Universul Literar, 1942 (Anul 60, nr. 27-50)
1942-07-04 / nr. 27
proprietar: SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT: STELIAN POPESCU înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov ABONAMENTE: autorități și instituții 1000 lei de onoare 500 „ particulare 12 luni 360 „ 6 luni ISO „ REDACȚIA șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI , Str. Brezoianu 23 TELEFON 3.30.10 APARE SĂPTĂMÂNAL PREȚUL 6 LEI ANULUI NR. 27 SAMBATA 4 IULIE 1942 Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU (Urmare în pag. 2-a) (Urmare în pag. 3-a) II de ION FRUNZETTI Mi-a plăcut adeseori să-mi închipui o sală de teatru în care actorii joacă fără nici un public. Nici măcar ochii umbriți de casca palladiană a pompierului atât de departe de subtilitățile altei Minerve decât a celei grase (pingui Minerva), să nu fie ațintiți asupra straniei scene. Nici măcar ai mașinistului. Dacă actorul care susține superior, la cafenea, desinteresarea sa de existența sau inexistenta spectatorilor, ar reuși să-și coordoneze eforturile pentru crearea unui rol impecabil, chiar în ipoteza sălii complect deșarte în care ar fi constrâns totuși să joace, abia dacă ar trece acest examen, și-ar putea demonstra sinceritatea spuselor de cafenea. Și-mi place iarăși să-mi imaginez felul în care ar fi primit un asemenea joc ,detașat de prezența intimidantă a publicului", dacă sala ar deveni subit populară. Sentimentul de imensă eliberare pe care s’ar putea pretinde că-l resimte un actor de teatru vid, echivalează cu eliminarea oricărei năzuințe artistice din jocul său. O lege tot atât de imperios impusă ca și cea fizică a gravitației, după care viteza prăvălită verticale diferă nu numai după raportul volum-densitate (greutatea) al corpurilor, dar și după raportul ce se stabileș e intre acestea și densitatea mediului în care se mișcă. In vid toate corpurile cad la fel. Surprinzătoarea nivelare a individualităților, fizic privite, în vid, se constată așișderea în cazul activității estetice, fără o rezistență a mediului, care să servească de sprijin vâslelor sforțării artistice traiectoria tuturor aparițiilor în câmpul culturii devine standard ca iuțeală și direcție. Fără un public care să le valorifice, operele de artă rămân, asemeni elementelor nediferențiate înainte de Facerea Lumii, ca și cum n’ar fi ieșit încă din mintea autorului lor, inexistente, lipsite de actualitate, ființând dacă vreți, dar fără să angajeze nici o relație în procesul ființării lor. Am văzut deunăzi, la o comemorare răsunătoare a unui actor aparent scârbit de aplauzele ropotind, ale mulțimii, obligatoriu imaginate entuziaste, jocul în băaie-de-joc al sărbătoritului, convins că omagiile plebei, deși i se cuvin neîndoios, sunt departe să i poată sublinia glorioasa existență. Poza de scârbă generoasă („generoasă“ pentru că binevoia să-și desfășure talentele și ,scârbă“ fiindcă printre cei în fața cărora și le desfășura, nu se găsea — socotea el — nimeni care să merite asta), în care actorul părea că se complace mai mult ca să se încredințeze pe sine de valoarea sa, decât ca să impresioneze pe alții, mi-a evocat imaginea unui mustăcios mușchetar al literaturii naționale, abonat la toate premiile oficiale, care — .naufragiat“ în învățământ — arbora o mască desgustată, cu nările suflecate ca de miazme palustre, ori de câte ori, cu catalogul sub braț, era silit să treacă, după tergiversări infinite, aproape de sfârșitul orei de curs, pragul clasei în care prețioasa d-sale ființă avea să se osibească muștruluind pădurile oamenilor. Și actorul și scriitorul sufereau în secret de găunoșenie