Tribuna, iulie-septembrie 1892 (Anul 9, nr. 147-218)

1892-09-11 / nr. 203

Anul IX ABONAMENTELE Pentru Sibliu: 1 lună 85 cr., »/« an 2 fl. 50 cr.,/» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 16 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */« an 3 fl. 50 cr.,/» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și etrâmnătate: V, an 10 franci, '/» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele tie fac numei plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 11/23 Septemvrie 1892 TRIBUNA Apare în fiecare dî de lucru Nr. 203 INSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redactiă şi simblatratic: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bnonresol primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 3 cracări ş. a. sau 15 bani rom. Colecta naţională pentru restaurarea caselor devastate ale domnului Dr. Raţiu în Turda. Transport din Nr. 197 . . fl. 950.76 Din Baia-de-Criş...........................„ 10.— Suma . . fl. 960.76 Administraţia „Tribunei“. Infamie proastă. Nici un Român, care ţine a fi socotit de membru al naţiunii române, nu mai poate avea îndoeli asupra caracterului „naţional“ al domnului „profesor Moldován Gergely“. Acest nenorocit şi repulsiv individ demultşi-a dat arama pe faţă. De la primele sale debuturi pe terenul „literar“ şi pe cel „politic“ publicul românesc ’l-a cunoscut de ceea ce este. Un cap sec şi o inimă neagră, care consoli fiind de neputinţele sale intelectuale şi morale, se silesce a parveni pe calea mişelească a trădării de naţie. Pentru poporul din care a eşit el nu simte şi n’a simţit de când este absolut nici o tragere de inimă, nici o durere. Atât în privinţa politică, cât şi în cea socială, precum şi prin raporturile sale familiare a trecut demult cu arme şi bagagiu în tabăra maghiarismului. El singur abia rupe o românească schilodită, în casa lui limba românească nu se aude, copiii lui nici un cuvânt românesc nu stiu, ba nici măcar botezaţi nu sunt în legea românească. La vieaţa culturală, socială, literară, bisericească sau politică a Românilor nici odată nu a luat parte, ci cu atât mai vîrtos a fost, s’a simţit şi s’a arătat totdeauna solidar cu Maghiarii. Ce drept mai poate avă o asemenea creatură a se numi Român? Nu, el este un simplu şi nefalsificat om dintre acei uitaţi de Dumnezeu, care în toate limbile europene se numesc renegaţi. Dar’, adevărat, nu este o specie ordinară de renegat, ci un renegat sui generis. Nu se mulţumesce numai cu atâta că ’şi-a părăsit limba şi naţiunea, ci a progresat la un grad cu mult mai înalt de infamie. Sub pretext, că este de origine română, însă de păreri şi sentimente şoviniste maghiare, s’a pus în serviciul maghiarismului. Şi s’a pus în aşa chip, că în calitate de pretins Român a combătut şi a hulit tot ce este adevărat românesc şi a susţinut în toate chipurile, de care o fiinţă ca el este capabilă, tema atât de predilectă Maghiarilor, că Românii nu ar pute face lucru mai cuminte decât contopindu-se cu mic cu mare în nobila rasă a lui Árpád, faţă cu care nestrămutat a fost plin de cele mai scârboase laude. Cu această atitudine a ajuns să facă o carieră destul de strălucită. Căci guvernele maghiare, representând în această ţeară causa nedreaptă a despotismului de rasă, totdeauna au avut şi au trebuinţă de asemenea lighioane. Moldován Gergely li-a fost pururea omul asupra căruia au putut arăta cu degetul oricend. iată o mărturie „românească“, că Românii sunt nisce imbecili, că nu putem tracta cu ei decât aşa cum tractăm, că sunt în fine şi între ei oameni cu sentimente „patriotice“ care aprobă „idea de stat maghiar“, „cultura naţională“ şi cum se mai numesc celelalte parole eufemiste ale sistemului maghiarizător. Ear’ asemenea servicii efialtice, cu cât sânt mai greu de acoperat între Români, cu atât mai bine sânt plătite. Şi aşa s’a făcut că