Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 19-35)
1944-07-10 / nr. 19
A PROPR lETAR; SOC. AN „UNIVERSUL** BUCUREȘTI, BRIZOIANU u «, DIRECTOR ȘI ACTOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 1 merit 1 sub No. 163 Trib. Ilfov ä 1 y ABONAMENT Bi autorități si instituții 1600 fii particular* 12 luni 800 „ 6 luni 410 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezohau S3—ti TELEFON L30.K „n O Anul Lm Nr. 19 ,p"‘ * 30,1 " > LUNI IO IULIE 1944 » RETIS 24 IFI t A * f ^ L " $► ' Redactor responsabil": TRAIAN CHELARID Cărți vechi și răspunsuri noi In această vacanță a spiritului la care suntem constrânși cu toții, am citit multe cărți care așteptau în bibliotecă, și printre ele, Notre inquietude, a lui Daniel Rops. E un volum de esseuri apărut în 1927, despre care s’a vorbit și la noi — o carte „veche“ care ar fi putut rămâne nouă până astăzi, dacă nu intervenea al doilea răsboi mondial. A citi astfel de cărți cu întârziere nu e întotdeauna o pierdere de timp și vom vedea îndată de ce. Cartea deșileaite faimoasa problemă a inchietudinii, a incertitudinii, a neliniștii care stăpânea sufletele și îndeosebi cele tinere, după primul război mondial. Ea este, deci, o carte a generației noastre, a acestei generații care, după un termen devenit comun, și-a închegat existența „între două cataclisme“. Cu o subtilitate de francez avizat și cu o informație multiplă, Daniel Rops analizează noțiunea de închietudine de la aspectul ei etimologic până la ca moral și spiritual, căutând să definească aproape matematic natura acestei stări particulare care a cuprins omenirea în faza post-belică. Unul dintre cele mai tulburătoare fenomene, aș zice de ordin livresc, care se petrece sub ochii noștri, este acela al îmbătrânirii rapide a cărților și a sensului lor. In vremuri de stabilitate, mentalitatea noastră se menține pe un nivel continuu și de pe acest nivel noi formulăm judecăți critice sau de poziție asupra operelor și a oamenilor cu iluzia absolutului. De fapt, această iluzie este necesară, ea fiind elementul de coeziune al structurii noastre „originale“ dintr’o anumită epocă. Prin aceasta, istoricul ideilor deosebește epocă de epocă: prin caracterul iluziilor care au stăpânit deceniul, veacul oi mileniul respectiv. Răsboiul, prin comoțiile morale pe care le produce, schimbă brusc perspectiva noastră interioară și modificarea revoluționară a mentalității duce la relativizarea iluziilor imediat anterioare. Absolutul cu care june cam ieri oamenii și operele a devenit, peste noapte, relativ și original, un simplu aspect posibil din cele o mie și analide aspecte cu care pot fi apreciate problemele omului și ale vieții. In felul acesta, răsboiul trimite la anticar o sumă impresionantă de cărți „vii“, dându-le caracter de curiozitate, de obiect de muzeu spiritual. (Cărțile mari, desigur, sunt acelea care pot birui răsboaele, adică acest fenomen de cutremur spiritual, care modifică straturile conștiinții umane, din generație în generație). Dacă aș fi citit Notre inquietu de acum cinci ani, altele ar fi fost emoțiile, satisfacțiile și judecățile, fiindcă aveam o altă mentalitate. Dacă aș fi citit mult mai târziu această carte (să zicem peste zece ani, optimist, nu? Un om, cât de tânăr, nu poate da astăzi astfel de întâlniri...) iarăși, cred că aș fi priceput-o cu totul altfel. Fiindcă e de DAN PETRAȘINCU vorba de o problemă imediată, cu contururi delimitate în timp și spațiu, deși, într’o altă ordine de idei, permanentă și „absolută“. M’am simțit, anume, citind cu întârziere această carte, un om cu două vieți. Una, cea a tânărului crescut în timpul răsboiului trecut, cu toate tarele și voluptățile crizei de atunci, creațiune și subiect al temei desbătută de Daniel Rops; a doua, cea a omului de o relativă maturitate, trecut peste Rubiconul celui de al doilea război mondial, avand aici o altă perspectivă asupra trecutului imediat, altă mentalitate și, în consecință, posedând