Universul Literar, 1941 (Anul 59, nr. 1-27)

1941-01-01 / nr. 1

V PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE» autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulare 250 „ REDACȚIA ȘI­ și ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 7 LEI A­N­U­L L • Nr. 1 MIERCURI 1 Ianuarie 1941 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU ♦ Constrângerea speranței de MIHAI NICULESCU Contrastele se împerechează adeseori într’o inti­mitate surprinzătoare. Astfel, speranța e chipul a­­pollinic al desnădejdii demente. Sub aparența li­niștită imocnește desperarea. Mesagiul chipului ves­tind înseninare dospește din amăgirea de sine și din înșelăciune. Absorbită în doze excesive, speran­ța își alterează virtuțile tonice, devine viciu, care atrofiază simțul realității și al proporțiilor firești. Ceea ce e adevărat pentru organismul visului oare­care se potrivește și colectivităților, organismelor naționale. Individul începe să însemne, atunci când se des­prinde din starea gregară în care trăește și se s m­­te bine, cu toți laolaltă. Ins e acela care se retrage din turmă și se izolează într’o singurătate insulară. Insul este omul insulei, — „al unei insule de carne și duh împrejmuită de ignoranță”, domnind întoc­mai ca Robinson „peste maimuțele și papagalii din­lăuntru” (Paul Valéry). Beatitudinea contemplativă a concepției insulare e poate cea mai amară voluptate din câte-i sunt date visului singuratec. Refugiul din viață, refuzul lucid al participării la învălmușirea fără noimă în durata nestatornică, înseamnă rezistența de-a se lăsa amăgit de chipul îmbietor al speranței, dar și acceptarea riscului suprem al desnădejdii,­ care e de la diavolul. Faust sorbind ultima p­oâtură din cupa m­fJonăflPmilii și tăi'ni spyg niun­t nn VâîlZâîl“ du-și sufletul ca să i se poată împlini o dorință ne­bună. Oprirea în loc a clipei trecătoare însemna realizarea supremei speranțe, — dar o speranță im­­potiva firii — plătită cu prețul ultimei desnadejdi. Nimeni nu poate spera nepedepsit, împotriva Urii. Totuși Faust a fost mântuit, dar asta datorită unei șanse, din afara lui. Sufletul faustic — în care se recunoaște sufletul neliniștit al omului modern — e condamnat prin destinul lăuntric pe care-l poartă, dar cine ar în­­drăsni să se asemene Margaretei ? Ea este un „deus ex machina“, un artificiu sublim al dramaturgului. Condiția omenească — ceea ce este propriu omului — nu o exclude dar nici nu o cuprinde printre da­tele sale. E mai prudent, în viață, să cântăm fără șansa mântuitoare a Margaretei. •» Neamurile care au băut până l­­ fundul cupei amărăciunea, încearcă să se refugieze, cu o su­premă opintire desnădăjduită, întorcându-și fața de la chipul hâd al suferinței, către chipul apolli­­nic al speranței. In una din faimoasele „Scrisori către națiunea germană“, Fichte observa că ori­­de câte ori poporul german era învins și decepțio­nat pe tărîmul practic, al realităților politice, el se avânta cuprins de o febră neobișnuită, în spe­­culațiuni metafizice. Refugiul în metafizică e un fel îngăduit desnă­dejdii de­ a se revărsa în limanul speranței. După Fichte, una din implicațiile intime de structură spirituală a poporului german. Ast­fel, este refugiul în istorie, pe care evenimen­tele întâmplate în decursul anului treat ne îndeam­­­­­­nă să-l socotim ca o soartă predestinată a poporu­lui nostru. Refuzul istoriei îndreptățește voința noastră de istorie, voința de-a ne făuri singuri istoria, care ia pentru noi forma și sensul proec­­tării ideale intr’o suprastructură, peste realitățile ce ne înconjoară dar nu ne satisfac, — într’o su­­praistorie. Pentru că la un moment dat am simțit cum ne suge pământul de sub picioare, lăsându-ne descum­păniți și cuprinși de