Moldován Gergely fără studii, fără pregătire, fără talente a ajuns dintr’un simplu funcţionar subaltern profesor de limba şi literatura română la universitatea Ardealului! In adevăr tot ce a produs el pe terenul scientific şi literar este o traducere a câtorva balade poporale române în limba maghiară, prin care a sugerat Maghiarilor, aşa „din întâmplare“ idea, că eroii poesiei noastre poporale sunt nisce bandiţi, ergo Românii sunt un popor de hoţi. A mai comis şi o dramă poporală, asupra căreia am auijit chiar verdictul unui Maghiar neaoş, că nu este „nici friptă nici feartă“, dar mare marele merit că demonstră cum se pot contopi Românii cu Ungurii. Pista ia pe Ileana, Ioan pe Boriska în căsătorie, se fac toţi Unguri şi pacea e gata! — Ca Maghiar, nu ca Român a intervenit Moldován Gergely şi în lupta cu Memorande a tinerimii române cu cea maghiară. Ca Maghiar a scris anul trecut Răspunsul seu la Memorandul bucurescian, şi numai pentru ca să fie mai cu efect ’şi-a afişat şi acolo originea românească. Tot ca Maghiar s’a apucat să strice şi efectul sdrobitor în argumentele sale al Replicei studenţilor noştri universitari. După ce însă nu era în stare să-’l combată cu argumente, s’a încercat să-’l nimicească cu armele mişeliei. A intreprins comedia unui „Protest“, pe care el şi numai el ’l-a conceput şi ’l-a pus în executare, însă ’l-a făcut ca şi când ar veni din partea tinerimii universitare române din Cluj, deşi toată lumea românească ştia că tocmai studenţii din Cluj au contribuit mai cu zel, mai cu însufleţire şi în număr mai mare ca toţi la facerea Replicei. Spre acest sfîrşit nu s’a sfiit a abusa de numele propriului seu copil, care nici-când nu a fost universitar în Cluj, şi de numele unui nenorocit tinăr român, care din lipsă şi miserie a ajuns în oare care dependenţă de această tristă somitate literară. Astăzi comedia pe cât de infamă, pe atât de proastă şi de bădărană, este dată pe faţă chiar de aceia, de care incomparabilul profesor a abusat în loc să-i instrueze. Studentul Râcz, pe care Moldovan ’l-a pus chiar „preşedinte al comitetului de redactare“ al „Protestului“ seu, prin declaraţia sa publicată în uiul nostru de alaltăieri a descoperit întreagă machinaţiunea, atât de caracteristică pentru dl profesor, care precum se vede din declaraţia acestui din urmă publicată ieri şi trimisă nouă, în treacăt fie 4os, cu o cocişească lipsă de bună cuviinţă şi precum se pare silit de Drul Nicola şi celelalte persoane aduse în combinaţie cu scârboasa afacere a „Protestului“ se grăbesce a se lapăda de ea şi a lăsa numai lui Moldovan Gergely „gloria“ întregei întreprinderi şi a întregului blamagiu. Din toate aceste pentru Români nu resultă absolut nimica surprinzător, căci precum am 78 de la început, Românii îl cunosc pe Moldován Gergely. Cu un asemenea om va aproba oricine că nu este de stat la vorbă, şi nu poţi discuta fără de a te pângări. T-am făcut însă de astă-dată cinstea de a ne ocupa cu el la acest loc, nu pentru a lămuri publicul nostru, ci pentru că avem să le punem Maghiarilor o serioasă întrebare: Ce zice la acest ultim „debut“ al lui Moldovan Gergely guvernul, care îl ţine în serviciu, ce zice presa maghiară care mereu îl afişează ca pe un model de cetăţean, ce zice societatea atât de mândră a Clujului, care îl ţine în braţe şi îl retează în toate formele, ce zic în cele din urmă colegii lui de la universitate, cărora atât de splendide dovezi le dă despre luminile spiritului şi erudiţiunii sale?? Noi am crede, că şi unii şi alţii, dacă nuşi-au perdut cu desăvîrşire bunul simţ şi dacă cavalerismul maghiar nu este cu desăvîrşire mort, apoi nu au FOIŢA „TRIBUNEI”. Arta de a trai. De Samuel Smiles. (După traducerea germană de Dr. Moritz Busch.) (Urmare din nr 201 şi fime.) Ce am cugeta noi despre un om, oare ar fi descoperit florile, presupunând că înainte da dînsul