Universul Literar, 1944 (Anul 62, nr. 19-35)

1944-07-10 / nr. 19

A PROPR lETAR; SOC. AN „UNIVERSUL** BUCUREȘTI, BRIZOIANU u­­ «, DIRECTOR ȘI AC­TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 1 merit 1 sub No. 163 Trib. Ilfov ä 1 y ABONAMENT Bi autorități si instituții 1600 fii p­articular* 12 luni 800 „ 6 luni 410 „ REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI I Str. Brezohau S3—ti TELEFON L30.K­ „n O Anul Lm Nr. 19 ,p"‘ * 3­0,1 "­­ > LUNI IO IULIE 1944 » R­E­T­IS­­ 24 IFI t A * f ^ L " $► ' Redactor responsabil": TRAIAN CHELARID Cărți vechi și răspunsuri noi In această vacanță a spiritului la care suntem constrânși cu toții, am citit multe cărți care așteptau în bibliotecă, și printre ele, Notre inquietude, a lui Daniel Rops. E un volum de esseuri apărut în 1927, despre care s’a vorbit și la noi — o carte „veche“ care ar fi putut rămâne nouă până astăzi, dacă nu intervenea al doilea răsboi mondial. A citi astfel de cărți cu întârziere nu e întot­deauna o pierdere de timp și vom vedea în­dată de ce. Cartea deșileaite faimoasa proble­mă a inchietudinii, a incertitudinii, a ne­liniștii care stăpânea sufletele și îndeosebi cele tinere, după primul război mondial. Ea este, deci, o carte a generației noastre, a a­­cestei generații care, după un termen deve­nit comun, și-a închegat existența „între două cataclisme“. Cu o subtilitate de fran­cez avizat și cu o informație multiplă, Da­niel Rops analizează noțiunea de închietu­­dine de la aspectul ei etimologic până la ca moral și spiritual, căutând să definească aproape matematic natura acestei stări par­ticulare care a cuprins omenirea în faza post-belică. Unul dintre cele mai tulburătoare feno­mene, aș zice de ordin livresc, care se petre­ce sub ochii noștri, este acela al îmbătrâni­rii rapide a cărților și a sensului lor. In vre­muri de stabilitate, mentalitatea noastră se menține pe un nivel continuu și de pe acest nivel noi formulăm judecăți critice sau de poziție asupra operelor și a oamenilor cu iluzia absolutului. De fapt, această iluzie este necesară, ea fiind elementul de coeziune al structurii noastre „originale“ dintr’o anu­mită epocă. Prin aceasta, istoricul ideilor deosebește epocă de epocă: prin caracterul iluziilor care au stăpânit deceniul, veacul oi mileniul respectiv. Răsboiul, prin comoțiile morale pe care le produce, schimbă brusc perspectiva noastră interioară și modifica­rea revoluționară a mentalității duce la re­lativizarea iluziilor imediat anterioare. Ab­solutul cu care june cam ieri oamenii și o­­perele a devenit, peste noapte, relativ și ori­ginal, un simplu aspect posibil din cele o mie și anal­ide aspecte c­u ca­re pot fi apre­ciate problemele omului și ale vieții. In felul acesta, răsboiul trimite la anticar o sumă impresionantă de cărți „vii“, dându-le ca­racter de curiozitate, de obiect de muzeu spiritual. (Cărțile mari, desigur, sunt acelea care pot birui răsboaele, adică acest feno­men de cutremur spiritual, care modifică straturile conștiinții umane, din generație în generație). Dacă aș fi citit Notre inquietu de acum cinci ani, altele ar fi fost emoțiile, satisfac­țiile și judecățile, fiindcă aveam o altă men­talitate. Dacă aș fi citit mult mai târziu această carte (să zicem peste zece ani, op­timist, nu? Un om, cât de tânăr, nu poate da astăzi astfel de întâlniri...) iarăși, cred că aș fi priceput-o cu totul altfel. Fiindcă e de DAN PETRAȘINCU vorba de o problemă