Zori Noi, septembrie 1970 (Anul 23, nr. 7060-7085)
1970-09-27 / nr. 7083
I ZORI NOI g PAGINA 2 ÍB3BIIII18I1Í1B1188IÜ HB1 üüiSiSiHBREIBi^! CALEIDOSCOP : DUMINICAL Ul\l REIEVANT ITINERAR ISTORIC Transilvania, sau „Țara de peste pădure", cum poetic a fost numită, poantă cu sine mărturiile unei zbuciumate istorii, de la Decebal și Traian, la Horia, Cloșca și Crișan. De-a lungul și de-a latul ei, din munții Orăștiei, de la cetățile dacice Sarmisegetussa, Blidaru, Piatra Roșie, la vechile așezări românie de la Apulum (Alba Iulia) și Napoca (Cluj) și pînă la fortăreața Devei sau Castelul Huniazilor. Transilvania este împînzitâ, în spațiu și timp, cu numeroase și interesante monumente, doveditoare ale unei vechi istorii și ale unui înalt simț artistic. In cetatea „De pe Someș“, uina din reședințele voievodului Gelu, cercetătorii și istoricii clujeni au descoperit substrucțiile mai multor biserici, între care cea mai veche datând de la mijlocul sec. al X-lea. Lăcașurile de cult ale populației române din Transilvania erau, pentru început, din lemn, dar nu lipseau nici construcțiile din piatră, după cum dovedesc temeliile celei mai vechi biserici de lingă cetatea Dăbîca. Dar marea vitalitate a populației române transilvane s-a făcut dovedită mai cu seamă după secolul al Xlll-lea, cind, prin vitejia și curajul dovedite în luptele cu tătarii, din aniii 1241-1243, sau, mai tîrziu, cu prilejul bătăliei de la Kreussensbrunn, voievozii și cnezii români transilvăneni dobîndesc dreptul de a-și ridica pe domeniile lor biserici de zid. Din această epocă se păstrează cele mai vechi biserici românești de zid din Transilvania, la Densuș, la Sîntă Măria Orlea, la Gura Sada, la Strei sîngeorgiu și la Strei, toate în Țara Hațegului, alături de care, cu siguranță, vor mai fi fost și altele, dispărute apoi în viitoarea adversităților, ca biserica din Peștiș, amintită intr-un document din 1302. Drumețul amator de istorie poate admira la numai cîțiva kilometri de orășelul Hațeg și-n imediata apropiere a vestitei rezervații de zimbri, biserica din satul Sîntă Măria Orlea, ridicată spre sfîrșitul sec. al Xlll-lea de cnezii familiei Cînde." In interiorul bisericii atenția este atrasă de pictura murală, încă strălucitoare, deși a fost executată, după cum indică o inscripție, la anul 1311. Și de aicci, urmînd cursul Streiului către izvoare, este îndrumat spre biserica din Densuș. Intre toate monumentele Transilvaniei de epocă, biserica din Densuș, construită, în ultimul sfert al sec. al Xlll-lea, din pietre provenite din ruinele învecinate, Ulpia Tnalaiia Augusta Sarmisegetusa, din altare și statui, din lespezi funerare și coloane, din bolovani de rîu și din cărămidă — este un edificiu straniu și singular ca formă și structură arhitectonică, fiind, cu siguranță, și cel misterios vestigiu din care mai se află pe întinderea țării noastre. Ceea ce a mai rămas din frescele bisericii de la Densuș, executate la 1445, au îngăduit specialiștilor să stabilească o legătură directă cu cele existente în vestita ctitorie a hatmanului Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare, de la Dolleștii Mari (județul Suceava). Din pictura murală a bisericii din satul Streisângeorgiu, în apropierea imediată a timarului oraș Calani, ne privesc din înălțimea veacurilor ctitorii bisericii : cneazul Cîndreș cu soția sa Nistora, jupîn Lațco, fratele lui Cîndreș, și fiul lor, Vlaicu. Costumul jupînniței Nistora, alb, cu cusături verzi și roșii, cu catrință și cu brîu, cu maramă care ii acoperă capul și umerii, reproduce prin esență portul țărancelor de la munte, de prin acele locuri, așa cum s-a păstrat pînă în zilele noastre. Trecind apele domolite ale Mureșului, urmăm bandele plaiuri transilvane spre orășelul Brad, în munții Zărandului. Nu departe de aici, în satele Ribița și Crșcior, drumețului îi este dat să admire alte interesante monumente. Bisericile din Ribița și