spirituală și de acute îndoieli asupra propriei persoane. Față de public, artistul nu poate avea decat, sau atitudinea opoziției violente, aceea pe care Flaubert o aplauda la Rabelais și Byron. , singurii care au scris cu intenția de a dăuna genului omenesc și de a-i râde în fața”, sau atitudinea de largă cuprindere a vieții sub toate formele ei, de caldă umanitate și de iubitoare dărnicie, pe care o încearcă la sfârșitul paradoxalei sale vieți pustnicul de la Iasnaia-Poliana: Tolstoi ajunsese la un adevărat negativism estetic din perspectiva unei etici întemeiate pe un misticism manifestat în formele protetismului religios. Plasat în sfera de influență a acțiunii, a faptei, a creației materiale, omul de rând din cireada imensă a căruia artistul distant al veacului romantic iși recruta totuși publicul, e firesc să impună artistului alte norme decât ale practicismului ce-l stăpânește. Homo faber prizonier al unui egoism deplin, care-l circumscrie în economie, își creează visul compensator al artistului contemplativ. Ceea ce n’ar fi primejdios, dacă artistul nu s’ar lua in serios sub înfățișarea aceasta. Născut ca o antiteză a spiritului practic, ca să-l combată, cenzurându-i dureros pornirile și șarjăndu-i-le în opere asvărțite propriei sale neputincioase delectări, artistul de genul acesta nu trebuie să uite că atitudinea sa este contrarie sensului comun, dar în nici un caz indiferentă. Izolaționismul individualist exprimat în instituția ..turnului de fildeș“, nu face din acest ustensil o celulă capitonată, opacă oricărei relații cu exteriorul, ci o colivie în care pasărea măiastră să poată fi urmărită evoluând, de privirile publicului, și care să permită perfecta difuzare a măiestritului ei ghiers. Mijloc de a-l impune poate mai evident atenției sociale, turnul de fildeș este s untem dispuși să trecem cu vederea și să iertăm, într'un conflict momentan persoana despre care prietenul din dreapta a spus: „lasă-i draga, e un boem ', îndatrnic dacă respectivul scrie sau nu, înțelegem că prin „boem” prietenul vrea să spună „un incorigibil”, poate nu iresponsabl. Această bunăvoință zâmbitoare, această înțelegere simpatetică a boemului închide in ea, din Kodaa, câte puțin din atitudinea pe care o luam față de un bolnav, față de un copil și față de un vagabond : puțină tristețe, puțină sfântă naivitate și puțină fataulte. Omul față de i_ae reacționăm cu o astfel de atitudine, privit din afară, pare să fie un desordonat, care nu respectă normele și convențiile sociale, un adolescent nestăpânit, plin de isbucniri dionisiace și cu multe ciuduțeni în conduită. Privindu-i din afară și desvelindu-i notele amintite, bunăvoința pe care 1-o arătăm este neîntemeiată, pentru că desordine, lipsă de stăpânire și nerespectarea normelor sociale, in limbaj burghez, se cheamă lipsă de caracter. Fapt ciudat pentru cunoscuta intoleranță burgheză că poate trece cu vederea acest lucru. Pentru care motive oare ? Pentru impresia aceea de fatalitate, de blestem ce pare că însoțește și-i dă un ser trist boemului Intr’un fel inconștient, pricepem că acest om nu poate fi altfel. In sufletul lui taurii întunecați ai necunoscutului se bat cu propriile lor vedenii și cu nevoia lui de echilibru, de lumină și de liniște. Acest necunoscut în a cărui sferă nu intră numai oarice forțe biologice ci întrebări, mai ales intrebări fără răspuns, îi tulbură locul afectivității și îl face să vireze de neliniște. Ele sunt pietrele ce-i rup pânza înfiorată, sunt chiote peste păduri, cu un singur răspuns : propriul lor ecou. De aci, impresia aceea de gol, de groază, care cere evadare și calcă