florile ar fi fost necunoscute? Nu s’ar privi el ca redeschizâtorul unui paradis bou plin de plăceri ? N’am saluta noi pe descoperitorul ca pe un geniu, ca pe un D-Zeu? Şi totuşi aceste odrasle drăgălaşe ale pământului au vorbit cătră om de la ântâiul revărsat de Zori al existenţei sale până acuma şi mi-a onorat despre bunătatea şi înţelepciunea puterii creatoare, care a demandat pământului a produce nu numai aceea ce este bun pentru intremânt, ci şi fiori spre a se îmbrăca în frumseţă şi bucurie. Să aducem o floare de câmp dintre cele mai de rând în odaia, să o punem pe o masă sau pe sîmsul unui cuptor, şi ne pare ca şi când am fi adus o rază de soare înlăuntru. Zace oarecare vioiciune în flori. Ce deosebită plăcere sânt ele pentru palidul bolnav! Ele sânt o dulce duşită de bucurie, ele vin ca vestitoare de la ţeară, care par a Zice: „Vino şi vezi locul unde noi crescem şi lasă-ţi inima să se bucure în presenţa noastră“. Ce poate fi mai inocent ca florile! Ele sünt ca copiii, care încă nu sunt întunecaţi de păcate. Ele sünt emblemele curăţeniei şi adevărului, un isvor de plăceri tot noue pentru cel curat şi inocent. Inima care nu iubesce florile sau vocea unui copil jucând, nu poate fi blândă şi amicabilâ. A fost o amăgire frumoasă când s’a descoperit limba florilor, prin care amanţii s’au pus în posiţia de a-’şi exprima simţămintele pe care dînşii deschis nu cutezau a le spune, deoarece florile au o limbă pentru toţi: pentru tinăr şi bătrân, pentru bogat şi sărac. Wordswort Zice • »Mie cea mai neînsemnată floare îmi poate deştepta cugete, care pentru lacrimi prea afunci zac“. Să ne punem o floare în odaie! Ea va costa numai un penny dacă ambiţiunea noastră este cumpătată, însă bucuria ce ea ne oferă va fi şi mai de mare preţ. Dacă putem pune o floare în fereastră, cu atât e mai bine. Ce poate fi mai minunat decât raza soarelui ce se revarsă printre flori — prin mijlocul fuxiilor roşii-întunecate şi geraniilor mohorîte! Nu zace în aceea un farmec aproape poetic, când puterea razelor de soare se răsfrânge prin delicata resistenţă a frunzelor verzi şi când privim printre flori afară? Dacă putem creste o brâncuţă sau curpen pe după fereastră, atunci vom ave pentru tabloul de afară cadrul cel mai frumos, fie aceasta o mulţime ocupată, ţinuturi îndepărtate, sau o pădure rară ori deasă sau nori plutitori, în chipul acesta pentru un băgatei oricare om poate avu bucurie a privi printre flori. Şi ce gust curat şi ce simţ fin poate are acela care le ingrijesce! O floare în fereastră aromează aerul, face odaia mai atrăgătoare, dă razei soarelui un farmec nou, îmbucură ochiul şi leagă natura cu frumseţă. Floarea este o soaţă de odaie, care nimărui nu face o vorbă dură, ci caută întotdeauna frumos şi surizând. Să nu le despreţuim, fiindcă sunt ieftine şi pentru că or şi care îşi poate permite acest lux tocmai aşa de bine ca şi noi. Lucrurile de rînd sunt ieftine, însă lucrurile de rînd sunt cele mai preţioase. Dacă am putea da aer proaspăt şi lumina soarelui numai pentru bani, ca ce obiecte de lux mare le-am privituşă ele stau la disposiţiunea tuturora, şi aşa puţin cugetăm că ce binecuvântare sunt ele pentru noi, în faţţă multe sunt în natură despre care noi până acum numai de jumătate ne bucurăm, pentru că faţă cu aceste porţile sensibilităţii şi ale simţirii noastre le ţinem închise. Noi suntem îndestulaţi cu fapta materială şi nu căutăm după spiritul faptei care este mai presus. Dacă am deschide sufletul nostru plăcerilor, atunci am pute găsi bucurii liniştite împrăşciate ori şi-unde pe lângă noi. Noi am putu trăi cu îngerii, care prin toată raza soarelui se cercetează, şi am avu relaţiuni cu silfidele, care pe toată floarea ne aşteaptă. Noi ar fi să avem mai multă sciinţa afabilă, care ne ar pune în posiţie a gusta vieaţa, şi avem trebuinţă de cultivarea artei, prin care se exploatează