alte concluzii decât ar fi putut avea oamenii ce au murit în pragul acestei noi conflagrații. Un Alain Fournier, de pildă, sau un Charles Péguy, morți în răsboiul trecut, n’ar fi putut ajunge niciodată la această perspectivă asupra propriei lor epoci, perspectivă pe care o avem noi, oamenii unui intermezzo atât de vast... Nouă ne-a fost dat să tragem concluziile unei epoci care părea cu parantezele deschise în infinit, imposibil de adunat între două semne caracteriologice precise. Citind acum cinci ani cartea, m’aș fi aflat într’ânsa; astăzi, aflându-mă în afara ei, pot avea nu numai sentimentul de libertate, ci și posibilitatea unui paralelism — care se bizue pe însuși dublul ființării noastre intermediare. Inchietudinea de care vorbește Daniel Rops in 1927 are două înfățișări: una specială, a vremii, și alta permanentă, a omului. Nu vom vorbi de indhietudinea „esențială”, care este o calitate eternă, însăși condiția creației omenești. Sau vom vorbi altădată, prezentând-o ca pe o sinteză a celeilalte, chiar pe planul social. Din perspectiva de astăzi, Insă, vedem — și nu mai încape nici o îndoială — că a existat o epocă a trecutului răsboi mondial, care începe cam prin 1910 și sfârșește în 1939, o epocă delimitată, cu bucuriile și cu suferințele ei. E o inlanțuire la al cărei capai ne aflăm noi — și pentru moment putem spune atât, neștiind dacâ viitorul va accepta această clasificare. Fără să fie sistematizată dogmatic, cartea de essteuri a lui Daniel Rops — pe un înalt interes documentar azi, pentru noi — se împarte in trei părți distincte și armonice: Lauda (sau analiza) inchietudinii, în care autorul stabilește existența acestei neliniști speciale la tineretul „contemporan“. Asupra unei generații noi, în care constată gustul exagerat al absolutului și hamletizarea până la pânzele albe (simptome, spune el, de decadență, confirmate la începuitul și la sfârșitul fiecărei civilizații) ; și Poziții în fața închietudinii, în care ia ea obiect operele unor Andre Gide, Paul Valery, Charles Maurras, Benda, considerându-le pietre de hotar solide la răscrucea vremii. (Urmare în pag. 2-a) DE LA EFORT LA PROGRES de DUMITRU IMBRESCU Ar fi o credință nejustificată ca actuala noastră generație să pretindă, ca fiind numai apanajul ei, starea de prestigiu și progres în toate ramurile de activitate. Progresul nu se poate realiza dintr-odată, ci treptat, mobilizând, în sprijinul său, eforturile coordonate ale tuturor factorilor de creație și ale tuturor generațiilor umane. Progres nu înseamnă numai o simplă culme atinsă și fără niciun suport de susținere. Prin progres se înțelege o operă pornită de la adânci temelii, căreia i se adaugă: clipă de clipă, sforțarea întărită și susținută a tuturor timpurilor. "Nu se poate vorbi despre progres ca, aparținând in totul și exclusiv timpurilor moderne. El nu’ar fi putut să se plămădească, fără să se bizue pe cele mai vechi sforțări ale omenirei, care, de la primul pas de afirmare, a tins spre făgașul unor opere de progres, menite să-i înlesnească o viață de un nivel mai ridicat. Progresul marchează, în realizările sale, etapele cele mai importante din evoluția omenirii. Primul lui temei se pierde în subteranele primitivității, având suficiente dovezi că și omul primitiv năzuit în căutarea unor forme de viață mai ușoară, care să-l diferențieze de celelalte animale, cu care ducea traiu comun. Pornind de la acel act inițial, care se confundă, vin timp, cu prima manifestare conștientă a omului, desprins din complexitatea lui biologică, progresul s-a mai afirmat treptat și lent. El a trebuit să aștepte întotdeauna ca omul, trecând prin fazele sale specifice de evoluție,să urce spre culmile luminoase ale civilizației. Urcușul a fost geu și uneori dureros. Pe om l-au împiedicat, în drumul spre progres, nu numai forțele exterioare, ci deseori și propria sa structură. Adoptând moravuri și mentalități, care l-au pus în dependență de elemente din afara