imediată, cu contururi delimitate în timp și spațiu, deși, într’o altă ordine de idei, permanentă și „absolută“. M­­’am simțit, anume, citind cu întârziere această carte, un om cu două vieți. Una, cea a tânărului crescut în timpul răsboiului tre­cut, cu toate tarele și voluptățile crizei de atunci, creațiune și subiect al temei desbă­­tută de Daniel Rops; a doua, cea a omului de o relativă maturitate, trecut peste Rubi­­conul celui de al doilea război mondial, avand aici o altă perspectivă asupra trecu­tului imediat, altă mentalitate și, în conse­cință, posedând alte concluzii decât­­ ar fi putut avea oamenii ce au murit în pragul acestei noi conflagrații. Un Alain Fournier, de pildă, sau un Charles Péguy, morți în răsboiul trecut, n’ar fi putut ajunge nicio­dată la această perspectivă asupra propriei lor epoci, perspectivă pe care o avem noi, oamenii unui intermezzo atât de vast... Nouă ne-a fost dat să tragem concluziile unei epoci care părea cu­ parantezele deschise în infinit, imposibil de adunat între două semne carac­­teriologice precise. Citind acum cinci ani cartea, m’aș fi aflat într’ânsa; astăzi, aflându-mă în afara ei, pot avea nu numai sentimentul de libertate, ci și posibilitatea unui paralelism — care se bizue pe însuși dublul ființării noastre in­termediare. Inchietudinea de care vorbește Daniel Rops in 1927 are două înfățișări: una specială, a vremii, și alta permanentă, a omului. Nu vom vorbi de indhietudinea „esențială”, care este o calitate eternă, însăși condiția creației omenești. Sau vom vorbi altădată, prezen­tând-o ca pe o sinteză a celeilalte, chiar pe planul social. Din perspectiva de astăzi, Insă, vedem — și nu mai încape nici o îndoială — că a existat o epocă a trecutului răsboi mon­dial, care începe cam prin 1910 și sfârșește în 1939, o epocă delimitată, cu bucuriile și cu sufer­ințele ei. E o inlanțuire la al cărei capai ne aflăm noi — și pentru moment putem spune atât, neștiind dacâ viitorul va accepta această clasificare. Fără să fie sistematizată dogmatic, cartea­­ de essteuri a lui Daniel Rops — pe un înalt interes documentar azi, pentru noi — se împarte in trei părți distincte și armonice: Lauda (sau analiza) inchietu­­dinii, în care autor­ul stabilește existența a­­cestei neliniști speciale la tineretul „contem­poran“. Asupra unei generații noi, în care constată gustul exagerat al absolutului și hamletizarea până la pânzele albe (simpto­­me, spune el, de decadență, confirmate la începuitul și la sfârșitul fiecărei civilizații) ; și Poziții în fața închietudinii, în care ia ea obiect operele unor Andre Gide, Paul Valery, Charles Maurras, Benda, considerându-le pietre de hotar solide la răscrucea vremii. (Urmare în pag. 2-a) DE LA EFORT LA PROGRES de DUMITRU IMBRESCU Ar fi o credință nejustificată ca actuala noastră generație să pretindă, ca fiind numai apanajul ei, starea de presti­giu și progres în toate ramuri­le de activitate. Progresul nu se poate realiza dintr-odată, ci treptat, mobilizând, în spriji­nul său, eforturile coordonate ale tuturor factorilor de crea­ție și ale tuturor generațiilor umane. Progres­ n­u înseamnă numai o simplă culme atinsă și fără ni­ci­un suport de sus­ținere. Prin progres se înțelege o operă pornită de la adânci te­melii, căreia i se adaugă: clipă de cli­pă, sforțarea întărită și susținută a tuturor timpurilor. "Nu se poate vorbi despre pro­gres ca, aparținând in totul și exclusiv timpurilor moderne. El