Crișciior, căci despre ele este vorba, nu au în prezent nimic atrăgător ca arhitectură. Ceea ce se impune atenției vizitatorului este farmecul și căldura picturilor murale. Tabloul votiv de la biserica Crișcior, zugrăvit cu mai bine de 500 de ani în urmă, fascinează prin noblețea expresiei, prin monumentalitate și simplitate. Imaginea prezintă pe fondatorii bisericii. In centrul scenei, voievodul ctitor Bîlea cu soția sa Visa susțin macheta monumentului. Urmează, apoi, alți trei membri ai familiei voievodale : Iuga, Ștefan și Laslău. Aproape monocrom, dominat fiind de albul grizat al fondului, frumusețea tabloului votiv este dedusă și din.. calitatea .. nobilă și expresivă a desenului. Și aici, asemenea tablourilor votive din pictura bisericilor de Leșnic, Strei, sîngeorgiu, Ribița?, privirea cade pe costumele de epocă ale ctitorilor, care ne introduc astfel în lumea nobiliară a românilor transilvăneni din sec. al XIV-lea și al XV-lea. Drumețul avizat deslușește cu ușurință în pictura murală Transilvania acestor veacuri din filiație directă cu arta celorlalte a două țări românești : Moldova și Țara Românească. Meșterii zugravi, veniți de la sud de Carapăți, au pictat în Transilvania bisericile de la Ostrov, Densuș și Cetatea Colțului. De altfel, stăpânirea domnilor Țării Românești în părțile Făgărașului și Amlașului și a lui Ștefan cel Mare în Cetatea de Baltă și a Ciceului, precum și tradiționalele legături dintre cnezatele hunedore de nordul Olteniei au constituit deși meiuri puternice pentru dezvoltarea relațiilor artistice dintre românii de dincolo și de dincoace de Carpați. Ctitoriile lui Ștefan cel Mare din Transilvania, la Poleac, Ciceu, Gioeu-Mihăești, la Vad și la Cetatea de Baltă, vin să susțină cu tărie unitatea, dar și diversitatea peisajului artistic de pe întreg teritoriul locuit de români. La capătul acestui scurt popas istoric pe plaiurile Transilvaniei, meditînd asupra celor văzute, vom înțelege că, deși modeste ca proporții, dar impresionante prin vigoarea formelor arhitectonice, prin sinceritatea și căldura expresiei, aceste monumente aduc în contemporaneitate ceva din încordarea acelor vremuri cînd, în condiții grele și cu mijloace puține, cnezii români ,încercau să facă evidentă statornica lor năzuință spre o cît mai autoritară, deplină și legitimă afirmare în țara străbunilor lor- ION SOLCANU Pe Dealul Vergilor de lîngă Cîmpulung Moldovenesc ÎNCĂ O STAȚIE PENTRU UN SPLENDID MONUMENT AL NATURII Flora bogată a județului nostru ne oferă cîteva rarități, chiar unicate ca specii, care au fost studiate și declarate monumente ale naturii. Una dintre cele mai frumoase flori de acest fel este Papucul Doamnei — Condorul Doamnei - denumită științific Cypripedium calceolus, din familia Orchideelor, cu o arie largă de răspîndire in regiunea tropicelor. Planta crește mai ales pe stînci, în solurile calcaroase, cît și în pădurile umbroase și cu multă umezeală, înflorește în lunile mai - iunie, floarea sa avînd forma unei cupe. A fost semnalată pe teritoriul județului nostru, pînă acum, în Codrul multisecular de la Slătioara și Măgura Cîmpulungului. Nu de mult (la 10 iunie 1970), am descoperit cîteva exemplare din această minunată floare pe versantul drept al apei Izvorul Malului (pe Dealul Vergilor), din partea estică a orașului Cîmpulung Moldovenesc. Acest loc (Dealul Vergilor) reprezintă, astfel, o nouă stație pentru floarea Papucul Doamnei, alături de cele cunoscute pînă acuma. Pînă ce zona va fi luată sub protecția Comisiei județene de ocrotire a monumentelor naturii, este de datoria noastră, a tuturor iubitorilor naturii, să protejăm aceste flori, căci ele reprezintă un bun al tuturor, avînd o mare însemnătate științifică, estetică, turistică și economică. " Prof. GEORGE 1STRATE CAZUL 7-12 ! DIN FILELE UNUI DOSAR DE ANCHETA------ CAZUL 7-12 i. o varianta greșită sau un eșec total? Maiorul de securitate Cornel