naturii sale, el a uitat veacuri și milenii întregi, că adevărata forță de creație se află în sine însuși, nu în manifestările simbolice înconjurătoare. Omul, sclav magiei și cultului păgân, s’a simțit "obligat să se oprească din mers, sub sancțiunea interdicției mistice. "Chiar și dacă în această perioadă de timp, i s’au relevat unele adevăruri și elemente de progres, faptele se datorau întâmplării și uneori unor individualități îndrăsnețe, care riscau să contravină sistemului consacrat. Progresul a trebuit să răsbată prin epoci întunecate de obscurantism și teroare mistică. Elementele Im au fost socotite mai întotdeauna inovații periculoase și uzurpatoare pentru tradițiile consacrate. Conservatorismul făcând el însuși parte din moravurile și mentalitatea mistică, în faza de copilărie a intelectului uman a ținut multă vreme ideia de progres sub puterea lui ucigătoare. Forțele creatoare izolate și latente în mijlocul masselor nu s’au putut afirma, tocmai din teama de a nu fi reprimate și de a fi astfel scoase (Urmare în pag. 3-a) AUREL JIQUIDI Ora închiderii STENDHAL NAPOLEON de DOROTHEA CHRISTESCU Cne nu își amintește de admirabilul început al romanului La Chartreuse de Parme : „La 15 Mai 1796, generalul Bonaparte își făcu intrarea în Milano, în fruntea „tinerei armate a Italiei, care,trecuse victorioasă la Lodi „și făcea știut lumei întregi „că după atâtea secole, Cezar și Alexandru aveau un succesor” ? Stendhal arătase întotdeauna lui Napoleon o pasiune care în saloanele Restaurației trecea drept excesivă. Entuziasmul său se adresa mai ales tânărului general al campaniei din Italia. Fragmentele din Vie de Napoleon, pe care scriitorul francez ni le-a lăsat, se opresc imediat după Rivoli, și unul din ultimele capitole se intitulează : „Sfârșitul timpurilor eroice ale lui Napoleon”. Sub Restaurație, din ura împotriva iezuitismului, și sub Louis-Philippe, din dispreț profund pentru „justavaloare” și pentru americanismul născând, Stendhal glorifica epopeea imperială : „Pe atunci toată lumea avea fața palidă și fiecare se gândea la el însuși fără fățărnicie” scrie el din Trieste, în 19 Februarie 1831, d-nei Rubempré.Este una din frazele lui Stendhal pe care îmi place să o citez , o consider drept extrem de caracteristică și minunat de explicită pentru a desemna epocile tari în care ambiția, acest extraordinar isvor de energie, scutură omenirea adormită și readuce la viață lumi nebănuite !). „Oroarea ce o simt împotriva a tot ce e josnic, este legendară”, scrie el mai târziu în Souvenirs d’Egotisme, iar în prefața notelor rămase din Vie de Napoléon el insistă asupra disprețului ce îi inspiră „tot ce vine dupe Bonaparte”. Câteodată întâlnim în Stendhal un politician rece, am spune chiar un Machiavel ce se ignorează. De cele mai multe ori însă marele scriitor nu se lasă condus decât de sensibilitate : tema însușirilor revine constant în scrierile și în viața lui, și joacă un rol preponderent în judecățile emise de el, calitate aleasă și rară ce constitue valoarea incontestabilă a câtorva scriitori de seamă. Sensibilitatea lor fină și niciodată în flagrant delict de vulgaritate, sensibilitatea lor permanentă, pe care uu te miri ce o transformă în ironie cinică și mușcătoare, dau acestor scriitori un simț ascuțit al realității, îi împiedică să devină „sentimentali” — în sensul peiorativ al cuvântului, — le permite în sfârșit să decidă dintr’o singură privire ce e sănătos sau ce e putred, ce înalță sau ce degradează. Stendhal a fost judecat în felurite chipuri de contimporanii săi, dar toți criticii sunt de acord în a recunoaște că era un om de onoare, o inimă de o delicatețe rară dar ascunsă sub un cinism mefistofelic. Nu suferea plictiseala, iar elanurile sale generoase înghețau de îndată ce se vedea amenințat de duioșie, convins fiind că elanul înalță în timp ce duioșia degradează. Aceste nuanțe nu sunt simțite de mulți lectori, majoritatea lor pun pe Stendhal în tovărășia celor