nu’ar fi putut să se plămă­dească, fără să se­­ bizue pe cele mai vechi sforțări ale­­ omeni­­rei, care, de la primul pas de a­­firmare, a tins spre făgașul unor opere de progres, menite să-i înlesnească o viață de un nivel mai ridicat. Progresul marchează, în realizările sale, etapele cele mai importante din evoluția omenirii. Primul lui temei se pierde în subteranele primitivității, având suficiente dovezi că și omul primitiv năzuit în căutarea unor forme­­ de viață mai ușoară, care să-l diferențieze de celelalte ani­male, cu care ducea traiu co­mun. Pornind de la acel act ini­țial, care se confundă, vin ti­mp, cu prima manifestare conștien­tă a omului, desprins din com­plexitatea lui biologică, pro­gresul s-a mai afirmat treptat și lent. El­­ a trebuit să aștepte întotdeauna ca omul, trecând prin fazele sale specifice de e­­voluție,­­să urce spre culmile luminoase a­le civilizației. Ur­cușul a fost geu și une­ori du­reros. Pe om l-au împiedicat, în drumul spre progres, nu nu­mai forțele exterioare, ci de­seori și propria sa structură. Adoptând moravuri și menta­lități, care l-au pus în depen­dență de elemente din afara naturii sale, el a uitat veacuri și milenii întregi, că adevărata forță de creație se află în sine însuși, nu în manifestările sim­bolice înconjurătoare. Omul, sclav magiei și cultului păgân, s’a simțit "obligat să se opreas­că din mers, sub sancțiunea in­terdicției­­ mistice. "Chiar și da­că în această perioadă de timp, i s’au relevat unele adevăruri și elemente de progres, faptele se datorau întâmplării și une­ori unor individualități­­ îndrăs­­nețe, care riscau să contravină sistemului consacrat. Progresul a trebuit să răsbată prin epoci întunecate de obscurantism și teroare mistică. Elementele Im au fost socotite mai întotdeau­na inovații­­ periculoase și uzur­patoare pentru tradițiile con­­sacrate. Conservatorismul făcând­­ el însuși parte din moravurile și mentalitatea mistică, în faza de copilărie a intelectului u­­man a ținut multă vreme ideia de progres sub puterea lui uci­gătoare. Forțele creatoare izo­late și latente în mijlocul mas­­selor nu s’au putut afirma, toc­mai din teama de a nu fi re­primate și de a fi astfel scoase (Urmare în pag. 3-a) AUREL JIQUIDI Ora închiderii STENDHAL NAPOLEON de DOROTHEA CHRISTESCU C­ne nu își amintește de admirabilul început al roma­nului La Chartreuse de Par­­me : „La 15 Mai 1796, gene­­­­ralul Bonaparte își făcu in­­­trarea în Milano, în fruntea „tinerei armate a Italiei, care­­,trecuse victorioasă la Lodi „și făcea știut lumei întregi „că după atâtea secole, Cezar­­ și Alexandru aveau un suc­­­cesor” ? Stendhal arătase întotdea­­­­una lui Napoleon o pasiune care în saloanele Restaurației trecea drept excesivă. Entu­ziasmul său se adresa mai ales tânărului general al campaniei din Italia. Frag­mentele din Vie de Napo­leon, pe care scriitorul fran­cez ni le-a lăsat, se opresc imediat după Rivoli, și unul din ultimele capitole se inti­tulează : „Sfârșitul timpuri­lor eroice ale lui Napoleon”. Sub Restaurație, din ura împotriva iezuitismului, și sub Louis-Philippe, din dis­preț profund pentru „justa­­valoare” și pentru america­nismul născând, Stendhal glorifica epopeea imperială : „Pe atunci toată lumea avea fața palidă și fiecare se gân­dea la el însuși fără fățărni­cie” scrie el din Trieste, în 19 Februarie 1831, d-nei Ru­­bempré.