Viitorul, mai 1920 (Anul 14, nr. 3635-3656)

1920-05-23 / nr. 3650

Lu nui al patru­spre­zecerea No. 4556» 1 ISU tx. to tow I lei ex. In streinotste ABONAMENTE IN TARA In streinătate LA ORAȘE LA SATE Un an . . . 700 lei Tin an . . . 300 lei I 176 lei­­ . . ^ Șase luni . 150 » 90 » ?ag ® luni • * 75 » 45 » Trei » . . 175 »trei » REDACȚIA ADMIN­ISTRAȚIA STEADS ACADEMIEI No. 17 Telefoanele 1 Direcția 61/23 t Redacția și Administrația Ia/23 91 sau STR. EDGARD QUINET No. 2 M­­ B­ â­ yis da Hotel Capsa­ ftrercurl 23 ma!u I92&, ț>­ et al.! Administrația barului strada .7 șBja toate Agențiile de publicitate I IBU ex. In tara l lei ex. Ia Mutate ACTELE ISTORICE și politicile cele mici Se întâmplă în momentele a­­cestea unele atitudini cari con­tractează cu frumusețea actelor istorice ai căror fericiți martori suntem noi*. Acest contrast între actele cari vor rămâne de apururi în istoria acestui neam și reacțiunea pe ele au produs-o în unele suflete de politiciani, este atât de mare în­cât istoricul­ viitorului va avea triste reflecțiuni de făcut Astfel când serbările încoronă­­rei au venit să cheme sufletele românești la slava unui fapt is­toric ce simbolisa unirea și libe­rarea poporului român de pretu­tindeni, s’au găsit suflete cari au văzut în acest act o manifestare po­litică. Au comis astfel marea gre­șeală, care va rămâne ca o pată ce nu se uită a abținerei de la un mare act istoric. D-nii Vaida și Maniu și-au înscris prin acel necugetat gest condamnarea lor politică și și-au demascat aspecte de su­flet­ destul de urâte. Cum însă e­­venimentele mari se repetă, ne-a fost dată fericirea de-a fi martorii apoteosei soldatului necunoscut, simbol al virtuților acestui neam Cine ar fi crezut oare că poate exista o presă românească, o pre­să care reprezintă un partid, în care totuși, să se strecoare necon­trolate articole sedițioase, artico­le de învrăjbire a claselor soci­ale ! Trecem peste necuviințele ace­lora cari din lipsă de talent cred că pot să-l înlocuiască cu trivia­litatea și obscenitatea, pentru a nu ne opri de­cât numai la acele pretinse argumente serioase me­nite a scoate din serbările solda­tului necunoscut învățăminte politice. Sub pretext că se aduc laude memoriei acelora cari au cresat prin energia și eroismul lor statul românesc actual, s’au găsit publiciști cari au văzut în eroul necunoscut, un simbol al victimelor politice ale claselor o­­bijduite și persecutate de neagra „oligarhie“. Serbările soldatului necunoscut au fost astfel prilej bine venit de-a face din nou pro­cesul istoric dintre marea pro­prietate și țărani, prilej de-a ară­ta că țărănimea este în drept să-și revendice printr’un act de răzbu­nare, suferințele ei. Desigur se uită de către im­provizații istorici ai stărei țăra­nului, că a fost un întreg corte­giu de condițiuni istorice cari explică acea situațiune a clasei agrare, și că nu sunt unii oa­meni vinovați de aceasta, cât structura însăși a statului nos­tru. Dar se poate oare astăzi vor­bi de aceste nedreptăți sociale, când cel mai mare act de drepta­te a venit, și anume exproprierea pământurilor 1 Eroismului­ de pe câmpul de luptă al țăranului român, i-au ur­mat marile reforme alcătuite de partidul liberal — partidul „oli­garhiei“ cum vorbesc calomnia­torii lui — exproprierea pămân­turilor și chemarea la viață pu­blică prin votul obștesc. . A ignora cu bună știință aces­te fapte, a ignora cea mai în­drăzneață reformă