mai bine mijloacele şi căile plăcerilor care stau pe lângă noi. O casă gingaşe şi curată, ori cât de mică ar fi, dacă e numai sănătoasă, are ferestri prin care să poată luci lumina soarelui, câteva cărţi bune,— cu care ori şi-cine în timpul ieftinătăţii de a Zi s’ar puta proveda—fără debitori admonietori la uşe, dulapul bine prevăzut cu pâne şi o floare în chilie — sunt elementele de bună aflare şi nime nu este aşa de sărac să nu le poată ava pe lânga sine. De ce însă să nu putem găsi pe lânga frumseţile naturii şi gust de frumseţile artei ? De ce să nu agăţăm un tablou pe părete, deoarece prin metodele de înmulţire cu ajutorul xilografiei, fotografiei şi tipografiei, acestea au devenit aşa de ieftine, încât pe fiecare uşor îl pune în posiţie a-’şi decora odăile cu tablouri frumoase. In modul acesta prin dexteritate şi sciinţă s’a făcut arta şi celui sărac accesibilă. Toată icoana, toată gravura, care representă o idee nobilă, care zugrăvesce o faptă eroică sau aduce puţină natură în odaia noastră de pe câmpii şi strade, este un inventator, un mijloc de educare şi un ajutor la cultura proprie. Ea ne servesce spre a face căsnicia mai plăcută şi mai atrăgătoare. Îndulcesce vieaţa şi o încungiură cu farmec şi frumseţă. Atrage pe contemplator dela consideraţiuni proprii şi-i îmbogăţesce comoara de conexiuni plăcute cu lumea din afară şi cu lumea internului seu. Portretul unui bărbat mare spre exemplu, ne ajută a-’i cunoasce vieaţa şi ne procură pentru el un interes personal. Privind trăsăturile sale par’că ’l-am învăţat a-’l cunoasce mai bine şi ca şi când am fi mai aproape înrudiţi cu dînsul. Un astfel de portret care Zsui a acăţat înaintea noastră, care ne privesce pe timpul mesei şi în oarele libere, ne servesce spre ridicarea şi sprijinul nostru. Este un membru care oarecum ne leagă cu o natură mai înaltă şi nobilă. Se povestesce despre un împrumutător de bani romano-catolic, că el fiind pe cale de a înşela, totdeauna a tras un văl peste faţa sfântului seu favorit. Aşa este icoana unui bărbat mare şi virtuos oarecum un cameral cu ceva mai bun decât noi înşine, şi deşi nu am pofti a ajunge la rangul eroului, totuşi putem fi pănă la un grad anumit influenţaţi de icoana sa de pe păretele nostru. Nu este necesar ca o icoană să aibă un preţ mare spre a fi frumoasă şi bună. Noi am văzut lucruri pentru care s’au plătit sute de guinee, şi n’au nici a suta parte din însemnătatea sau frumseţă Madonei Sixtinice de Raffael xilografată de Linton, pe care o putem avâ pentru două pence. Capul acesteia ne amintesce observarea lui Hazlitt asupra unei icoane, că ne vina a crede că comiterea unui act necuviincios în presenţa sa ar fi imposibil. El încorporează ideile iubirii de mamă, ale frumseţii omenesci şi ale pietăţii intime. Cineva zice despre această icoană: „Se pare ca şi cum o parte din cer ar fi în odaie“. Amatori de icoane nu plătesc aşa mult pentru preţul artistic ca pentru vechimea şi raritatea tablourilor. Cel mai sărac poate avu adevărata ochire pentru frumseţă, până când bogatul poate să fie orb pentru aceea ce să mai zică, ci mai vîrtos se vor ruşina de el, şi îndemnaţi de acest legitim sentiment îi vor astupa gura, ca să aibă odată pace de mişeliile lui atât Românii cât şi Maghiarii. ro Trădătorul răsplătit. In acelaşi timp când credincioşii bisericii greco-catolice române din toate părţile protestează în contra actului de tradare naţională săvîrşit de episcopul Gherlei, presa maghiară nu stie cum să-l încarce mai bine cu laude pe prihănitul prelat. Iată, de pildă, ce scrie guvernamentalul „Nemzet“ în articolul seu de fond dela 20 Sept. n.: Popa valah din Şişesci, careși-a schimbat frumosul seu nume maghiar Lukács în Lucaciu, a fost suspendat de autoritatea bisericii superioare, de cătră episcopul Szabó János din Gherla. Suspendarea s’a făcut în interesul bisericii (Da, al bisericii kulturegyletiste! Red. „Trib.