Universul Literar, 1941 (Anul 59, nr. 1-27)
1941-01-01 / nr. 1
V PROPRIETAR: SOC. AN. „UNIVERSUL" BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE» autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulare 250 „ REDACȚIA ȘI și ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-25 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 7 LEI ANUL L • Nr. 1 MIERCURI 1 Ianuarie 1941 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU ♦ Constrângerea speranței de MIHAI NICULESCU Contrastele se împerechează adeseori într’o intimitate surprinzătoare. Astfel, speranța e chipul apollinic al desnădejdii demente. Sub aparența liniștită imocnește desperarea. Mesagiul chipului vestind înseninare dospește din amăgirea de sine și din înșelăciune. Absorbită în doze excesive, speranța își alterează virtuțile tonice, devine viciu, care atrofiază simțul realității și al proporțiilor firești. Ceea ce e adevărat pentru organismul visului oarecare se potrivește și colectivităților, organismelor naționale. Individul începe să însemne, atunci când se desprinde din starea gregară în care trăește și se s mte bine, cu toți laolaltă. Ins e acela care se retrage din turmă și se izolează într’o singurătate insulară. Insul este omul insulei, — „al unei insule de carne și duh împrejmuită de ignoranță”, domnind întocmai ca Robinson „peste maimuțele și papagalii dinlăuntru” (Paul Valéry). Beatitudinea contemplativă a concepției insulare e poate cea mai amară voluptate din câte-i sunt date visului singuratec. Refugiul din viață, refuzul lucid al participării la învălmușirea fără noimă în durata nestatornică, înseamnă rezistența de-a se lăsa amăgit de chipul îmbietor al speranței, dar și acceptarea riscului suprem al desnădejdii, care e de la diavolul. Faust sorbind ultima poâtură din cupa mfJonăflPmilii și tăi'ni spyg niunt nn VâîlZâîl“ du-și sufletul ca să i se poată împlini o dorință nebună. Oprirea în loc a clipei trecătoare însemna realizarea supremei speranțe, — dar o speranță impotiva firii — plătită cu prețul ultimei desnadejdi. Nimeni nu poate spera nepedepsit, împotriva Urii. Totuși Faust a fost mântuit, dar asta datorită unei șanse, din afara lui. Sufletul faustic — în care se recunoaște sufletul neliniștit al omului modern — e condamnat prin destinul lăuntric pe care-l poartă, dar cine ar îndrăsni să se asemene Margaretei ? Ea este un „deus ex machina“, un artificiu sublim al dramaturgului. Condiția omenească — ceea ce este propriu omului — nu o exclude dar nici nu o cuprinde printre datele sale. E mai prudent, în viață, să cântăm fără șansa mântuitoare a Margaretei. •» Neamurile care au băut până l fundul cupei amărăciunea, încearcă să se refugieze, cu o supremă opintire desnădăjduită, întorcându-și fața de la chipul hâd al suferinței, către chipul apollinic al speranței. In una din faimoasele „Scrisori către națiunea germană“, Fichte observa că oride câte ori poporul german era învins și decepționat pe tărîmul practic, al realităților politice, el se avânta cuprins de o febră neobișnuită, în speculațiuni metafizice. Refugiul în metafizică e un fel îngăduit desnădejdii de a se revărsa în limanul speranței. După Fichte, una din implicațiile intime de structură spirituală a poporului german. Astfel, este refugiul în istorie, pe care evenimentele întâmplate în decursul anului treat ne îndeamnă să-l socotim ca o soartă predestinată a poporului nostru. Refuzul istoriei îndreptățește voința noastră de istorie, voința de-a ne făuri singuri istoria, care ia pentru noi forma și sensul proectării ideale intr’o suprastructură, peste realitățile ce ne înconjoară dar nu ne satisfac, — într’o supraistorie. Pentru că la un moment dat am simțit cum ne suge pământul