conveniții. Este penibilă situația în care se găsește acest chinuit : în sufletul lui e luptă și frământare, iar glasul după ajutor răsună straniu și îndepărtat, ca și cum sufletul ar fi gol, ca și cum tragedia nu s'ar petrece într’însul. Nimic mai greu decât să lupți cu necunoscutul din tine. Pe cel exterior îl observi, îl măsor, îl bagi în ecuație și-i pui botniță. Ție nu-ți poți face asta, mai ales când ai inimă, când te rod întrebările, când parcă pentru toți. Rupi atunci suferi zăbala socială: doamnei insipide îi spui pe nume, prietenului proaspăt înamorat îi arzi o palmă după ceafă și-i spui că-i un tâmpit, îți bei banii și nu plătești chiria, privești în sus și strecori printre dinți o sudalmă, o boabă strângi în pleoape și fugi — căci asta înseamnă să fugi — de tine. In fiecare din noi există luptă între Dyonisos și Apololo, între viață și formă, între neliniște și pace. Cea dintâi îi este proprie boemului, iar pacea omului echilibrat, de caracter, în sensul social al cuvântului. Niciodată pace desăvârștă nu există în sufletul omului. Caracterul cel mai echilibrat se bucură numai de mai multă pace, pe când boemul este omul celor mai dese neliniști. Ceea ce Kant spunea despre raportul dintre intuiții și concepte se poate spune și despre locul lui Dyonisos și Appllo în constelația sufletului omenesc: Dyonisos fără Apollo este un bețivan, Apollo fără Dyonisos este o babă simandicoasă, care știe pe din afară codul penal și pe acela al manierelor elegante. Odată stabilit acest raport, între neliniște și pace, între Dyonisos și Apollo, suntem în măsură să deosebim două categorii de boemi: boemul neliniștei oarbe, inconștiente — izvorîtă din motive cât mai biologice — cu slabe reacțiuni apolinice, sau omul cu patimi. Speța aceasta de boemie o putem numi, fără prea multe reticențe, țigănie. Din categoria a doua fac parte boemii marilor neliniști sufletești, iluminații unor idealuri, ocnașii propriilor lor taine, marii creatori din diversele domenii ale culturii al căror echilibru sufletesc se rupe și se restabilește într’una. După aceste preciziuni succinte despre boemie, să încercăm o precizare a relației dintre ea și intelectualitate. Poate fi intelectualul un boem, adică un om desordonat, care nu prea respectă normele și convențiile sociale, un adolescent nestăpânit, cu isbucniri dionisiace și cu ciudățenii de conduită, sau, cum am mai spus, un om lipsit, de caracter? Pentru ca din capul locului, să fim lămuriți, vom da un răspuns precis, marea majoritate a micii intelectuali intelectualilor, cum i-am numit, nu pot să fie boemi, fiindcă nu au de ce. Ca să fii boem trebue să ai motive, să nu știi că ești, sau dacă știi, atunci să nu fii pentru că ți-ai propus. La noi mai ales, sunt mulți aceia care își propun să fie boemi. Găsesc că-i lucru nobil și interesant. Toți aceșta sfârșesc însă prin a fi caraghioși, pentru motivul că boemia, ca să fie justificată, cere un suport real: creația. Ca să te pot ierta că mi-ai vândut ieri pantalonii ca să bei, ca să-ți pot ierta bubele de pe piept,arată-m că ești mare, că ai băut fiindcă te doare sufletul. Să-l văd pe hârtie, să-l văd în marmoră, în culoare. Suntem înțeleși atunci că micul intelectual nu-și poate permite boemiei. In configurația luxul lui sufletească există un raport, armonic, de amplitudine mijlocie, între Dyonisos și Apollo. El este un om serios, de caracter, ordonat, de acord cu sine însuși și cu societatea Echilibrul și liniștea sunt ușor de menținut, findcă are un suflet proporțional, armonic Dacă boemia este consecința fugii, a evadării de prea mult suflet, atunci ea