sănătatea lui fu în curând atât de bună cum nu­­ţi-ai mai fi putut dori. Fericirea schimbă în curând şi temperamentul lui, şi ne mai fiind ameninţat şi înghioldit de bunică-sa, ne mai pri­mind decât mângâieri, vorbe dulci şi tratament bun, el se făcu un băiat drăgălaş, cu glume hazlii şi amabile şi nu-­i mai putu displace ni­mănui cu toate că era şchiop şi cu un nas mic şi cârn. Şi pre lângă acestea, se făcuse atâta schim­bare în firea şi obiceiurile Faderei, încât tot ce se vorbise rău de ea se uitase cu desăvîrşire, şi mai mult ca un băiat, vădând-o umblând atât de uşoară şi de graţioasă, ar fi dorit ca ea să fie la sfîrşitul doliului, pentru­ ca să o poată curta şi juca. Nu mai era decât Sylvinei Barbeau, care nu voia să recunoască binele ce se vorbia despre Fadela. El tot aud­ia vorbindu-se câte ceva despre ea în familia sa, căci tatăl său nu se putea ţine de a nu vorbi adese­ori, şi când pri­mea vre­o desminţire a vre­unei minciuni spuse în socoteala Faderei, el se bucura pentru Landry, dicend, că nu poate suferi ca fiiul-seu să fie acusat de a-­şi fi întrebuinţat rău o tinereţe ne­vinovată. Se mai vorbia apoi şi despre întoarcerea în curând a lui Landry, şi jupânul Barbeau par’că doria ca jupânul Caillaud să ap­roabe lucrul. Sylvinet vedea, în sfîrșit, prea bine, că părinții lui nu mai sânt atât de protivnici față cu amorul lui Landy, și amărîciunea car’ îl cuprinse. Pă­rerile ce se iveau în toate părțile erau de un timp oare-care în favorul Fadetei; n’o credeau bogată, dar i le plăcea oamenilor și de aceea dînsa îi displăcea cu atât mai vârtos lui Sylvinet, care vedea în ea un rival al amorului seu pentru Landry. Din când în când jupânul Barbeau scăpa în fața lui câte o vorbă despre însurătoare, zi­­când, că gemenii sei nu mai au mult pentru­ ca să fie în versta de a se gândi să-’și caute neveste. Căsătoria lui Landry a fost pentru Sylvinei tot­deauna o idee îngrozitoare, oare­cum ultimul cu­vânt în ceea­ ce privesce despărțirea lor. El cădu­ car’ în friguri și mumă-sa începu din nou să consulte medicii. într’una din z jile ea întâlni pe naşa Fancheta, care, a­muţind-o că se plânge de îngrijirile ei, o întrebă de ce aleargă în depărtare şi cheltuiesce atâţi bani, când are în apropierea ei o locuitoare mai destoinică decât toate, care nu-­şi face me­seria pentru bani, cum făcuse bunica ei, ci numai din iubire cătră Dumnedeu şi cătră deaproapele ei. O numi apoi pe mica Fadetă. Jupâneasa Barbeau îi vorbi soţului seu despre aceasta, car’ el nu se împotrivi, li spuse, 0 contrazicere. Curioşi oameni mai sânt compatrioţii noştri maghiari. Ei scriu în foile lor: „In istoria ţerii noastre (împăratul) va ocupa un loc de frunte în şirul regilor celor „mari“ şi numele lui va fi bine-cuventat în tot timpul, pănă când un singur Maghiar va mai fi în viaţă. Habsburg­ul acesta este sânge din sângele nostru. Sub domnia lui patria noastră e mai maghia­ră, de cum a putut să fie vre-odată. In viaţa politică şi culturală a Ungariei, în institutele pu­blice şi întjsocietate, caracterul curat maghiar n’a ajuns doar’ nici odată la o expresiune atât de ge­nerală, atât de intensivă şi n’a fost cultivat, ca în­­filele de când Francisc Iosif I poartă coroa­na sfântului Ştefan.“ Tot în foile compatrioţilor maghiari mai cetim: „Regele s’a adresat, când a vorbit cu pa­trioticul popor al Slovacilor, de regulă în limba maghiară; părea că se miră, dacă se întâmpla, ca pănă chiar oameni cu nume maghiare să-’i răspundă în limba slovacă şi îndemna pe fiecare să înveţe limba maghiară. Ce schimbare îmbu­curătoare a timpurilor, în care se oglindează fa­vorul transacţiunii de la 1867 şi efectul acesteia asupra ţerii în modul cel mai expresiv! „Armata este încă germană, Austria are încă partea leului din folosul tratatului comercial şi vamal, influenţa noastră asupra mersului poli­ticei externe este atâta cât nimica; — aici acasă însă, între marginile patriei, avem mână li­beră. . . . „. . . Naţiunea maghiară se luptă cu multă perseveranţă şi cu succese considerabile. Statul este sprijinit de societate, care cu ochi prive­­ghiatori şi cu mână îngrijitoare caută în direc­ţiunea aceasta şi căile acele ale influenţei, la care statul nu poate ajunge. Şi Regele cu tot entu­­siasmul inimii sale e cu noi. . . .“ Mai departe scrie una dintre foile ma­ghiare despre venirea Maiestăţii Sale la Cluj : „. . . Distincţiunea aceasta regească mân­­dresce în adevăr cetăţenimea inteligentă a cetăţii

Next