de sub picioare, lăsându-ne descumpăniți și cuprinși de panica nesiguranței fizice, — instinctivă înainte de a se fi închegat cu claritatea conștiinței morale, — ne-am căutat un echilibru nou într’o voință extraordinară de istorie, odată cu uitarea nedreptății istorice care ni se făcuse. Refugiul în istorie era ultima șansă care ne rămânea, șansa desperării. Dar funcțiunea normală a speranței căpăta prin forța evenimentelor o importanță excesivă. Speranța devenise o constrângere, iată adevărul. Covârșiți de realitatea care ne sufoca, ne-am refugiat în istoric, pe ușile îmbulzite ale speranței. Să nu se uite însă, că înainte de-a juca un rol pentru ceilalți, avem de îndeplinit o realitate, pentru noi înșine. Realitatea este icoana României. Cât despre rolul sau misiunea istorică a românismului, asta mai târziu. Toate după rândul și fiecare la vremea lor. Ce-o fi, vom mai vedea. Noi, sau cei cari vor veni după noi. IISUS IN TEMPLU (pictură murală din veacul XVI) Cu gândul la 6 Septembrie întâmplarea istorică petrecută anul acesta luminează atât de intens înainte, încât ne împiedecă să privim retrospectiv. Un bilanț politic al anului care trecu, al acestui an 1940, care ne-a adus pe 6 Septembrie — nu se poate face. 6 Septembrie nu este evenimentul central al unui an. Iar dacă vom repeta afirmațiunea atât de des scrisă, că Septembrie al anului trecut desparte între două lumi, mărim, încă odată dificultatea procesului de rejudecare a celor ce s'au întâmplat aici, prin voia Domnului și prin învierea întru duh a Căpitanului. Pentru ca nu vom isbuti să facem nici inventarul păcatelor lumii celei vechi (prea ar fi mare!) nici să prevedem, pe întreaga ei dimensiune adâncă, semnificația orizonturilor ce s'au deschis. Unii au văzut în 6 Septembrie o revoluție națională. Alții, una socială, definind-o ca pe o urnire, de jos în sus, a colectivității românești. S'a mai spus apoi că revoluția legionară din anul 1940 a fost și națională și socială. Evident că niciuna din aceste afirmațiuni nu este greșită. Ele răspund, fiecare în parte, năzuințelor pe care, fiecare, le-a legat de 6 Septembrie și care vor deveni, cu timpul, realități. Ni se pare însă mult mai propriu să scriem că la 6 Septembrie nu a fost revoluție socială, ori națională, ori național-socială, dar, simplu, că la 6 Septembrie, a fost revoluția. Care revoluție ? Și de ce nu este nevoie, ba chiar apare impropriu să definim într'un fel sau într'altul însemnătatea istorică a lui 6 Septembrie? Să ne aducem aminte că, dela Horia și până la 6 Septembrie, toate mișcările autentice ale neamului românesc au ratat. Se ne gândim că întotdeauna, până la 6 Septembrie 1940, trădarea a învins. Să ne mai ridicăm cu gândul la faptele înaintașilor noștri, Horia, Tudor Vladimirescu și Avram Iancu, care toți, au fost prezenți la 6 Septembrie printre rândurile legionarilor, împreună cu toată sbuciumata noastră istorie, împreună cu toate dramele scrise și nescrise, care s'au petrecut pe pământul românesc, dela descălecatul neamului până astăzi. Nu cumva să uităm, că până la 6 Sep de MIRCEA MATEESCU estemul mea nu se ridicase deasupra noastră, pentru că până la această dată, în permanență, ori de câte ori răul și binele se luptaseră pentru mântuirea sufletului românesc, înwhrs, se răni. Ciirul învinsese de atâtea ori, încât devenise realitate psihologică, printre noi. Că ajunsesem să spunem, tot recitind istoria și tot văzând că eroii noștri toți au fost răstigniți fără să poată învinge mișelia: „nu există binele pe lumea aceastal". Că atâtea straturi de scepticism se așezară, unul peste altul, cu prilejul fiecărei revoluții ratate în istoria neamului, și sufletul ne devenise atât de neîncrezător, mai ales după