caracterizează, mai cu osebire, intelectualii de hp major, pe pe creatori, nu însă cu necesitate. Există și printre ei suflete în care Dyonisos e la fel de puternic ca și Apollo, când echilibrul dintre ei rar se strică, evadarea are loc numai pe plan de creare, fără consecință in conduită. Marii boemi sunt oare, într’adevăr, lipsiți de caracter . Când se definește caracterul, se are în vedere, de obicei, lomra socială și morală. In aces sens, om de caracter este acela care acționează unitar nu se contrazice în sentimente, idei și acte, nici azi, nici mâine, niciodată — iar pe lângă această armonie a Părților, mai e de acord și cu normele societății: nu fură, nu ucide, nu minte. Societatea ține mai mult la lucrurile din urmă, la respectarea ei. Armonia proprie a individului nu o interesează, decât în măsura in care facilitează acordul cu mediul. Marele intelectual, insă, este întotdeauna de acord cu sine însuși, uneori și cu normele sociale, dar nu în mod necesar. El este un caracter pentru sine, în primul rând și în acest sens reacționează unitar, de acord cu sentimentele, ideile și actele sale. Această unitate este pusă în ideaului pe care vrea slujba să-l realizeze: estetic, teoretic, moral, social, politic, sau religios — ideal pe care îl concepe după mintea lui și nu așa cum ar vrea să i-l impună societatea în care trăește. El este un caracter, în acest caz, și nu numai individual, ci și social, dar al societății pe care o concepe el și care va să vie. Societatea contemporană ale cărei legi sunt călcate, îl consideră ca delicvent. Considerațiile acestea se potrivesc, mai ales, intelectualului cu idealuri sociale. Există însă o serie de intelectuali care Particularitățile sttului literar variază, după cum se știe, de la scriitor la scriitor. Cu toată unicitatea lor, unele din ele pot fi clasate in aceeaș categorie de expr mare artistică, ceea ce atrage după sine asemănarea scriitorilor din ale căror opere au fost culese exemplele. Astfel, se poate spune că Papini se înrudește cu Carducci, că Rebreanu are ceva din sobrietatea verbală a lui Tolstoi, că Turgheniev se apropie de Maupassant, și așa mai departe. Stilul literar — deși este și rămâne un fel unic de exprimare — prezintă, prin urmare, caracteristici similare. Aceste caracteristici țin însă de tehnica stilului, nu de înfățișarea lui generală. Sunt adică lucruri de amănunt, nu de ansamblu din care rezultă, bogat și firesc, originalitatea. Dintre particularitățile ce revin mai des sub pana scriitorilor de drept, mai mult a marilor creatori — e și ceea ce încercăm să denumim aci, omologia stilului. Cuvântul îl luăm din geometrie, unde definește proprietatea pe care o au unele elemente de a se găsi, în figuri asemănătoare, totdeauna în raporturi egale. In estetică, el s’ar referi deci la acele imagini de stil, al căror înțeles abstract ori material se află în raporturi cu identitate — denumirea geometrică suferă așadar, o modificare — cu starea sufletească a personagiilor. Pentru o primă lămurire, luăm un exemplu din romanul Salammbô, al lui Gustav Flaubert. Autorul descrie într’un loc marșul pe care-l fac armatele barbare, de la linia de luptă spre tabăra de refacere. Oamenii sunt îndobitociți de răsboaie, instincte josnice îi torturează și aba așteaptă spre a și le satisface, înaintează cu prilejul ochii’n căutare. Munții, pe vârfuri, aveau forma unor seceri; alții semănau cu piepturi de femei, întinzându-mi șanurile umflate, și Barbarii simțeau cum peste oboselile lor apasă o copleșeailă plină de desfătări”. 