panica nesiguranței fizice, — instinctivă înainte de­ a se fi închegat cu claritatea conștiinței morale, — ne-am căutat un echilibru nou într’o voință extraordinară de istorie, odată cu uitarea nedreptății istorice care ni se făcuse. Refu­giul în istorie era ultima șansă care ne rămânea, șansa desperării. Dar funcțiunea normală a speranței căpăta prin forța evenimentelor o importanță excesivă. Spe­ranța devenise o constrângere,­­ iată adevărul. Co­vârșiți de realitatea care ne sufoca, ne-am refugiat în istoric, pe ușile îmbulzite ale speranței. Să nu se uite însă, că înainte de-a juca un rol pentru ceilalți, avem de îndeplinit o realitate, pentru noi înșine. Realitatea este icoana României. Cât des­pre rolul sau misiunea istorică a românismului, asta mai târziu. Toate după rândul și fiecare la vremea lor. Ce-o fi, vom mai vedea. Noi, sau cei cari vor veni după noi. IISUS IN TEMPLU (pictură murală din veacul XVI) Cu gândul la 6 Septembrie întâmplarea istorică petrecută anul acesta luminează atât de intens înain­te, încât ne împiedecă să privim retros­pectiv. Un bilanț politic al anului care trecu, al acestui an 1940, care ne-a a­­dus pe 6 Septembrie — nu se­ poate face. 6 Septembrie nu este evenimen­tul central al unui an. Iar dacă vom repeta afirmațiunea atât de des scri­să, că Septembrie al anului trecut desparte între două lumi, mărim, încă odată dificultatea procesului de re­­judecare a celor ce s'au întâmplat aici, prin voia Domnului și prin învierea întru duh a Căpitanului. Pentru ca nu vom isbuti să facem nici inventarul păcatelor lumii celei vechi (prea ar fi mare!) nici să prevedem, pe întreaga ei dimensiune adâncă, semnificația o­­rizonturilor ce s'au deschis. Unii au văzut în 6 Septembrie o re­voluție națională. Alții, una socială, definind-o ca pe o urnire, de jos în sus, a colectivității românești. S'a mai spus apoi că revoluția legionară din anul 1940 a fost și națională și socială. Evident că niciuna din aceste afir­­mațiuni nu este greșită. Ele răspund, fiecare în parte, năzuințelor pe care, fiecare, le-a legat de 6 Septembrie și care vor deveni, cu timpul, realități. Ni se pare însă mult mai propriu să scriem că la 6 Septembrie nu a fost revoluție socială, ori națională, ori na­­țional-socială, dar, simplu, că la 6 Septembrie, a fost revoluția. Care­ re­voluție ? Și de ce nu este nevoie, ba chiar apare impropriu să de­finim într'un fel sau într'altul însemnă­tatea istorică a lui 6 Septembrie? Să ne aducem aminte că, dela Ho­ria și până la 6 Septembrie, toate miș­cările autentice ale neamului româ­nesc au ratat. Se ne gândim că întot­deauna, până la 6 Septembrie 1940, trădarea a învins. Să ne mai ridicăm cu gândul la faptele înaintașilor noș­tri, Horia, Tudor Vladimiresc­u și A­­vram Iancu, care toți, au fost prezenți la 6 Septembrie printre rândurile legio­narilor, împreună cu toată sbuciuma­­ta noastră istorie, împreună cu toate dramele scrise și nescrise, care s'au petrecut pe pământul românesc, dela descălecatul neamului până astăzi. Nu cumva să uităm, că până la 6 Sep­ de MIRCEA MATEESCU estemul mea nu se ridicase deasupra noastră, pentru că până la această dată, în permanență, ori de câte ori răul și binele se luptaseră pen­tru mântuirea sufletului românesc, în­­whrs, se răni. Ci­­irul învinsese de atâ­tea ori, încât devenise realitate psiho­logică, printre noi. Că ajunsesem să spunem, tot recitind istoria și tot vă­zând că eroii noștri toți au fost răstig­niți fără să poată învinge mișelia­­: „nu există binele pe lumea aceastal". Că atâtea straturi de scepticism se a­­șezară, unul peste altul, cu prilejul fie­cărei revoluții ratate în istoria neamu­lui, și sufletul ne devenise atât de ne­încrezător, mai ales după moartea Că­pitanului... Să