economică ce s’a dat azi, pentru folosința târâ­rilor este a comite un act pe cât de mincinos, pe arta de josnic. Dar sunt unele ziare ce nu trăesc din înveninarea raportu­rilor dintre clasele sociale, și din scăderea nivelului actelor mari istorice. Și le spunem acestea cu neplă­cerea pe orice politică româneas­că trebue să o aibă față de cei ce nu știu să simtă în sufletul lor nimic din măreția faptelor con­temporane și reduc totul la lupte personale și meschine de politică măruntă. Invortuntate S’a remarcat pretutindeni demna atitudine păstrată, de populațiațiu­­nea Bucureștilor și a întregei țări în timpul marei manifestațiuni na­ționale de glorificare a eroului ne­cunoscut. La gară și pe străzi mulțime imensă, tăcută și serioasă a privit cortegiul, descoprindu-se. Unii au căzut în genunchi, mulți au plâns gănindu-se la unul dintre ai lor, toți au simțit adânc măreția clipei. La biserica Mihai-Vodă, flo­rile au acoprit totul, prinos de recunoștință din partea a zeci de mii de oameni cari au trecut prin fața corpului aceluia ce sim­bolizează sacrificiul celor mai buni fii ai Națiunei. Si­m tot ast­fel la mormânt. Eroul necunos­cut a fost urmat de o mulțime imensă, pătrunsă de solemnita­tea momentului, de însemnătatea simbolului, mulțime care a știut să păstreze în cele două minute de tăcere, o atitudine de recule­gere și înălțare sufletească. De asemenea în întreaga țară s’a putut observa cu acest prilej aceleași înalte sentimente cari au la bază respectul pentru sa­crificiul făcut de eroii naționali și iubirea de patrie. Am precizat acest adevăr, ce a fost remarcat de întreaga opinie publică și de presă, pentru că sunt încă unii, — și nu dintre acei cari au renunțat să se ma­nifeste în viața publică, — cari simt înclinați să nesocotească sentimentele poporului românesc atât de legat de Patrie și de tre­cutul său. In special după răz­boiu, contând pe oboseala mas­­selor a căror patriotism fusese pus îndelung la încercare prin continue sacrificii, ■— s’a mani­festat printre oportuniștii poli­tici un curent de ridiculizare a celor mai nobile jertfe. Totdeau­­na am opus acestor încercări convingerea adâncă în luminatul patriotism al poporului româ­nesc, legat de țară și Dinastie prin lanțul de fer al celor mai sfinte idealuri. Ne bucurăm pen­tru aceasta că în m­area sărbăto­rire a Eroului Necunoscut, româ­nii au știut să dea o dovadă atât de vie de nestrămutatele lor vir­tuți, desmințind speranțele ace­lora cari credeau că-i pot abate din drumul pe care au mers până azi u—V——. isw» Relatiunile încordate dintre Anglia și Rusia, manifestațiile sgomotoase și ostile din Mosco­va, preocupă­ întreaga opinie și presa britanică. Intr’un discurs rostit de cu­rând la Sunderland, d. Amery primul lord al amiralității a fă­cut următoarele declarații asu­pra cauzelor care au dictat recen­ta notă britanică adresată Mos­covei. — „Trebue să se știe că­­ toate reclamațiile ce au fost fă­cute până acum Rusiei, contra abuzurilor săvârșite pe mare con­tra pescarilor britanici și in alte chestiuni, au fost tratate în­totdeauna de soviete, cu dispreț Noi nu sunem în ceartă cu popo­rul rus — a adăuugt amiralul — nici nu dorim să avem diferende cu poporul, fiindcă nu dorim răs­­boiul, după cum nu dorim să ne amestecăm în afacerile sale in­terne. Socotim că din potrivă cele ce se petrec în Rusia sunt un exem­plu practic și folositor și salutar pentru lumea întreagă. Se