moartea Căpitanului... Să înțelegem atunci că la 6 Septembrie nu a fost un fel sau un alt fel de revoluție. La 6 Septembrie, a fost revoluția. S'a ridicat adică, la 6 Septembrie, răzbunător, peste toate trădările, peste toate revoluțiile ratate, binele. De aceia să nu ne mai lamentăm. Nu avem dreptate să ne plângem că suntem generația cea mai sacrificată, între toate celelalte care au trăit, au luptat și au murit pe pământul din Cetatea Carpaților, fără să vadă binele. Am fost, dimpotrivă, generația aleasă de Dumnezeu ca să trăim ziua biruinței. De două mii de ani, tot mor Românii pentru ca noi să îl trăim pe 6 Septembrie. De două mii de ani, tot încearcă neamul să-și așeze temelii pentru eternitate. Am luat parte în anul 1940, în Septembrie 6, la întâmplarea pentru care au murit și Horia, și Tudor, și Iancu și Căpitanul. Secole întregi, strămoșii au încercat revoluția. După secole, noi am isbutit, în sfârșit, la 6 Septembrie. Noi, contemporanii lui 6 Septembrie 1940, răspundem în fața întregei istorii a neamului și ,prin faptele noastre, dăm raportul eroilor cărora li s'a frânt viața, întru românism. Ar exista un blestem mai mare pe capul nostru decât acela de a rata biruința miilor de ani? Dincolo de 6 Septembrie, și dacă nu vom împlini ceia ce a fost la 6 Septembrie, mai poate exista istorie a Românilor? Sunt întrebările pe care le adresăm, de Anul Nou, tuturor. Despre sensul creației în cultura românească de ȘTEFAN TEODORESCU Soluția optimă a dificultății statuării unei baze metodologice pentru explorarea creației culturii noastre ni se pare următoarea: evitarea postării în ontologie, indiferent de ce regiune. Nu vom capta viziunea originală necesară, nici dacă ne vom situa în spiritual, psihic, în biologie sau chiar în spiritul obiectiv, și cu atât mai puțin în regiuni de predilecție pozitiviste sau materialiste ale economicului sau tehnicei. In primul rând fiindcă operația de situare însăși constă într'o eminentă deplasare de sens ontologic, popular vorbind cu orice fixare metodologică, nu numai că ai anticipat o viziune, ai fixat un punct de vedere, dar ai și modificat anumite cadre constitutive ale fenomenului urmărit. Socotim deci drept cea mai adecvată metodă pentru a croi sensul intim al creației culturale românești, o situare explicită inițială în existențial. Ce însemnează această operație? Reconstituim în primul rând dualismul ireductibil din cadrul culturii europene, dintre fapt și sens, ideal și real, cultură și realitate, oricât de schematică și abstractă ar fi operația, din cauza ireversibilității tradiției și a impregnărilor spiritului obiectiv. Ajutați de metodele cercetărilor fenomenologice actuale, care încearcă să cuprindă într'o problematică obiectivă straturile pretematice, preontologice, ale realității, va trebui să vizăm drept obiectiv al reflexiei sistematice acel moment originar și ireductibil unde se soldează toate semnificațiile acțiunilor umane, legitimându-se cu toate drepturile și evaluările înfruntate, pentru a dobândi acel index de conversiune în valori pur omenești, dincolo de biologie, sau de formalism intelectual. Acest moment de ultimă evaluare socotim, după filosofia modernă, că se află situat pe o dimensiune specifică a existențialitâții umane. Concepem cu strictă determinare terminologică existența umană ca o dimensiune autonomă în cel mai expres sens așa cum e construită în gândirea autorizata germană de azi, nu cum e grosolan trivializată in filosofemele românești, unde se confundă sau cu un psihologism banal sau cu un realism naiv. Despre aceste confuziuni specifice și simptomatice ne vom ocupa într'un studiu special Martin Heinegger denumește terminologic această dimensiune: fundamental— ontologică. Momentele