Oproiu pășea rar și absent prim biroul spațios, inundat de lumina neonului. Cazul Andrei Albu, care-i ceruse atîta efort pentru administrarea unor date în baza cărora să se poată ajunge la o concluzie și care, în general, îi dăduse multă bătaie de cap, părea, în ultimul timp, să se fi soldat cu un eșec. Evident, ofițerul nu putea să pună la îndoială sinceritatea sesizărilor care declanșaseră acțiunea. Erau mai multe și veneau din partea unor oameni cinstiți, demni de toată încrederea. De altfel, și primele cercetări întreprinse de el confirmau faptul că Andrei Albu, semnalat ca un element cosmopolit și care cheltuia sume de bani ce depășeau veniturile sale obișnuite, avea apariții și dispariții cel puțin curioase. Ulterior, organele financiare competente au stabilit și o fraudă comisă în dauna întreprinderii de către același Albu și care se soldase cu un deficit de cîteva mii. „E vorba, oare, despre o infracțiune de drept comun ?", se întreba Oproiu. „Cum râmine, atunci, cu celelalte ?... Am pornit pe o variantă greșită sau e un eșec total ?"... Și, astfel, Oproiu, meditativ ca de obicei, încerca să reconstituie întregul caz... O DECLARAȚIE NOUA, DAR NU DECISIVA Timpul trecea pe nesimțite. In cabinetul său, colonelul Constantin Pandele recitea atent, pentru a doua oară sau a treia oarră, dosarul voluminos pe care-l avea în față. Se opri doar asupra a două amănunte în legătură cu care subalternul său, maiorul Oproiu, insistase mult. Reciti prima scrisoare primită pe adresa Inspectoratului județean de securitate și desprinse că tehnicianul electronist Andrei Albu, cu domiciliul în orașul S., de circa trei-patru luni părăsește localitatea de regulă în zorii zilei de douăzeci și trei, motivînd că pleacă la părinți, domiciliați într-o comună situată undeva în inima Bărăganului. „Lucru de neînțeles, menționa expeditorul scrisorii, deoarece chiar în ziua deplasăr a lui Albu, tatăl a dat un telefon, solicitând să vorbească cu el. Tatăl a menționat, printre altele, că nu l-a văzut pe feciorul său de vreo șapte lumi, adică de la ultimul concediu pe care l-a avut". O altă scrisoare, redactată în termeni lapidari, aducea la cunoștință că în fiecare lună, în jurul zilei de douăzeci și unu sau douăzeci și doi, pe un Strip din fața institutului unde funcționa Albu, apărea un scurt anunț prin care se făcea apel la cei care doresc să cumpere un pian. „Spre deosebire de cele obișnuite, arăta autorul scrisorii, aceste anunțuri, de fiecare dată, au, la un colț, înscrisă litera „Z“... In sfîrșit, Pandele citi,și ultimul rînd al scrisorii în care, fără altă explicație, se menționa : „Pe str. Negurei, la nr. 15, adresă menționată pe ultimul aviz afișat, locuiește o rudă a mea, care n-a avut niciodată vreun plan ...“ De altfel, cele menționate se confirmaseră și pe parcurs, atît prin sesizările făcute de alți cetățeni, cît și prin celelalte verificări întreprinse de organele în drept. Pândele se opun, însă, la declarația pe care o făcuse, doar cu o zi în urmă, contabilul institutului, Mircea C. Printre altele, contabilul arăta că este un vechi amic al lui Albu, dar că, de cîteva zile, acesta are o comportare ciudată: „înainte de ultima sa învoire de la institut, arăta contabilul, mi-a pus cîteva întrebări discrete cu privire la studiul pe care l-a întreprins serviciul nostru specializat în legătură cu ultimul set de calculatoare electronice. După aceea s-a dovedit interesat unde se află locul denumit „Chiciura* din orașul .... pe care-l cunoșteam..." Pândele rămase pe gînduri : „Deci, un alt indiciu că lucrurile nu sînt în regulă". — In definitiv, ar putea fi vorba la mijloc și de o femeie. Așa că... — preciză între timp Oproiu, care tocmai intrase în biroul șefului său. — Bine, bine, dar cu „Openl"-ul ce-i ? întrebă Pândele. — E curios, tovarășe colonel, continuă Oproiu. Astăzi dimineață, un ofițer din echipa noastră mobilă ne-a comunicat, prin