dove­dește tirania politică, mizeria și degradarea socială pricinuită de comunism și care ar năpădi orice țară care ar mai încerca s-o imi­­teze. Ce au edu­s relațiiț­­e comerciale cu Rusia Nu dorim nici să întrerupem comerțul ce s’ar putea face ac­tualmente cu Rusia. Comerțul cu Rusia va continua mărginit la schimbul de produ­se necesare ambelor state, chiar și fără prezența unei misiuni bol­șevice în Anglia. Dar relațiunile oficiale nu­­ ar putea fi reluate până ce guvernul sovietelor nu va recunoaște jos­tele reclamațiuni ale Angliei și nu va da garanții serioase pen­tru viitor. Relațiunile de până a­­cum n’au adus guvernului brita­nic de­cât insultele și umilirile sovietelor cari n’au ținut mici o­­dată cont de obligațiunile ce și-au luat. Corespondentul lui „Le Temps“ din Londra arată că după rapoar­tele sosite de la Moscova și din Berlin, unde presa întreagă se preocupă de criza anglo-rusă, se poate înțelege că guvernul din Moscova va respinge ultimatum­­ul britanic. Rykoff sosit la Berlin a declarat că textul notei lordu­lui Curzon a iritat Rusia și o si­­mște să o respingă, n „Am respins ultimatum­ul, — a adăugat Rykoff — dar suntem gata să discutăm toate chestiuni­le pentru a ajunge la o înțelegere fără a călca suveranitatea Ru­siei“, motinile de mică importanță ar prepara o ofensivă diplomatică generală. Manifestațiile ostile Angliei au fost provocate de Moscova — declară d. Rykoff — de asasinarea lui Worovsky, de actele osti­le contra misiunei comercia­le Hodgeson și mai ales de nota oficială din Londra, căci opinia rusă consideră lovitura primită prin asasinarea lui Wo­­rowsky drept un rezultat al ani­­mozității engleze față de ruși. Corespondentul din Moscova al ziarului la„Observer“ se arată a­­larmat de starea de spirit din Rusia. Deși guvernul rus caută prin intermediul lui Krassin să ajungă la o înțelegere, pe de altă parte întreține agitațiile națio­nalismului rus ca să se poată bi­zui pe opinia publică având o a­­titudine fermă față de guvernul din I­ondra. Ziaristul englez a­­firmă că prin ruptura acordului comercial anglo-rus, semnat în Martie 1921, opinia publică, pusă se crede în stare de răsboi cu Anglii«­ O declarație a un Trotzki De­ altfel în adunarea soviete­lor la Moscova, Trotzky a ținut să declare: —„Rusia va căuta să evite ru­perea relațiunilor și trebue să păstrăm cea mai­­ mare rezervă pentru a nu tulbura tratativele de­­ ace Dar de va veni războiul, armata roșie, e gata!“ Și Krassin înainte de a pleca cu avionul din Moscova a rostit la aerodrom un discurs în care a declarat că pleacă la Londra pen­tru a începe tratativele de împă­care. El a recunoscut că situația este cât se poate de seriosă dar spe­ranța de pace mai există încă. I­n Londra, atitudinea soviete­lor a stârnit vii dezbateri atât i­. parlament cât și în diferitele gru­pări politice. Organizațiile muncitorești bla­mează fără rezerve nota adresata Rusie­i. La Trafalgar­ square s’a mani­festat contra denunțării acordu­lui comercial. Dar efectul notei s’a resimțit binefăcător pentru interesele supușilor britanici. In jurul unui conflict S moutea relatiwiilor se.