­­Este una din frazele lui Stendhal pe care îmi place să o citez , o consider drept extrem de caracteristică și minunat de explicită pentru a desemna epocile tari în care ambiția, acest extraordinar isvor de energie, scutură o­­menirea adormită și readuce la viață lumi nebănuite !). „Oroarea ce o simt împo­triva a tot ce e josnic, este legendară”, scrie el mai târ­ziu în Souvenirs d’Egotisme, iar în prefața notelor rămase din Vie de Napoléon el insistă asupra disprețului ce îi in­spiră „tot ce vine dupe Bo­naparte”. Câte­odată întâlnim în Stendhal un politician rece, am spune chiar un Machiavel ce se ignorează. De cele mai multe ori însă marele scriitor nu se lasă condus decât de sensibilitate : tema însușiri­lor revine constant în scrie­rile și în viața lui, și joacă un rol preponderent în jude­cățile emise de el, calitate a­­leasă și rară ce constitue va­loarea incontestabilă a câtor­va scriitori de seamă. Sensi­bilitatea lor fină și niciodată în flagrant delict de vulgari­tate, sensibilitatea lor perma­nentă, pe care uu te miri ce o transformă în ironie cinică și mușcătoare, dau acestor scriitori un simț ascuțit al realității, îi împiedică să de­vină „sentimentali” —­ în sensul peiorativ al cuvântu­lui, — le permite în sfârșit să decidă dintr’o singură privire ce e sănătos sau ce e putred, ce înalță sau ce degradează. Stendhal a fost judecat în felurite chipuri de contimpo­ranii săi, dar toți criticii sunt de acord în a recunoaște că era un om de onoare, o inimă de o delicatețe rară dar as­cunsă sub un cinism mefisto­felic. Nu suferea plictiseala, iar elanurile sale generoase înghețau de îndată ce se ve­dea amenințat de duioșie, convins fiind că elanul înalță în timp ce duioșia degradea­ză. Aceste nuanțe nu sunt simțite de mulți lectori, ma­joritatea lor pun pe Stendhal în tovărășia celor ce poartă eticheta de „hussari roman­tici”. Hussardul nostru scria lui Delacroix : „Să nu lași să îți scape nimic din ceea ce ți-ar ajuta să devii mare”. Dacă ne aducem aminte că mai presus de toate el ținea la adevăr și la spontaneitate, sentimente pure prin exce­lență — pure de orice afecta­­țiune, bine înțeles, — că avea o ură înverșunată în contra a tot ce era „fabricat”, vom înțelege preferința sa pentru generalul Bonaparte. (Urmare din pag. 2-a) Poate că trecuse de mult de obe­zul nopții. Afară era o liniște și un întuneric din cele care trebue să înspăimânte și duhurile necurate ale beznei. In adăpost, puțina căldură pe care o făcusem cu câteva așchii mai mult putrede dintr’o traversă de cale ferată, se risipise de mult și odată cu ea începuse să mă lase și slaba lumină a unui opaiț. Mai a­­veam însă încă o feștilă­­ mică, așa că nu mă culcai și continuai să scriu în carnetul meu. 23.III. ...Ploaie și liniște, liniște și ploaie, care e mai mare din amândouă, nu știu. In față, Rușii nu mai merg prin șanțuri ca pe bulevarde, rar se mai vede câte unul-doi, departe, acolo unde mitraliera nu-i poate ajunge și unde­­ tunul nu se obosește să tra­gă. Când îi prind în lunetă, îi urmă­resc până când intră în vre­un adă­post sau până nu-i mai pot vedea; par fantomele unei miniaturi sau niște ființe ciudate de Bruegel, vă­zute dintr-o perspectivă înaite. In zorii zilei au avut mult de lucru: și-au cărat răniții și morții atacului din ajun. Câțiva din răniții lor au fost aduși de infanteriștii din stânga observatorului meu. Printre ei, e și un ofițer căzut mai mult prizonier decât rănit; când e interogat, tace ca un Scaevola și nu se poate afla dela el, decât că