1) Flaubert reușește, cu talentul său de neîntrecut stilist, să redea foarte bine starea sufletească a barbarilor. Intre imaginile din stil — munți ce „semănau cu piepturi de femei’’, care-și întindeau „șanurile umflate” — și între pornirile telurice ale personagiilor exista o perfectă identitate. Imaginile de aci sunt omoloage stării sufletești de care sunt cuprinși eroii. Nu mai e vorba de un simplu cadru al naturii, ci de o participare a ei, participare care se manifestă prin asemănarea contopitoare a celor două lumi. Flaubert renunță la procedeul de a-și pune personagele să contribue ele înșile la conturarea faptului psihologic. El nu zice: „munții li se păreau barbarilor că sunt piepturi de femei”, ci de-a dreptul, munții „semănau cu piepturi de femei”. Felul lui de a descrie stilul său — are, adică omologie. Pasagii bogate în omologia stilului oferă și scrisul lui Liviu Rebreanu. Le aducem in discuție, cu atât mai mult, cu cât se mai crede de VLADIMIR DOGARU și azi că romancierul român ar fi lipsit de stil. E de mirare cum critica mai recentă n’a încercat încă să spulbere această nedreaptă învinuire. Rebreanu este unul dintre cei mai mari stiliști ai noștri, scrisul său prezentând adesea culmi de perfecțiune. Pentru problema care ne interesează, se cuvine să menționăm că, acolo unde stilul lui Rebreanu excelează, omologia nu lipsește. In fruntea tuturor romanelor sale stă, din acest punct de vedere, Pădurea Spânzuraților. Aproape fiecare pagină conține câte un exemplu. Stillul omologic presupune o stare sau o temă de realism psihologic și Rebreanu nu-i străin de asemenea preocupări. (Pădurea Spânzuraților este în întregime psihologică), un ton — deși roman cu o valoare mai mult socială — stilul este deasemeni de foarte multe ori omologie. Iată câteva exemple: „Eși singur (el, Ion), cu mâna goală, în straie de sărbătoare, într’o Luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cât se apropia, cu atât vedea mai bine cum s’a desbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor” 2). Comparația pământului cu o fată frumoasă „care și-ar fi lepădat cămașa, arătându-și corpul gol” este — ca și în fragmentul din Salammbô — în perfectă concordanță, de data aceasta, nu numai cu starea momentană a eroului, dar cu însăși firea lui de totdeauna. Ion încarnează erotismul cel mai excesiv, alături de o nepotolită sete de înavuțire. Cei doi poli, între care gravitează necontenit pasiunile sale, sunt Florica și pământurile Anei. Acești doi poli au — genetic — repercursiuni asupra stilului. Descrierile care întovărășesc prezența lui Ion sunt astfel presărate cu imagini luate din domeniul eroitic, sau replicile sale conțin totdeauna expresii, din care, adjectivele și adverbele de cantitate nu lipsesc. ..— îmi trebuie tot pământul, socrule, știi bine... Tot pământul!...” ori: „Tot pământul e al meu, domnișorule! Cât pământ! numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpânesc”... Erotismul lui Ion a îndrumat regulat stilul romanului către omologie, imaginea fetei cu corpul desvelit e un exemplu tipic. Fimică, atât în pasagiul din Flaubert, cât și în cel din Rebreanu, obsesia — de coloratură sexuală — joacă rol important în determinarea omologiei stilului, precizăm că nu este deloc cauza unică. Motivele sunnt tot atât de multe și variate, după cum multe și variate sunt și izvoarele realismului psihologic în literatură (domeniul unde fenomenul în discuție apare mai cu prisosință). Astifel, pentru a nu părăsi pe Rebreanu, cităm celebrul pasagiu, unde eroul sărută pământul: „Se lăsă în genunchi, își coborî fruntea ”.Și (Urmare în pag. 3-a) G. TOMAZIU Schiță pentru „L’apres midi d’un faun“ (Expoziția „Căminul Artelor“)