­m dintre BRELIE ;i HEH Cum este privit recentul conflict de către cer­curile conducătoare ale celor două țări - Atitudinea celor ceia Moscova Lordul Curzon e bănuit de re­prezentantul sovietic, de planuri subversive cari sub acele recla­ I ECOURI Z­­iarele din Roma anunță că toate grupările italiene, consti­tuite la Paris, Nissa, Toulon și Marsillia vor fi disolvate din ordi­nul d-lui Mussolini. n apele franceze, lângă Belle- Isle și Lorient, o șalupă a dat în largul oceanului peste o ceată de rechini. Pescarii au reușit să captureze unul din acești monștri care are o lungime de 6 metri și greutatea de 3000 kgf. Rechinii strică uneltele de pescuit și distrug peștii cauzând astfel pa­gube enorme. 'Reproducem după notele st eco­grafice răspunsul dat de d-l Vin­­tilă I. Brătianu ministru de fi­nanțe, în ședința Camerei de 18 a. c., în chestiunea personală ridica­tă de d-l Virgil Madgearu, DOMNULE PREȘEDINTE. Am prea mult respect de timpul prețios al Camerei, ca să prelun­gesc această chestiune personală în care d. Madgearu a adus aci unele chestiuni de detaliu. D-sa ne-a arătat cum a început cariera sa politică și că la 30 de ani era deputat, pe când eu la 20 de ani deși aveam 36 de ani când am in­trat pentru prima oară în Parla­ment, va să zică mult mai târziu ca d-sa­ Negreșit că fiecare după meritele sale. (întreruperi, zgomot). D. M. G. ORLEANU, președinte­le Adunărei: Dacă dv. credeti, că numai dv. puteți vorbi, iar adver­sarii dv. nu, nu aveți dreptate. Vă rog să lăsați pe d. ministru să răs­pundă d-lui Madgearu. D. V. I. C. BRATIANU, ministru de finanțe . Până la vârsta de 30 de ani, nu am fost în viața politică ci în meseria mea de inginer. D-sa avea o informațiune cu totul gre­șită. Dar să las la o parte această chestiune cu caracter și mai perso­nal. D. Madgearu a spus, că eu am confundat congresul cu întâlnirea cu d-sa într’o zi când d. Băicoianu m’a prezintat d-sale pe trotuarul de la școala dementa. Contu­ndam acel incident cu ține­rea congresului și împrejurul lui îmi închipuisem toată acea acțiune a d-sale în chestiunea țărănească. Dar după cum d-sa chiar a adus aminte adineaori că deși nu-l cu­noșteam decât din scrieri și cuvân­tări, îl găseam pe atunci chiar foar­te reacționar în ideile d-sale. Toc­mai fiindcă nu-l cunoșteam, nu pu­team să am atunci nici o pornire într’un sens sau altul, față de d-sa. D-sa afirmă că căpătasem această convingere nu din ceea ce scrisese dar fiindcă trimisese un articol ,,Convorbirilor Literare“. Nu știam că scria în acea revistă conserva­toire, dar din ceea ce Vei arăta a­­cum, veți vedea ce mă adusese la această convingere. D-l Madgearu și mișcarea democratică de la 1912 Ce am spus acum trei luni d-lui Madgearu într’o cuvântare pe care am ținut-o aci ? Că în anul 1912 nu T am întâlnit în mișcarea democra­tică de atunci, ei alături de aceia cari direct, sau indirect, duceau campanie în contra mișcărei Băn­cilor Populare. Prin­ urmare, punct­ul acesta vă rog să-l stabiliți și nu ași voi să-l stabilit­ numai după părerile mele de atunci sau de acum, ci și după părerile altora, după atmosfera ca­re era în acel timp împrejurul băn­cilor populare și după cuvântarea d-sale ținută la Congresul agrono­milor la 1912. Propășirea băncilor populare și obștiilor ne mai putând fi oprită după votarea legei din 1903, adversarii acestei mișcări că­utau să o defaime. Am avut în mod continuu — și aceasta o pot afir­ma toți oamenii de bună credință — luptă cu adversarii noștri, cari dăruiau să pue toată această miș­care sub un aspect urât. Vă adu­ceți aminte ce interpelări se fă­ceau în­ Cameră, ce acuzațiuni se aduceau bietului Spiru Haret, că este instigatorul satelor, din­ cau­za mișcărei extrașcolare și din