atacul de eli, in­tenționat pe lângă limane în două direcții, urmărea o încercuire în stil mare și o amenințare în același timp a sectorului vecin. Răniții sunt îm­brăcați prost și pestriț și unora le lipsesc și cămășile. Sanitarii noștri i-au pansat pe cât au putut și in scurt timp vor fi evacuați în spate, la ambulanță. Unul din răniți e lo­vit atât de rău la­ cap și la piept, că ne închipuim numai că ar mai putea trăi. Parcă ar fi un portret al morții, coborît în rama însângerată a tăr­­gii. Când îl privesc, uit că e Rus și că eri numai, din mitraliera lui au sburat mii și mii de spectre ale mor­ții și încerc să-i las la căpătâi puți­nă ciocolată. Doctorul mă prelung și din surâsul lui privește înțeleg inutilitatea și ironia bunăvoinței mele. Rusul, îmi spune surîsul doc­torului, a murit de mult... * ...Așa­dar peste trei luni, voiu a­­vea trei ani, de când,­ ca un credin­cios musulman care-și leapădă în­călțămintea la intrarea într’o gea­mie, mi-am lăsat existența mea li­neară și anonimă undeva departe, la peste 1500 km., pentru ca din mersul meu aproape numai pe sub pământ Și numai pe lângă granițele amenin­ță­toare ale morții, să câștig luminile unei optici inedite a lumii și a des­tinelor. In tot acest timp — O! cât de ri­dicul îmi pare acum zâmbetul cu care citeam altădată istoria spar­tanilor !... — trăit din șanț în șanț, din tranșee în tranșee și din groapă în gro­apă, nu știu dacă am vorbit cât vorbește un om obișnuit în câ­teva săptămâni; nu am avut însă nici­odată vreun regret, deși m’au încer­cat tot atâtea sincope de nesfârșite bucurii și desnădejdi. Amintirea a­­cestui timp mă tem că va fi gloria mrea de totdeauna și nu știu dacă nu-mi va întuneca și trecutul și vii­torul. Ce va putea însemna o în­toarcere și ce va putea însemna vii­torul nici nu mă întreb. Mă îngro­zește însă numai și gândul, că Mus­set n’a greșit în Confesiunile­ sa­le, când a insinuat că după aventu­ra napoleoniană, singura destindere a tinereții franceze au fost bordelu­rile. Ceea ce îmi va părea totuși mai târziu chinuitor în acest alibiu sub­teran de trei ani, va fi amintirea unei singurătăți cotropitoare, resim­țită și ca un privilegiu și ca un nau­fragiu. Nu voiu avea dar să-mi re­proșez nimic niciodată, dacă liris­mul meu comp­asional va avea de suferit și dacă, cine știe, nu voiu ră­mâne toată viața un mizantrop. In trei ani de singurătate care m’a în­lănțuit ca o plasă de păianjen și runa supt ca o ventuză, nu puteam ajun­ge alftunde: soliloquiile n’au dus de altfel niciodată decât ’a mizantro­pie, după cum mizantropia la rân­dul ei, n’a putut duce decât la soli­­loquiu (soliloquiile care au dus și la filosofie sau poezie, n’au fost în rea­litate soliloquiile acelei s­ngurătăți care-ți lipsește gândul de inițiativă făcând­u-l inert, ci soliloquii cu pro­gram, solilogutti de ședință ; — am avut cândva un prieten poet, care se lăuda cam așa, în seara asta fac o­ ședință în care trebue să scriu cinci poezii ; inspiratul meu prieten cultiva însă până într’atâta rela­țiile de tot felul, că dacă până la urmă a fost scutit de stima poe­ziei, n’a fost scutit totuși de stima unui premiu). O! Știu! Un filosof care era Nietzsche îmi pare, se plân­gea în­tr’un oarecare­ paragraf, că o­­rașele civilizației moderne sunt lip­site de acele galerii singuratice pri­elnice gândirii, în care până și un preot ar profana tăcerea cu o rugă­minte auzită de toți. Dar iată, ga­leriile visate și regretate de Nietz­sche, sunt aici: sunt șanțurile, sunt tranșeele și este toată viața asta (Urmare în pas­. 