dimensionale existențiale ontologice sunt captabile numai prin metoda specifică hewttsw sutică, deoarece numai astel se pot evita consecințele unui cerc vițios logic, care formează obiectul principal de acuzație împotriva fenomenologiei. Operația ultimă de soldare, de convertire a soluțiunilor omenești de orice gen: practic, teoretic sau de pură creație culturală, sunt supuse acestei evaluări existențiale căpătând sensul specific uman și un anumit semn inițial de plus sau minus. Este operația prin care se hotărește în ultima instanță în intimitatea personalității dacă viața are totuși un sens. Este în fond sensul acelui catharsis aristotelic sau împăcarea hegeliană, repuse însă în dimensiunea lor originară, nu escamotate psihologic sau dialectic. Nu putem da aci o analiză cât de cât completă a acestui fenomen de conversiune catharticâ, fundamental pentru existența umană și esențial pentru problematica culturii. Numai din acest inițiu se poate discuta cu rost problema pesimismului culturii, Rousseau sau Tolstoi, Spengler sau Klages. Socotim că pentru problematica culturii noastre românești necesitatea acestui inițiu e postulată și de considerațiile metodologice menționate mai sus, confuziile pseudo-morfotice și deplasările de sens, care fac imposibilă o echivalență de termeni tale-quale cu filosofia culturii apusene. Pe de altă parte este pentru noi o dovadă de ultima instanță că prin participarea la acest catharsis destinul nostru cultural cade în lotul culturii europene. Principalele constructive existențiale ale catharsisului european sunt: 1. Logos-ul grec. 2. Prometheicus 3. Caritas Christiana. Prin coeficientul lor cathartic aceste trăiri fundamentale formează rădăcinile existențiale ale culturii europene și dau, într'o țesătură specifică și variabilă complexele forme ale stilului de viață european. Logos-ul grec reprezintă esența actuală a obiectivării spirituale din ontologia europeană, care a creat ca mod specific de cunoaștere și de trăire fundamentală a vieții metafizica și în cele din urmă însăși știința modernă. Prometheîcul este absolutizarea existențială a acțiunii omenești cu implicarea explicită și acceptarea tragicului ireductibil provenit din dimensiunea ireversibilă a morții și a determinării cauzale până în categoriile destinului grec. E recunoașterea titanică a eliberării prin labor improdus, este înfruntarea din „Prometheu" a lui Goethe. Combinată cu apollinicul obiectivării logos-ului pur, o sinteză semnificativă între platonic și prometheic, stă la baza demoniei tehnicei moderne. Tot acest ethos prometheic constituie esențial fausticul iar în creștinism îl găsim în „Ora et labora''. Revelația creștină din caritas și raporturile momentului religios cu logos-ul și prometheicul formează precum se știe cea mai adâncă problemă a destinului european. Ce se degajează din acest orizont pentru problema noastră, a sensului creației românești? Cea mai urgentă problemă a culturii noastre este promovarea pe plan major european a tuturor genurilor de creație , de la uilajul industrial și tehnic până la impetus-ul eroic contimporan și la exactitatea viziunilor morale, sociale sau spirituale, fiindcă numai astfel se poate asigura viitorul și participarea la istorie ca popor liber european. Ce însemnează această promovare pe plan major în planul logosului ? Ceea ce dă monumentalitate creației lui Dante, Shakespeare sau Goethe. O monumentalitate care departe de a fi numai o categorie estetică, psihologică, sau spirituală reprezintă o dimensiune eminent existențial ontologică în sensul premizelor noastre. Se compune deci dintr'o consacrare cathartică a tuturor coeficienților de ontologie regională. I (Urmare în pag. 3-a)