ca­uza băncilor­ populare și a coope­rativelor de arendare. Era o întreagă mișcare dusă de la 1903—1914 în mod c­ontinuu de adversarii noiștri. Oameni de va­loarea lui Titu Maiorescu, aduceau acuzațiuni, aci în Cameră, că bănci­le populare sunt bănci care jefuesc pe țărani, care nu au nici o soli­dita­te. Nu se mai putea nega exis­tența lor, căci erau aproape 2000 de bănci populare, dar se căuta să se sape soliditatea lor, stârnind neîn­crederea în ele. Această acțiune în contra băncilor populare căuta să se facă chiar în congresele băncilor populare, în care câte unul sau două elemente vrăjmașe căutau să aducă fermentul de descompunere. Să vă reamintit­ că în 1912 când vor­bea și scriind. Madgearu, N. Filipescu era ministru de domenii, care pre­zida congresul, alături de bătrânul agrarian Colibășeanu. Ministrul de atunci voia să suprime legea pe care o făcuse guvernul liberal în 1909 pentru a arenda obștiilor ță­rănești moșiile Statului. Justifi­cau această măsură susținând că aceste organizații economice erau de speculă și de cămătărie. Acea­sta era atmosfera în care vorbea d. Madgearu. De aceea am spus că atunci când apăram pe toate căile această mișcare de redeșteptare a păturei țărănești, când susțineam că trebue să avem încredere mai multă în această pătură pentru ca să poată din­­ ce în ce mai mult prin ea însăși să-și croiască o via­tă economică propriei atunci când toți adversarii noștri duceau acea­stă campanie de discreditare pen­tru că nu o mai puteau duce pe fată și prin legi de împiedecare, glasul unui tânăr doctor în economie po­litică din Germania susținea în a­­cele articole de la „Tovărășia“ și , în congresul agronomilor aceeași teorie că, aceste instituțiuni popu­lare erau niște organizații, făcute în­ congresul agronomilor aceea; iau organizații e speculă. D-l Madgearu și Băncile Populare D. V. MADGEARU : Ce? cuvân­tul. D. VINTILA I. C. BRATIANU, ministrul de finanțe: Vă rog, per­miteți să precizez , dă lu acele ap­ticole susțineați că adunările ge­nerale ale Băncilor Populare nu a­­veau nici o valoare, că ele sunt compuse din analfabeți și din in­conștienți, că consiliile de adminis­trație fiind compuse din preoți, în­vățători și negustori, nu pot fi com­puse de­cât din burghezia satelor, care speculează pe to­ți ceilalți.­­In sfârșit o­ notă cu totul pesimistă care­ ținea tsonul calomniilor tutu­­ror celorlalți adversari ai­­­ noi­­lo­r Populari Șt­i-lor, ca să vdeți dacă aduc acuzații­ nedrepte și pen­tru a judeca atmosfera în care vor­­bea d-sa în congresul din 1912, ași fi voit să aduc procesele verbale ale acelor ședințe, ele însă din cau­­­za războiului au dispărut. Am gă­sit însă dări de seamă reduse î­î ziarele din acea vreme, din care se vede ce revoltă aducea în sânul chiar al acelor congrese în care d-sa vorbea. I se spunea de audi­tor: „Precizează sau pleacă de a­­colo, altfel e o calomnie. Chiar da­că arăți un exemplu nu faci de ,vada“. D-l V. MADGEARU (întrerupe)", M-am și ridicat în fața acestor a­cuzat­iuni. D-l VINTILA L C. BRATIA­NU, ministrul de finanțe. Șî d-lor, așa a revoltat atunci d-l Madgearu pe cei cari erau acolo reprezentanții acestei mișcări, po­pulare, în­cât a luat cuvântul d-l Răducanu, azi colegul d-sale, a­­tunci în direcția Casei Centrale ca să ia apărarea Băncilor popu­lare, apoi d-l Morcovescu, Contro­lor la băncile populare pentru a­­ceea a obștiilor țărănești. Astfel era atmosfera adevărată