ce poartă eticheta de „hussari romantici”. Hussardul nostru scria lui Delacroix : „Să nu lași să îți scape nimic din ceea ce ți-ar ajuta să devii mare”. Dacă ne aducem aminte că mai presus de toate el ținea la adevăr și la spontaneitate, sentimente pure prin excelență — pure de orice afectațiune, bine înțeles, — că avea o ură înverșunată în contra a tot ce era „fabricat”, vom înțelege preferința sa pentru generalul Bonaparte. (Urmare din pag. 2-a) Poate că trecuse de mult de obezul nopții. Afară era o liniște și un întuneric din cele care trebue să înspăimânte și duhurile necurate ale beznei. In adăpost, puțina căldură pe care o făcusem cu câteva așchii mai mult putrede dintr’o traversă de cale ferată, se risipise de mult și odată cu ea începuse să mă lase și slaba lumină a unui opaiț. Mai aveam însă încă o feștilă mică, așa că nu mă culcai și continuai să scriu în carnetul meu. 23.III. ...Ploaie și liniște, liniște și ploaie, care e mai mare din amândouă, nu știu. In față, Rușii nu mai merg prin șanțuri ca pe bulevarde, rar se mai vede câte unul-doi, departe, acolo unde mitraliera nu-i poate ajunge și unde tunul nu se obosește să tragă. Când îi prind în lunetă, îi urmăresc până când intră în vreun adăpost sau până nu-i mai pot vedea; par fantomele unei miniaturi sau niște ființe ciudate de Bruegel, văzute dintr-o perspectivă înaite. In zorii zilei au avut mult de lucru: și-au cărat răniții și morții atacului din ajun. Câțiva din răniții lor au fost aduși de infanteriștii din stânga observatorului meu. Printre ei, e și un ofițer căzut mai mult prizonier decât rănit; când e interogat, tace ca un Scaevola și nu se poate afla dela el, decât că atacul de eli, intenționat pe lângă limane în două direcții, urmărea o încercuire în stil mare și o amenințare în același timp a sectorului vecin. Răniții sunt îmbrăcați prost și pestriț și unora le lipsesc și cămășile. Sanitarii noștri i-au pansat pe cât au putut și in scurt timp vor fi evacuați în spate, la ambulanță. Unul din răniți e lovit atât de rău la cap și la piept, că ne închipuim numai că ar mai putea trăi. Parcă ar fi un portret al morții, coborît în rama însângerată a tărgii. Când îl privesc, uit că e Rus și că eri numai, din mitraliera lui au sburat mii și mii de spectre ale morții și încerc să-i las la căpătâi puțină ciocolată. Doctorul mă prelung și din surâsul lui privește înțeleg inutilitatea și ironia bunăvoinței mele. Rusul, îmi spune surîsul doctorului, a murit de mult... * ...Așadar peste trei luni, voiu avea trei ani, de când, ca un credincios musulman care-și leapădă încălțămintea la intrarea într’o geamie, mi-am lăsat existența mea lineară și anonimă undeva departe, la peste 1500 km., pentru ca din mersul meu aproape numai pe sub pământ Și numai pe lângă granițele amenințătoare ale morții, să câștig luminile unei optici inedite a lumii și a destinelor. In tot acest timp — O! cât de ridicul îmi pare acum zâmbetul cu care citeam altădată istoria spartanilor !... — trăit din șanț în șanț, din tranșee în tranșee și din groapă în groapă, nu știu dacă am vorbit cât vorbește un om obișnuit în câteva săptămâni; nu am avut însă niciodată vreun regret, deși m’au încercat tot atâtea sincope de nesfârșite bucurii și desnădejdi. Amintirea acestui timp mă tem că va fi gloria mrea de totdeauna și nu știu dacă nu-mi va întuneca și trecutul și viitorul. Ce va putea însemna o întoarcere și ce va putea însemna viitorul nici nu mă întreb. Mă îngrozește însă numai și gândul, că Musset n’a greșit în Confesiunile sale, când a insinuat că după aventura napoleoniană, singura destindere a tinereții franceze au fost bordelurile. Ceea ce îmi va părea totuși mai târziu chinuitor în acest alibiu subteran de trei ani, va fi amintirea unei singurătăți cotropitoare, resimțită și ca un privilegiu și ca un naufragiu. Nu voiu avea dar să-mi reproșez nimic niciodată, dacă lirismul meu compasional va avea de suferit și dacă, cine știe, nu voiu rămâne