Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)

1942-07-04 / nr. 27

proprietar: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulare 12 luni 360 „ 6 luni ISO „ REDACȚIA șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI , Str. Brezoianu 23 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 6 LEI ANUL­UI NR. 27 SAMBATA 4 IULIE 1942 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU (Urmare în pag. 2-a) (Urmare în pag. 3-a) II de ION FRUNZETTI Mi-a plăcut adeseori să-mi închipui o sală de teatru în care actorii joacă fără nici un public. Nici măcar ochii umbriți de casca palladiană a pompierului atât de departe de subtilitățile altei Minerve decât a celei grase (pingui Minerva), să nu fie ațintiți asupra straniei scene. Nici măcar ai mașinistului. Dacă actorul care susține superior, la cafenea, desinteresarea sa de existența sau inexistenta spectatorilor, ar reuși să-și coordoneze eforturile pentru crearea unui rol impecabil, chiar în ipoteza sălii complect deșarte în care ar fi constrâns totuși să joace, abia dacă ar trece acest examen, și-ar putea demonstra sinceritatea spuselor de ca­fenea. Și-mi place iarăși să-mi imaginez felul în care ar fi primit un asemenea joc ,detașat de prezența intimidantă a publicului", dacă sala ar deveni subit populară. Sentimentul de imensă eliberare pe care s’ar putea pretinde că-l resimte un actor de teatru vid, echivalează cu eliminarea oricărei năzuințe artistice din jocul său. O lege tot atât de im­perios impusă ca și cea fizică a gravitației, după care viteza pră­vălită verticale diferă nu numai după raportul volum-densitate (greutatea) al corpurilor, dar și după raportul ce se stabileș e in­tre acestea și densitatea mediului în care se mișcă. In vid toate corpurile cad la fel. Surprinzătoarea nivelare a individualităților, fizic privite, în vid, se constată așișderea în cazul activității es­tetice, fără o rezistență a mediului, care să servească de sprijin vâslelor sforțării artistice traiectoria tuturor aparițiilor în câm­pul culturii devine standard ca iuțeală și direcție. Fără un public care să le valorifice, operele de artă rămân, ase­meni elementelor nediferențiate înainte de Facerea Lumii, ca și cum n’ar fi ieșit încă din mintea autorului lor, inexistente, lipsite de actualitate, ființând dacă vreți, dar fără să angajeze nici o relație în procesul ființării lor. Am văzut deunăzi, la o comemorare răsunătoare a unui actor aparent scârbit de aplauzele ropotind, ale mulțimii, obligatoriu imaginate entuziaste, jocul în bă­aie-de-joc al sărbătoritului, con­vins că omagiile plebei, deși i se cuvin neîndoios, sunt departe să i poată sublinia glorioasa existență. Poza de scârbă generoasă („generoasă“ pentru că binevoia să-și desfășure talentele și ,scâr­bă“ fiindcă printre cei în fața cărora și le desfășura, nu se găsea — socotea el — nimeni care să merite asta), în care actorul părea că se complace mai mult ca să­ se încredințeze pe sine de valoa­rea sa, decât ca să impresioneze pe alții, mi-a evocat imaginea unui mustăcios mușchetar al literaturii naționale, abonat la toate premiile oficiale, care — .