înțelegem atunci că la 6 Septem­brie nu a fost un fel sau un alt fel de revoluție. La 6 Septembrie, a fost re­voluția. S'a ridicat adică, la 6 Septem­brie, răzbunător, peste toate trădările, peste toate revoluțiile ratate, binele. De aceia să nu ne mai lamentăm. Nu avem dreptate să ne plângem că sun­tem generația cea mai sacrificată, în­tre toate celelalte care au trăit, au lup­tat și au murit pe pământul din Ceta­tea Carpaților, fără să vadă binele. Am fost, dimpotrivă, generația aleasă de Dumnezeu ca să trăim ziua bi­ruinței. De două mii de ani, tot mor Româ­nii pentru ca noi să îl trăim pe 6 Sep­tembrie. De două mii de ani, tot în­cearcă neamul să-și așeze temelii pen­tru­­ eternitate. Am luat parte în anul 1940, în Septembrie 6, la întâmpla­rea pentru care au murit și Horia, și Tudor, și Iancu și Căpitanul. Secole întregi, strămoșii au încercat revoluția. După secole, noi am isbutit, în sfârșit, la 6 Septembrie. Noi, contemporanii lui 6 Septembrie 1940, răspundem în fața întregei istorii a neamului și ,prin faptele noastre, dăm raportul eroilor cărora li s'a frânt viața, întru românism. Ar exista un blestem mai mare pe capul nostru de­cât acela de a rata biruința miilor de ani? Dincolo de 6 Septembrie, și dacă nu vom împlini ceia ce a fost la 6 Septem­brie, mai poate exista istorie a Româ­nilor? Sunt întrebările pe care le a­­dresăm, de Anul Nou, tuturor. Despre sensul creației în cultura românească de ȘTEFAN TEODORESCU Soluția optimă a dificultății statuării unei baze metodologi­ce pentru explorarea creației culturii noastre ni se pare ur­­mătoarea: evitarea postării în ontologie, indiferent de ce re­giune. Nu vom capta viziunea originală necesară, nici dacă ne vom situa în spiritual, psihic, în biologie sau chiar în spi­ritul obiectiv, și cu atât mai puțin în regiuni de predilecție pozitiviste sau materialiste ale economicului sau tehnicei. In primul rând fiindcă operația de situare însăși constă într'o eminentă deplasare de sens ontologic, popular vorbind­ cu orice fixare metodologică, nu numai că ai anticipat o viziune, ai fixat un punct de vedere, dar ai și modificat anumite cadre constitutive ale fenomenului urmărit. Socotim deci drept cea mai adecvată metodă pentru a croi sensul intim al creației culturale românești, o situare ex­plicită inițială în existențial. Ce însemnează această opera­ție? Reconstituim în primul rând dualismul ireductibil din cadrul culturii europene, dintre fapt și sens, ideal și real, cul­tură și realitate, oricât de schematică și abstractă ar fi opera­ția, din cauza ireversibilității tradiției și a impregnărilor spi­ritului obiectiv. Ajutați de metodele cercetărilor fenomenolo­gice actuale, care încearcă să cuprindă într'o problematică obiectivă straturile pretematice, preontologice, ale realității, va trebui să vizăm drept obiectiv al reflexiei sistematice acel moment originar și ireductibil unde se soldează toate semni­ficațiile acțiunilor umane, legitimându-se cu toate drepturile și evaluările înfruntate, pentru a dobândi acel index de con­versiune în valori pur omenești, dincolo de biologie, sau de formalism intelectual. Acest moment de ultimă evaluare socotim, după filoso­­fia modernă, că se află situat pe o dimensiune specifică a existențialitâții umane. Concepem cu strictă determinare ter­minologică existența umană ca o dimensiune autonomă în cel mai expres sens așa cum e construită în gândirea autori­zata germană de azi, nu cum e grosolan trivializată in filoso­­femele românești, unde se confundă sau cu un psih­ologism banal sau cu un realism naiv. Despre aceste confuziuni spe­cifice și simptomatice ne vom ocupa într'un studiu special Martin Heinegger denumește terminologic această dimensiu­ne: fundamental— ontologică. Momentele