toată viața un mizantrop. In trei ani de singurătate care m’a înlănțuit ca o plasă de păianjen și runa supt ca o ventuză, nu puteam ajunge alftunde: soliloquiile n’au dus de altfel niciodată decât ’a mizantropie, după cum mizantropia la rândul ei, n’a putut duce decât la soliloquiu (soliloquiile care au dus și la filosofie sau poezie, n’au fost în realitate soliloquiile acelei sngurătăți care-ți lipsește gândul de inițiativă făcându-l inert, ci soliloquii cu program, solilogutti de ședință ; — am avut cândva un prieten poet, care se lăuda cam așa, în seara asta fac o ședință în care trebue să scriu cinci poezii ; inspiratul meu prieten cultiva însă până într’atâta relațiile de tot felul, că dacă până la urmă a fost scutit de stima poeziei, n’a fost scutit totuși de stima unui premiu). O! Știu! Un filosof care era Nietzsche îmi pare, se plângea într’un oarecare paragraf, că orașele civilizației moderne sunt lipsite de acele galerii singuratice prielnice gândirii, în care până și un preot ar profana tăcerea cu o rugăminte auzită de toți. Dar iată, galeriile visate și regretate de Nietzsche, sunt aici: sunt șanțurile, sunt tranșeele și este toată viața asta (Urmare în pas. 2-a) PRETEXTE DIALOG INTRE DOUA UMBRE de STELIAN TECUCIANU HIATUSUL CONȘTIINȚA-LUME de CONSTANTIN MICU Dintre toate ființele care se află pe pământ, omul este singura care posedă conștiința clară a existenței unei realități externe. Am putea spune chiar că fenomenul cel mai caracteristic alpersonalității umane — conștiința de sine — nu este alceva decât expresia antinomiei profunde dintre om și restul lumii înconjurătoare. Dacă omul ar face parte integrantă din natură, dacă regatul lui ar fi în această lume, scânteia conștiinței de sine nu s’ar fi trezit niciodată în el. La baza conștiinței de sine a omului stă spiritualitatea lui, diferența lui de structură față de restul lumii materiale.Simțire, mișcare, dorințe, într’un cuvânt un suflet, au și animalele, conștiință de sine are numai omul. Numai el știe că are un eu, că are o individualitate, că are așadar o limită, căci individualitate înseamnă limită. A ști că la capătul corpului său se termină ființa sa și că dincolo de sine se găsește altceva decât ființa sa, nonființa sa, non-eul său, iată în ce constă caracteristica psihismului uman. Am putea de aceea, defini conștiința de sine a omului fie zicând că ea este conștiința eului, fie că e conștiința non-eului. Având conștiința eului, omul are totodată conștiința a ceva ce se opune eului sau față de care el se distinge. Acest ceva este non-ființa, non-eul, sau, cu alte cuvinte, lumea externă (). Iată pentru ce fiind singura ființă pe deplin conștientă de sine, omul e totodată singura ființă conștientă de realitatea neființei, a ceea ce el nu este, a lumei externe. Și iată pentru ce singur omul s’a ridicat în fața naturii, ca în fața unei realități streine, cu conștiința clară că ea îi este opusă și cu voința fermă de a o cunoaște și a o domina. Celelalte ființe de pe pământ trăesc în somnul naturii. Ele nu se simt ca fiind în opoziție cu restul lumii înconjurătoare ci, dimpotrivă, ea fiind legate de aceasta din urmă. Intre ele și natură nu există un hiatus ci o perfectă continuitate. Materia este, în organismele animale, la ea acasă. Cu totul altfel la om. Aici materia organismului este subordonată voinței spiritului. Corpul uman nu este lăsat să participe, prin funcțiunile și tendințele lui materiale, în ordinea naturii, ci este scos, prin forța spiritului care-l însuflețește, de sub raza ei de acțiune, izolat față de influențele ei, sustras determinismului ei orb, legilor necesităților ei inexorabile și constrâns să se miște într’o ordine nouă, aceea a principiilor, a regulelor de conduită, a moravurilor, a credințelor, a conveniențelor sociale. Iată pentru ce insăși impulsiunile materiale ale organismului nu mai au la om nici forța, nici uniformitatea, nici necesitatea instinctelor animale. Nu se