­naufragiat“ în învățământ — arbora o mască desgustată, cu nările suflecate ca de miazme palustre, ori de câte ori, cu catalogul sub braț, era silit să treacă, după tergi­versări infinite, aproape de sfârșitul orei de curs, pragul clasei în care prețioasa d-sale ființă avea să se osib­ească muștruluind pă­durile oamenilor. Și actorul și scriitorul sufereau în secret de găunoșenie spi­­rituală și de acute îndoieli asupra propriei persoane. Față de public, artistul nu poate avea decat, sau atitudinea opo­ziției violente, aceea pe care Flaubert o aplauda la Rabelais și Byron. , singurii care au scris cu intenția de a dăuna genului omenesc și de a-i râde în fața”, sau atitudinea de largă cuprin­dere a vieții sub toate formele ei, de caldă umanitate și de iubi­toare dărnicie, pe care o încearcă la sfârșitul paradoxalei sale vieți pustnicul de la Iasnaia-Poliana: Tolstoi ajunsese la un ade­vărat negativism estetic din perspectiva unei etici întemeiate pe un misticism manifestat în formele protetismului religios. P­lasat în sfera de influență a acțiunii, a faptei, a creației ma­teriale, omul de­ rând din cireada imensă a căruia artistul dis­tant al veacului romantic iși recruta totuși publicul, e firesc să impună artistului alte norme decât ale practicismului ce-l stă­pânește. Homo­ faber prizonier al unui egoism deplin, care-l cir­cumscrie în economie, își creează visul compensator al artistului contemplativ. Ceea ce n’ar fi primejdios, dacă artistul nu s’ar lua in serios sub înfățișarea aceasta. Născut ca o antiteză a spiritului practic, ca să-l combată, cenzurându-i dureros pornirile și șar­­jăndu-i-le în opere asvărțite propriei sale neputincioase delectări, artistul de genul acesta nu trebuie să uite că atitudinea sa este contrarie sensului comun, dar în nici un caz indiferentă. Izolaționismul individualist exprimat în instituția ..turnului de fildeș“, nu face din acest ustensil o celulă capitonată, opacă ori­cărei relații cu exteriorul, ci o colivie în care pasărea măiastră să poată fi urmărită evoluând, de privirile publicului, și care să permită perfecta difuzare a măiestritului ei ghiers. Mijloc de a-l impune poate mai evident atenției sociale, turnul de fildeș este s­ ­untem dispuși să trecem cu vederea și să iertăm, în­­tr'un conflict momentan per­soana despre care prietenul din dreapta a spus: „lasă-i draga, e un boem ', îndatrnic dacă res­pectivul scrie sau nu, înțelegem că prin „boem” prietenul vrea să spună „un incorigibil”, poate nu irespon­­sab­l. Această bunăvoință zâmbitoare, această înțelege­re simpatetică a boemului în­chide in ea, din K­­oda­a, câte puțin din atitudinea pe care o luam față de un bolnav, față de un copil și față de un va­gabond : puțină tristețe, puți­nă sfântă naivitate și puțină fataul­te. Omul față de i_a­e reacționăm cu o astfel de ati­tudine, privit din afară, pare să fie un desordonat, care nu respectă normele și conven­țiile sociale, un adolescent ne­stăpânit, plin de isbucniri dionisiace și cu multe ciudu­­țen­i în conduită. Privindu-i din afară și desvelindu-i no­tele amintite, bunăvoința pe care 1-o arătăm este neînte­meiată, pentru că desordine, lipsă de stăpânire și neres­­pectarea normelor sociale, in limbaj burghez, se cheamă lipsă de caracter. Fapt ciudat pentru cunoscuta intoleranță burgheză că poate trece cu vederea acest lucru. Pentru care motive oare ? Pentru im­presia aceea de fatalitate, de blestem ce pare că însoțește și-i dă un ser trist boemului Intr’un fel inconștient, price­pem că acest om nu poate fi altfel. In sufletul lui taurii întunecați ai necunoscutului se bat cu propriile lor vede­nii și cu nevoia lui de echili­bru, de lumină și de liniște. Acest necunoscut în a cărui sferă nu intră numai oarice forțe biologice ci întrebări, mai ales intrebări fără răs­puns, îi tulbură locul afecti­vității și îl face să v­ireze de neliniște. Ele sunt pietrele ce-i rup pânza înfiorată, sunt chiote peste păduri, cu un singur răspuns : propriul lor ecou. De aci, impresia aceea de gol, de groază, care cere e­­vadare și calcă conveniții. Es­te penibilă situația în care se găsește acest chinuit : în su­fletul lui e luptă și frământa­re, iar glasul după ajutor ră­sună straniu