dimensionale exis­tențiale ontologice sunt captabile numai prin metoda speci­fică hewttsw sutică, deoarece numai astel se pot evita con­secințele unui cerc vițios logic, care formează obiectul prin­cipal de acuzație împotriva fenomenologiei. Operația ultimă de soldare, de convertire a soluțiunilor omenești de orice gen: practic, teoretic sau de pură creație culturală, sunt supuse acestei evaluări existențiale căpătând sensul specific uman și un anumit semn inițial de plus sau minus. Este operația prin care se hotărește în ultima instanță în intimitatea personalității dacă viața are totuși un sens. Este în fond sensul acelui catharsis aristotelic sau împăcarea hegeliană, repuse însă în dimensiunea lor originară, nu esca­motate psih­ologic sau dialectic. Nu putem da aci o analiză cât de cât completă a acestui fenomen de conversiune catharticâ, fundamental pentru exis­tența umană și esențial pentru problematica culturii. Numai din acest inițiu se poate discuta cu rost problema pesimismu­lui culturii, Rousseau sau Tolstoi, Spengler sau Klages. Soco­tim că pentru problematica culturii noastre românești necesi­tatea acestui inițiu e postulată și de considerațiile metodolo­gice menționate mai sus, confuziile pseudo-morfotice și de­plasările de sens, care fac imposibilă o echivalență de ter­meni tale-quale cu filosofia culturii apusene. Pe de altă parte este pentru noi o dovadă de ultima instanță că prin partici­parea la acest catharsis destinul nostru cultural cade în lotul culturii europene. Principalele constructive existențiale ale catharsisului european sunt: 1. Logos-ul grec. 2. Prometheicus 3. Caritas Christiana. Prin coeficientul lor cathartic aceste trăiri fundamentale formează rădăcinile existențiale ale culturii europene și dau, într'o țesătură specifică și variabilă complexele forme ale stilului de viață european. Logos-ul grec reprezintă esența actuală a obiectivării spi­rituale din ontologia europeană, care a creat ca mod specific de cunoaștere și de trăire fundamentală a vieții meta­fizica și în cele din urmă însăși știința modernă. Prometheîcul este absolutizarea existențială a acțiunii omenești cu implicarea explicită și acceptarea tragicului ire­ductibil provenit din dimensiunea ireversibilă a morții și a determinării cauzale până în categoriile destinului grec. E recunoașterea titanică a eliberării prin labor improdus, este înfruntarea din „Prometheu" a lui Goethe. Combinată cu a­­pollinicul obiectivării logos-ului pur, o sinteză semnificativă între platonic și prometheic, stă la baza demoniei tehnicei moderne. Tot acest ethos prometheic constituie esențial faus­­ticul iar în creștinism îl găsim în „Ora et labora''. Revelația creștină din caritas și raporturile momentului religios cu logos-ul și prometheicul formează precum se știe cea mai adâncă problemă a destinului european. Ce se degajează din acest orizont pentru problema noas­tră, a sensului creației românești? Cea mai urgentă proble­mă a culturii noastre este promovarea pe plan major euro­pean a tuturor genurilor de creație , de la uilajul industrial și tehnic până la impetus-ul eroic contimporan și la exacti­­tatea viziunilor morale, sociale sau spirituale, fiindcă numai astfel se poate asigura viitorul și participarea la istorie ca popor liber european. Ce însemnează această promovare pe plan major în planul logos­ului ? Ceea ce dă monumentalitate creației lui Dante, Shakespeare sau Goethe. O monumentalitate care departe de a fi numai o categorie estetică, psihologică, sau spirituală reprezintă o dimensiune eminent existențial ontolo­gică în sensul premizelor noastre. Se compune deci dintr'o consacrare cathartică a tuturor coeficienților de ontologie re­gională. I­­ (Urmare în pag. 3-a)

Next