poate vorbi de existența unor instincte biologice la om, pentru că materia corpului uman nu mai ascultă de determinismul general al materiei, ci este supusă autorității voinței. Aceeași impulsiune biologică este îmbrăcată în forme diferite și îndreptată în sensuri diferite, după forma și direcția voinței. Fiind conștiință de sine, ceea ce înseamnă realitate spirituală opusă naturii, omul se opune mai întâi naturii din el, făcând ca materia propriului lui corp să devină susceptibilă de a realiza valori spirituale, trecând apoi la transformarea naturii din afara lui, pe care o modifică după chipul și asemănarea lumei lui interne. Corolarul necesar al conștiinței de sine a omului, a facultății sale sapiens, este dinamismul existenței sale, puterea sa faber. Simțindu-se separat de natură, el caută să se realizeze prin ceea ce-l separă și-l distinge de natură, dând adică liber curs de manifestare forțelor sale spirituale. In felul acesta, el se afirmă în univers ca o ființă dinamică, activă, creatoare. Semnul distinctiv al existenței sale este activitatea creatoare. In timp ce toate viețuitoarele s’au adaptat la natură, omul tinde la transformarea naturii, prin muncă. Zadarnic se va încerca a se găsi o explicație „naturală” a fenomenului uman muncă. Nu se va ajunge niciodată a se înțelege originea acestui fenomen excepțional în univers, atâta vreme cât se va continua a se jertfi pe altarul teoriilor empiro-pozitiviste. Originea muncii nu stă în „lupta pentru existență”, în „nevoile biologice” în „utilitatea” materială, căc în acest caz ea ar trebui să fie un mod normal de comportare al tuturor viețuitoarelor de pe pământ. In realitate, munca, sub forma ei creatoare de efecte și situații noui, munca într’atât ca izvor de valori spirituale, munca într’atât ca mijloc de transformare a naturii nu este cunoscută decât omului. Ca atare, originea ei trebue să derive din insăși alcătuirea specială a psihismului uman. Munca este instrumentul perfectibilității umane, este modul tipic de manifestare a omului ca om, izvorând din faptul conștiinței de sine a omului, din tendința ei de a se opune lumii externe și de a o face să realizeze valorile pe care ea și le propune. Subversiunea universului, iată ce este munca, înfruntare fățișă a naturii, violentare a legilor ei, transformare a chipului ei, în aceasta stă semnificația muncii. Nu „natura” l-a silit pe om ca să lucreze, căci în acest caz munca ar trebui să fie instrumentul robirii omului față de natură, în timp ce ea este instrumentul maxim al libertății sale. Nu omul ascultă de natură prin muncă, ci dimpotrivă, grație muncii, natura ascultă de om. Orientarea ideală a muncii, aceea prin care ea transformă lucrurile din natură în valori culturale, fie că e vorba de cultivarea unui lan de grâu, de transformarea în energie industrială a unei căderi de apă, de zidirea unei biserici sau de modelarea unei statui dintr’un bloc inform de piatră, nu isvorăște din natură, ci din activitatea spiritului uman, care modelează lucrurile externe după forma voinței sale, făcând materia să ia chipul ideii, realul să devină copia idealului. Omul nu muncește în sensul în care păianjenul își țese pânza lui sau în sensul în care albina își făurește fagurele de miere. Ne-am obișnuit să numim cu acelaș termen două moduri de manifestare diametral opuse. Căci, în afară de faptul că păianjenul și albina — pentru că să ne menținem la aceleași exemple — își exercită munca lor în mod mecanic, fără reprezentarea prealabilă și rațională a scopului, ce le este fixat odată pentru totdeauna prin însăși alcătuirea lor somatică (fapt care explică pentru ce acest gen de activitate nu este modificabil și perfectibil) dar „munca“ aceasta animală nu va fi niciodată creatoare de valori spirituale. Ea se desfășoară pe planul și în direcția naturii și nu aduc un surplus față de elementele ei. Omul realizează însă prin muncă valori noui, exterioare naturii. (Urmare în pag. 3-a)