și îndepărtat, ca și cum sufletul ar fi gol, ca și cum tragedia nu s'ar petrece într’însul. Nimic mai greu decât să lupți cu necunoscu­tul din tine. Pe cel exterior îl observi, îl măsor­, îl bagi în ecuație și-i pui botniță. Ție nu-ți poți face asta, mai ales când ai inimă, când te rod în­trebările, când parcă pentru toți. Rupi atunci suferi ză­bala socială: doamnei insipi­de îi spui pe nume, prietenu­lui proaspăt înamorat îi arzi o palmă după ceafă și-i spui că-i un tâmpit, îți bei banii și nu plătești chiria, privești în sus și strecori prin­tr­e dinți o sudalmă, o boabă strângi în pleoape și fugi — căci asta înseamnă să fugi — de tine. In fiecare din noi există luptă între Dyonisos și Apol­o­lo, între viață și formă, între neliniște și pace. Cea dintâi îi este proprie boemului, iar pacea omului echilibrat, de caracter, în sensul social al cuvântului. Ni­cioda­t­ă pace desăvârș­tă nu există în su­fletul omului. Caracterul cel mai echilibrat se bucură nu­mai de mai multă pace, pe când boemul este omul celor­­ mai dese neliniști. Ceea ce Kant spunea despre raportul dintre intuiții și concepte se poate spune și despre locul lui Dyonisos și Appllo în con­stelația sufletului omenesc: Dyonisos fără Apollo este un bețivan, Apollo fără Dyonisos este o babă simandicoasă, ca­re știe pe din afară codul pe­nal și pe acela al manierelor elegante. Odată stabilit acest raport, între neliniște și pace, între Dyonisos și Apollo, suntem în măsură să deosebim două ca­tegorii de boemi: boemul ne­­liniștei oarbe, inconștiente — izvorîtă din motive cât mai biologice — cu slabe reacțiuni apolinice, sau omul cu patimi. Speța aceasta de boemie o putem numi, fără prea mul­te reticențe, țigănie. Din cate­goria a doua fac parte boemii marilor neliniști sufletești, i­­luminații unor idealuri, ocna­șii propriilor lor taine, marii creatori din diversele dome­ni­i ale culturii al căror echi­libru sufletesc se rupe și se restabilește într’una. După aceste preciziuni suc­cinte despre boemie, să încer­căm o precizare a relației din­tre ea și intelectualitat­e. Poa­te fi intelectualul un boem, adică un om desordonat, care nu prea respectă normele și convențiile sociale, un adoles­cent nestăpânit, cu isbucniri dionisiace și cu­­ ciudățenii de conduită, sau, cum am mai spus, un om lipsit, de carac­ter? Pentru ca din capul lo­cului, să fim lămuriți, vom da un răspuns precis, marea majoritate a micii intelectuali intelectualilor, cum i-am numit, nu pot să fie boemi, fiindcă nu au de ce. Ca să fii boem trebue să ai motive, să nu știi că ești, sau dacă știi, atunci să nu fii pentru că ți-ai propus. La noi mai ales, sunt mulți aceia care își propun să fie boemi. Găsesc că-i lucru nobil și interesant. Toți ace­­șt­a sfârșesc însă prin a fi ca­raghioși, pentru motivul că boemia, ca să fie justificată, cere un suport real: creația. Ca să te pot ierta că mi-ai vândut ieri pantalonii ca să bei, ca să-ți pot ierta bubele de pe piept,­­arată-m­ că ești mare, că ai băut fiindcă te doare sufletul. Să-l văd pe hârtie, să-l văd în marmoră, în culoare. Suntem înțeleși a­­tunci că micul intelectual nu-și poate permite boemiei. In­­­ configurația luxul lui sufletească există un raport, armonic, de amplitudine mij­­locie, între Dyonisos și Apol­lo. El este un om serios, de caracter, ordonat, de acord cu sine însuși și cu societatea E­chilibrul și liniștea sunt u­­șor de menținut, fi­ndcă are un suflet proporțional, armo­nic Dacă boemia este consecin­ța fugii, a evadării de prea mult suflet, atunci ea carac­terizează, mai cu osebire, in­telect­ualii de hp major, pe pe creatori, nu însă cu necesita­te. Există și printre ei suflete în care Dyonisos