în care vorbea d-sa atunci. O mărturie edificatoare Nu d-lor, să nu vă mulțumiți cu ce spun eu azi, să vă reproduc ce scria atunci un inspector al băncilor populare, care a luat par­te de la început și până azi la miș­carea aceasta binefăcătoare, d. Ie­nesem Pașcani. Iată cum răspunde d-sa tot în revista „Tovărășia“ la cele două din urmă articole ale d-lui Madgearu: „A treia acuzație, urmată de sem­nul mirărei, că vinovată e legea ca­re a permis societăților să verse­ze Continuarea în pagina 2-a INTR’O CHESTIE PERSONALA RASPU­ftLUL ti­ lti VINTILA I. BRATIANU — MINISTRUL de FINANȚE — Demascarea demagogiei țărăniste — — Cari erau părerile d-lui Virgil B­ladgearu in timpul mișcărei democratice de la 1912 - C. VINTILA I. BRATIANU Ministrul d­e Finanțe MANIFESTĂRILE IMPUNĂTOARE de O. TAFRALI l'rof. universitar Sunt anumite momente în via­ța unuii popor, când sentimentele de patriotism, care alcătuesc tră­sătura comună de unire sufle­tească, izbucnesc în manifesta­­țiuni publice. Ele sunt cu atât m­ai impunătoare, cu cât sunt spontane și îmbracă o formă sim­plă și demnă. Cei ce au locuit vreme mai în­delungată Parisul, înainte de răz­boiu, își amintesc, de sigur, de mani­festațiunile „Ligei patrioți­lor“ francezi, care, în fiecare an, la aniversarea cedării Alsaciei și Lorenei către Germani, având în frunte pe președintele, Deroui­éde, figură nobilă, care incarna­zista­patriotismul francez al reva...­­i, se prezenta în fața a două statui evocatoare: una imortalizează, prin figua unei femei șezând pe un larg jet, cetatea Strasburgu­­lui, în piața Concordiei, cealaltă, operă a celebrului sculptor Mer­­cié, așezată în grădina Tuilerii­­lor din apropiere, reprezintă un soldat rănit, iar alături de el, As­­sasia luându-i din mâinile inerte pușca privând cu mândrie și cu hotărâre spre vrăjmașul invizibil, care înaintează. Statuia această din urmă este cunoscută sub­ nu­mele de Quant mém­e­, formulă rezumând voința dârjă de a re­„Liga patrioților“ defila în tă­­­cere în fața acestor două monu­mente. Ea depunea o coroană de flori naturale și înfigea un steag tri­color pe statue. Toți membrii li­gii se descoperiau, iar Deroulède, ridicându-și mândru capul în sus, cu o voce detunătoare, rostia aceste cuviinte simple: Quant mém­e! Cu toții apoi, cu capetele descoperite, defilau în tăcere la picioarele monumentului și cere­monia lua sfârșit. Aceasta s’a repetat vreme­ de 43 de anii. Coroana de flori și steagul rămâneau intacte pe sta­tue, așteptând să fie înlocuite cu altele noui, după scurgerea unui an. Ultima manifestare în fața sta­­tuei Strasbourgului s-a făcut cu câteva zile înaintea declarării războiului, la începutul lui Au­gust 1914. Francezii așteptau din minut in minut izbucni­rea lui. Nu voiau a provoca prin nimic pe Germani. Studențimea,­însă, uni­versitară, în care patriotismul se manifestă cu mai multă tărie, voia să dea o dovadă de iubirea și devotamentul ei către patrie ș­i idealul național, fără totuși a pricinuit încurcături guvernului. Și atunci, toate societățile stu­dențești, care pe terenul ideilor erau adesea m­imice înverșunate, și-au dat mâna frățește în fața primejdiei ce amenință Franță și poporul francez. Cu trei sau patru zile înainte de izbucnirea ostilităților, s-a format un corte­giu lung de doi khilometri, com­pus numa­i din studenți și din elevii școalelor superioare și spe­ciale din Paris. Ei au pornit din piața Sorbonai și au