“), dar’ netăgăduite, că faptul e important mai ales din punct de vedere politic. Episcopul din Gherla suspendând pe popa care în biserica sa propagă politica în loc de credinţele religioase, a apărat deodată biserica şi statul. Fapta sa a fost întocmai aşa de patriotică, pe cât de înţeleaptă. (Se înţelege: tot ce se face în interesul şoviniştilor turbaţi, este „patriotic“ şi „înţelept“ , chiar când s’ar comite omoruri în „interesul maghiarismului“... Red. „Trib.“) SUntem deplin satisfăcuţi (Credem, mai ales dacă ’l-aţi vede şi în temniţă! Redacţ. „Trib.“) de această păţanie a lui Lucaciu, cel mai sălbatic duşman al nostru, şi ne pare bine că duşmanii maghiarismului se recrutează numai din oameni de asemenea calibru. Demult acest agitator naţional se ascundea sub mantaua bisericii sale, şi ne pare bine că şeful bisericii a rupt de pe el mantaua de sub care făcea agitaţiunile periculoase şi a enunţat în chipul acesta că biserica nu este dispusă a tolera, ca sub firma ei să se propage răsboiul civil şi ura între fraţi. Cum adecă, „Nemzet“ ne socotesce acum, după ce trădătorul din Gherla a comis această infamie, că suntem „fraţi“ cu Ungurii, în chipul acesta crede a ne câştiga „ideii de stat maghiar“ ? Nici această credinţă n’are să ţină îusă mult. „Budapesti Hírlap“, ca organ neoficios, este şi mai explicit. El scrie în articolul seu de fond de la 20 Sept. următoarele : Adevărat că demult ar fi trebuit suspendat, ba ar trebui să m i se fee chiar darul preoţiei acestui domn Lucaciu, din ceea ce n’ar results înse altceva decât că episcopul Gherlei poate să conteze pe recunoscința oricărui patriot credincios (Credincios ideilor șoviniste, se înțelege. Red. „Trib.“) și onorabil, care și acum nu poate decât să se bucure, că în fine s’a hotărât să stârpească odată pe preoţii şi învăţătorii naţionalişti din diecesa sa. Ear’ mai la vale scrie: Că ce se va întâmpla cu Lucaciu, va sta în temniţă ori îşi va căuta patrie mai bună în România, nu cercetăm, lăsăm aceasta pentru dinsul şi judecătoriei supreme a lui, dar’ că trebue se ’ise ie» parochia şi a nu lăsa si ocupe nici o funcţie în Ungaria, în privinţa aceasta discuţie nu mai încape. (Da, dacă discuţia ar depinde numai de la voi, şovinişti turbaţi! (Red. „Trib.“) ...Şi dacă nu sunt legi civile, care să iee orice funcţie de la preoţi ce agită în contra patriei şi a naţiunii, apoi trebue să facem asemenea legi, căci avem mare nevoie de ele în Ungaria. Articolul se termină astfel: Preoţi buni, patrioţi trebue păziţi de concurenţa celor agitatori. Altfel se strică toţi. Observăm aceasta în protopopiatele panulave şi daco române. Preoţii agitatori naţionalişti s’au sporit grozav. Trebue să privim ! Toţi prelaţii români a dat vinovaţi, că răul s’a întins. Toţi trebue deci să fie deaci încolo mai severi.. . Statul maghiar se apere patria de preoţii şi învăţătorii criminali. Guvernamentali şi opoziţionali, cei din presa maghiară au aceiaşi losincă, asprime faţă cu „agitatorii naţionali“, stîrpirea lor totală. . . Numai că stîrpind unul, vor resări Zece Şi o sută, cinstiţi şovinişti! „Magyar Újság“, organ semioficios scrie: Suspendarea dlui V. L u c a c iu va trezi din vis pe acele elemente extreme române, care vă cread îndelunga răbdare a guvernului maghiar, cred că pot să se joace nepedepsite cu legile şi cu autorităţile“. Toată politica maghiară se vede că e zidită pe credinţă - - deşartă! Răspunsul dlui Iuliu Goroianu, dat camerei advocaţiale din Cluj la acasa advocaţilor şovinişti din incidentul aşternerii Memorandului român. (Urmare.) Apăsat de simţul pudoarei adevărate şi juste sânt silit a aprecia acest act şi a arăta slăbiciunea şi halucinaţiunea advocaţilor carel-au subscris, cer însă scusele cu camere, pentru că fără comiterea unui păcat neiertat în contra mea însumi a le refăca nu aș pute.