e la fel de puternic ca și Apollo, când echilibrul dintre ei rar se strică, evadarea are loc numai pe plan de crear­e, fără con­secință in conduită. Marii boemi sunt oare, în­­tr’adevăr, lipsiți de caracter . Când se definește caracterul, se are în vedere, de obicei, lo­mra socială și morală. In a­­c­es­­ sens, om de caracter este acela care acționează unitar nu se contrazice în sentimen­te, idei și acte, nici azi, nici mâine, niciodată — iar pe lângă această armonie a Păr­ților, mai e de acord și cu normele societății: nu­­ fură, nu ucide, nu m­inte. Societatea ține mai mult la lucrurile din urmă, la respectarea ei. Ar­monia proprie a individului nu o interesează, decât în măsura in care facilitează a­­cordul cu mediul. Marele inte­lectual, insă, este întotdea­una de acord cu sine însuși, uneori și cu normele sociale, dar nu în mod necesar. El este un caracter pentru si­ne, în primul rând și în a­­cest sens reacționează unitar, de acord cu sentimentele, i­­deile și actele sale. Această unitate este pusă în idea­ului pe care vrea slujba să-l realizeze: estetic, teoretic, moral, social, politic, sau reli­gios — ideal pe care îl conce­pe după mintea lui și nu așa cum ar vrea să i-l impună societatea în care trăește. El este un caracter, în acest caz, și nu numai individual, ci și social, dar al societății pe ca­re o concepe el și care va să vie. Societatea contemporană ale cărei legi sunt călcate, îl consideră ca delicvent. Con­siderațiile ace­stea se potri­vesc, mai­ ales, intelectualului cu idealuri sociale. Există în­să o serie de intelectuali care Particularitățile st­tului literar variază, du­pă cum se știe, de la scriitor la scriitor. Cu toată unicitatea lor, unele din ele pot fi cla­sate in aceeaș categorie de expr mare artis­tică, ceea ce atrage după sine asemănarea scriitorilor din ale căror opere au fost­ culese exemplele. Astfel, se poate spune că Papini se înrudește cu Carducci, că Rebreanu are ceva din sobrietatea verbală a lui Tolstoi, că Turgheniev se apropie de Maupassant, și așa mai departe. Stilul literar — deși este și rămâne un fel unic de exprimare — pre­zintă, prin urmare, caracteristici similare. Aceste caracteristici țin însă de tehnica sti­lului, nu de înfățișarea lui generală. Sunt adică lucruri de amănunt, nu de ansamblu din care rezultă, bogat și firesc, originali­tatea. Dintre particularitățile ce revin mai des sub pana scriitorilor d­e drept, mai mult a marilor creatori — e și ceea ce încercăm să denumim aci, omologia stilului. Cuvântul îl luăm din geometrie, unde definește proprie­tatea pe care o au unele elemente de a se găsi, în figuri asemănătoare, totdeauna în raporturi egale. In estetică, el s’ar referi deci la acele imagini de stil, al căror înțeles ab­stract ori material se află în raporturi cu identitate — denumirea geometrică suferă așa­dar, o modificare — cu starea sufletească a personagiilor. Pentru o primă lămurire, luăm un exemplu din romanul Salammbô, al lui Gustav Flaubert. Autorul descrie în­tr’un loc marșul pe care-l fac armatele barbare, de la linia de luptă spre tabăra de refacere. Oame­nii sunt îndobitociți de răsboaie, instincte jos­nice îi torturează și ab­a așteaptă spre a­ și­ le satisface, înaintează cu prilejul ochii’n căutare. Munții, pe vârfuri, aveau forma u­­nor seceri; alții semănau cu piepturi de fe­mei, întinzându-mi șanurile umflate, și Bar­barii simțeau cum peste oboselile lor apasă o copleșeailă plină de desfătări”. 