2-a) PRETEXTE DIALOG INTRE DOUA UMBRE de S­TE­LI­AN TECUCIANU HIATUSUL CONȘTIINȚA-LUME de CONSTANTIN MICU Dintre toate ființele care se află pe pământ, omul este singura care posedă conștiința clară a existenței unei rea­lități externe. Am putea spune chiar că fenomenul cel mai caracteristic al­­personalității umane — conștiința de sine — nu este alceva decât expresia antinomiei profunde dintre om și restul lumii înconjurătoare. Dacă omul ar face parte integrantă din natură, dacă regatul lui ar fi în această lume, scânteia conștiinței de sine nu s’ar fi trezit nicio­dată în el. La baza conștiinței de sine a omului stă spiri­tualitatea lui, diferența lui de structură față de restul lumii materiale.­­Simțire, mișcare, dorințe, într’un cuvânt un su­flet, au și animalele, conștiință de sine are numai omul. Numai el știe că are un eu, că are o individualitate, că­ are așa­dar o limită, căci individualitate înseamnă limită. A­ ști că la capătul corpului său se termină ființa sa și că dincolo de sine se găsește altceva decât ființa sa, non­­ființa sa, non-eul său, iată în ce constă caracteristica­­ psi­hismului uman. Am putea de aceea, defini conștiința de sine a omului fie zicând că ea este conștiința eului, fie că e­­ conștiința non-eului. Având conștiința eului, omul are totodată conștiința a ceva ce se opune eului sau față de care el se distinge. Acest ceva este non-ființa, non-eul, sau, cu alte cuvinte, lumea externă (). Iată pentru ce fiind singura ființă pe deplin conștientă de sine, omul e tot­odată singura ființă conștientă de realitatea neființei, a ceea ce el nu este, a lumei externe. Și iată pentru ce singur omul s’a ridicat în fața naturii, ca în fața unei realități streine, cu conștiința clară că ea îi este opusă și cu voința fermă de a o cunoaște și a o domina. Celelalte ființe de pe pământ trăesc în somnul naturii. Ele nu se simt ca fiind în opoziție cu restul lumii înconjurătoare ci, dimpotrivă, ea fiind legate de aceasta din urmă. Intre ele și natură nu există un hiatus ci o perfectă continuitate. Materia este, în organismele animale, la ea acasă. Cu totul altfel la om. Aici materia organismului este subordonată voinței spiri­tului. Corpul uman nu este lăsat să participe, prin funcți­unile și tendințele lui materiale, în ordinea naturii, ci este scos, prin forța spiritului care-l însuflețește, de sub raza ei de acțiune, izolat față de influențele ei, sustras deter­minismului ei orb, legilor necesităților ei inexorabile și constrâns să se miște într’o ordine nouă, aceea a princi­piilor, a regulelor de conduită, a moravurilor, a credințe­lor, a conveniențelor sociale. Iată pentru ce insăși impulsiu­nile materiale ale organismului nu mai au la om nici forța, nici uniformitatea, nici ne­cesitatea instinctelor ani­male. Nu se poate vorbi de existența unor instincte biolo­gice la om, pentru că materia corpului uman nu mai ascultă de determinismul general al materiei, ci este supusă auto­rității voinței. Aceeași impulsiune biologică este îmbrăcată în forme diferite și îndreptată în sensuri diferite, după forma și direcția voinței. Fiind conștiință de sine, ceea ce înseamnă realitate spirituală opusă naturii, omul se opune mai întâi naturii din el, făcând ca materia propriului lui corp să devină susceptibilă de a realiza valori spirituale, trecând apoi la transformarea