sosit în rân­duri de câte două­zeci, în fața statuei Strasburgului, unde sta­ționa deja o lume imensă. Fiecare grup ținea în mână câte o emble­mă distinctivă. Cu toții, rând pe rând, au de­filat descoperiți înaintea monu­mentului, fără a rosti vreun cu­vânt, fără a scoate vreun strigăt. Massa cea șerpuitoare, tăcută și reculeasă, massa tineretului intelectual, floarea și viitorul na­țiunii, făcea cea mai impunătoa­re manifestație, din câte au fost vreodată. Ochii numai se vedeau scăpărând de inteligenta și de en­tusiasm și îndărătul pepturilor, care peste câteva zile aveau să se ofere vitejește gloanțelor ini­mice, se simțea că bate o in­imă. Tot o minte franceză a fost aceea, care s-a gândit să ridice în slavă eroismul națiunii în tim­pul ultimului războiu printr’o cinstire a soldatului necunos­cut, precum se făcea în antichi­tatea clasică. Manifestațiunile desfășurate cu acest prilej au fost grandioase. Alegerea d­intr’un număr de morminte de eroi francezi, a unuia, transportul și înhumarea­ lui sub celebrul arc de triumf din Paris al epopeei napoleonie­ne, au dat loc la ceremonii mă­rețe. Națiunea întreagă a slăvit e­­roismul copiilor ei. Sute de miii. milioane de oameni au defilat înaintea mormântului celui ce simboliza disciplina militară, vi­tejia, iubirea de patrie, abnega­ția, jertfa. Și astăzi, când multe familii îndurerate care nu știu unde zace cel căzut pentru patrie, se opresc în fața lespezii simple, pe care sunt cărate numai câteva cuvin­­te, își simt inimile bătând mai puterni­c la gândul, că poate este el, scumpul dispărut, care s’a jertfit pentru neamul său Mân­­găerea atunci și mândria sufle­tească gonesc durerea și aminti­rile triste. Ideea acestei simbolizări a vir­tuții unui neam întreg a fost fe­cundă. Rând pe rând, popoarele aliate au imitat exemplul, dat de Franța. Și astăzi, la Londra, în vestita catedrală de Westmins­ter, unde sunt îngropați capete încoronate și oameni mari ai An­gliei, se odihnește de veci și sol­datul necunoscut englez, tovară­șul de luptă al celui francez. Și Polonia și Ceho-Slovachia își au acum mormântul venerat al erou­lui necunoscut. Nu se putea ca și noi, cari în­deobște suntem elevii Francezi­lor, să nu-i urmăm în acest gest frumos. Regret numai, că am ve­nit cu mult în urma altora. Tre­bue să recunosc însă, că solemni­tățile, desfășurate la Mărășești și București, mai cu seamă, au fost impunătoare. Mai ales scena alegerii corpu­lui eroului necunoscut la Mără­șești a fost foarte mișcătoare. Biserica, care se înalță în lo­calitatea, unde armata română, refăcută și încrezătoare în forța și vitejia ei, s’a acoperit de glo­rie, era plină de lume, venită diin toate unghiurile țării. Autoritățile superioare, civile și militare, asistau în fruntea pu­blicului, în fața celor ș­apte cor­puri de eroi necunoscuți, căzuți în luptele epice de pe plaiurile moldoven­e. De­odată, printre rân­durile dese, își face cale un co­pil, un elev al școalei militare din Crah­ova, orfan de război, harnic la învățătură. Emoționat șovăelnic, pășește el spre sicrie sacre , privește nedumerit, stă la îndoială un moment, apoi ia o hotărâre. Face câțiva pași și in­­genunche în fața unuia din si­crie. Lumea, tăcută și reculeasă, stăpânindu-și cu greu bătăile tot mai repezi ale inimii, îl aude ros­tind cuvintele: „Acesta este tată meu“. Grandoarea momentului a fost desăvârșită. Tot ce s’a spus me' ) : Continuarea în pag. 2~

Next