1) Flaubert reușește, cu talentul său de neîntrecut stilist, să redea foarte bine starea sufletească a bar­barilor. Intre imaginile din stil — munți ce „semănau cu piepturi de femei’’, care-și în­tindeau „șanurile umflate” — și între porni­rile telurice ale personagiilor exista o perfec­tă identitate. Imaginile de aci sunt omoloage stării sufletești de care sunt cuprinși eroii. Nu mai e vorba de un simplu cadru al na­turii, ci de o participare a ei, participare ca­re se manifestă prin asemănarea contopitoare a celor două lumi. Flaubert renunță la pro­cedeul de a-și pune personag­ele să contribue ele înșile la conturarea faptului psihologic. El nu zice: „munții li se păreau barbarilor că sunt piepturi de femei”, ci de-a dreptul, mun­ții „semănau cu piepturi de femei”. Felul lui de a descri­e stilul său — are, adică omo­logie. Pasagii bogate în omologia stilului oferă și scrisul lui Liviu Rebreanu. Le aducem in discuție, cu atât mai mult, cu cât se mai crede de VLADIMIR DOGARU și azi că romancierul român ar fi lipsit de stil. E de mirare cum critica mai recentă n’a încercat încă să spulbere această nedreaptă învinuire. Rebreanu este unul dintre cei mai mari stiliști ai noștri, scrisul său prezentând adesea culmi de perfecțiune. Pentru proble­ma care ne interesează, se cuvine să men­ționăm că, acolo unde stilul lui Rebreanu ex­celează, omologia nu lipsește. In fruntea tu­turor romanelor sale stă, din acest punct de vedere, Pădurea Spânzuraților. Aproape fie­care pagină conține câte un exemplu. Stillul omologic presupune o stare sau o temă de realism psihologic și Rebreanu nu-i străin de asemenea preocupări. (Pădurea Spânzurați­lor este în întregime psihologică), un ton — deși roman cu o valoare mai mult socială — stilul este deasemeni de foarte multe ori omo­logie. Iată câteva exemple: „Eși singur (el, Ion), cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într’o Luni. Sui drept în Lunci, unde era po­rumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spi­narea dealului... Cu cât se apropia, cu atât ve­dea mai bine cum s’a desbrăcat de zăpadă lo­cul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arăt­ându-și corpul gol, ispititor” 2). Comparația pământului cu o fată frumoasă „care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol” este — ca și în fragmentul din Salammbô — în perfectă concordanță, de data aceasta, nu numai cu starea momentană a eroului, dar cu însăși firea lui de totdeau­na. Ion încarnează erotismul cel mai exce­siv, alături de o nepotolită sete de înavuțire. Cei doi poli, între care gravitează necontenit pasiunile sale, sunt Florica și pământurile Anei. Acești doi poli au — genetic — reper­­cursiuni asupra stilului. Descrierile care în­tovărășesc prezența lui Ion sunt astfel pre­sărate cu imagini luate din domeniul eroitic, sau replicile sale conțin totdeauna expresii, din care, adjectivele și adverbele de cantitate nu lipsesc. ..— îmi trebuie tot pământul, so­­crule, știi bine... Tot pământul!...” ori: „Tot pământul e al meu, domnișorule! Cât pă­mânt! numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc”... Erotismul lui Ion a îndrumat regulat sti­lul romanului către omologie, imaginea fetei cu corpul desvel­it e un exemplu tipic. F­imică, atât în pasagiul din Flaubert, cât și în cel din Rebreanu, obsesia — de colora­tură sexuală — joacă rol important în deter­minarea omologiei stilului, precizăm că nu este de­loc cauza unică. Motivele sunnt tot a­tât de multe și variate, după cum mul­te și variate sunt și izvoarele realismului psiho­logic în literatură (domeniul unde fenomenul în discuție apare mai cu prisosință). Astifel, pentru a nu părăsi pe Rebreanu, cităm ce­lebrul pasagiu, unde eroul sărută pământul: „Se lăsă în genunchi, își coborî fruntea ”.­Și (Urmare în pag. 3-a) G. TOMAZIU Schiță pentru „L’apres midi d’un faun“ (Expoziția „Căminul Artelor“)

Next