naturii din afara lui, pe care o modifică după chipul și asemănarea lumei lui interne. Corolarul necesar al conștiinței de sine a omului, a fa­cultății sale sapiens, este dinamismul existenței sale, pute­rea sa faber. Simțindu-se separat de natură, el caută să se realizeze prin ceea ce-l separă și-l distinge de natură, dând adică liber curs de manifestare forțelor sale spiri­tuale. In felul acesta, el se afirmă în univers ca o ființă dinamică, activă, creatoare. Semnul distinctiv al existenței sale este activitatea creatoare. In timp ce toate viețuitoa­rele s’au adaptat la natură, omul tinde la transformarea naturii, prin muncă. Zadarnic se va încerca a se găsi o explicație „naturală” a fenomenului uman muncă. Nu se va ajunge niciodată a se înțelege originea acestui fenomen excepțional în uni­vers, atâta vreme cât se va continua a se jertfi pe altarul teoriilor empiro-pozitiviste. Originea muncii nu stă în „lup­ta pentru existență”, în „nevoile biologice” în „utilitatea” materială, căc în acest caz ea ar trebui să fie un mod normal de comportare al tu­turor viețuitoarelor de pe pă­mânt. In realitate, munca, sub forma ei creatoare de efecte și situații noui, munca într’atât ca izvor de valori spiri­tuale, munca într’atât ca mijloc de transformare a naturii nu este cunoscută decât omului. Ca atare, originea ei tre­bue să derive din insăși alcătuirea specială a psihismului uman. Munca este instrumentul perfectibilității umane, este modul tipic de­­ manifestare a omului ca om, izvorând din faptul conștiinței de sine a omului, din­­ tendința ei de a se opune lumii externe și de a o face să realizeze valorile pe care ea și le propune. Subversiune­a universului, iată ce este munca, înfruntare fățișă a naturii, violentare a legilor ei, transformare a chipului ei, în aceasta stă semnificația muncii. Nu „natura” l-a silit pe om ca să lucreze, căci în acest caz munca ar trebui să fie instrumentul robirii omului față de natură, în timp ce ea este instrumentul maxim al libertății sale. Nu omul ascultă de natură prin muncă,­ ci dimpotrivă, grație muncii, natura ascultă de om. Orienta­rea ideală a muncii, aceea prin care ea transformă lucru­rile din natură în valori culturale, fie că e vorba de cul­tivarea unui lan de grâu, de transformarea în energie in­dustrială a unei căderi de apă, de zidirea unei biseri­ci sau de modelarea unei statui dintr’un bloc inform de piatră, nu isvorăște din natură, ci din activitatea spiritului uman, care modelează lucrurile externe după forma voinței sale, făcând materia să ia chipul ideii, realul să devină copia idealului. Omul nu muncește în sensul în care păianjenul își țese pânza lui sau în sensul în care albina își făurește fagurele de miere. Ne-am obișnuit să numim cu acelaș termen două moduri de manifestare diametral opuse. Căci, în afară de faptul că păianjenul și albina — pentru că să ne menținem la aceleași exemple — își exercită munca lor în mod me­canic, fără reprezentarea prealabilă și rațională a scopului, ce le este fixat odată pentru totdeauna prin însăși alcătui­rea lor somatică (fapt care explică pentru ce acest gen de activitate nu este modificabil și perfectibil) dar „munca“ aceasta animală nu va fi niciodată creatoare de valori spirituale. Ea se desfășoară pe planul și în direcția natu­rii și n­u aduc un surplus față de elementele ei. Omul rea­lizează însă prin muncă valori noui, exterioare naturii. (Urmare în pag. 3-a)

Next