radio, că Andrei Albu, aflîndu-se la periferia orașului, a oprit ca din intimp spre un „Open", aparținînd unui străin. Amabil, străinul l-a luat în mașină, iar apoi discuțiile dintre ei au decurs 00 între doi vechi cunoscuți. Și ? Ne așteptam să oprească în orașul G., poate chiar în locul denumit „Chiciura", dar sîntem informați că nici nu au trecut pe aicolo. Se pare că a „plasat" acest loc fie pentru a se autoverifica, fie — cine știe — pentru a ne deruta... Anii îndelungați pe care Pandele i-a consacrat muncii de securitate l-au învățat să dea atenție și unor aparente nimicuri, unor lucruri care, la prima vedere, nu se înlănțuiesc... Se ridică de la birou și făcu cîțiva pași spre geam. Deschise larg fereastra, privind undeva în gol... SURPRIZELE CONTINUĂ... ". .„OpelP-ul, de culoarea vișinei putrede, gonea pe asfaltul șoselei, luând uneori virajele cu viteze aproape incredibile. La liziera pădurilor întâlnite, în apropierea unor sate răsfirate pe coama unor dealuri sau la ieșirea din unele localități, mașina oprea. Străinul, om trecut de patruzeci și cinci de ani, înalt, cu un început de chelie frontală, cobora din cînd in cînd, admirând împrejurimile. Ea făcea chiar și cite o fotografie, așezîndu-l în cele din urmă și pe Albu în fața aparatului său foto. Urmează momentul fatal — spuse, într-un tîrziu, Oproiu. Pândele se făcu că nu-l aude. Urmărea cu multă atenție fiecare secvență a peliculei proiectate, dorind să se convingă personal asupra celor care se petrecuseră. Echipa mobilă, pusă pe urma lor, lucrase bine, numind totul. ... „Open"-ul făcuse un nou viraj, de parcă ar fi fost angajat într-o originală cursă automobilistică. Intrase, apoi, într-o nouă curbă și, peste cîteva clipe, autoturismul se lovi frontal de automacaraua care venea din sens invers. Străinul decedase pe loc. Andrei Albu se afla în comă. Dintre obiectele găsite doar unul era compromițător. Pe batista albă a tehnicianului electronist a fost descifrat un mesaj scris cu o cerneală invizibilă. Apoi, intervenise și controlul gestiunii sale... (Va urma) PETRE HLADCHI-BUCOVINEANU Drumul unei scrisori ...nepierdute Auzisem vag despre unele curiozități care au darul de a-ți stârni închipuirea. Se zice, astfel, că de vreo 60 de ani, o scrisoare circulă prin lume, trecînd de la o generație la alta în căutarea unui destinatar încă nenăscut. Se mai spune că, undeva, o altă scrisoare și-a ajuns ținta abia după 30 de ani. Desigur, asemenea ciudate exemplare și-au aflat locul într-un muzeu al poștelor din țările respective. Se poate visa, așadar, din belșug, la întortocheatul itinerar pe care l-au străbătut. N-aș fi bănuit să am vreodată prilejul de a visa pe marginea unui plic încărcat de sigilii. Dar iată, ocazia s-a ivit totuși. A fost ca o surpriză, un sfîrșit, mi-e dat să văd un lucru cu perspective de a deveni celebru. Am în față un plic de culoare albastră — vînătă, decolorat de timp, cu colțurile veștejite, un plic foarte obosit. A fost expediat din comuna Straja în ziua de 7 iulie 1959 și a ajuns la destinație, în orașul Rădăuți, la colegiul avocaților, la 28 august 1970. A călătorit, prin urmare, 11 ani și 52 de zile. S contempla cu sfiala și venerația cuvenite. Orice s-ar spune, e un plic glorios. Conținutul scrisorii nepierdute nu prezintă azi prea mare importanță. E ca un text dintr-un document istoric ce se referă la evenimente mărunte. Cetățeanul Petru Temiuc din Straja propune niște martori pentru proces. Avocatul căruia i se adresează nu mai există în localitate. Procesul s-a stins de mult. Cetățeanul își vede liniștit de treburi. Colosală ni se pare doar mișcarea plicului, traiectoria sa implacabilă, asemenea unui astru neștiut care trebuia să-și împlinească destinul. De la Straja la Rădăuți, călătoria scrisorii a fost normală. A durat o zi. O dovedesc sigiliile. De la oficiul poștal Rădăuți pînă la colegiul avocaților însă, în spațiul cîtorva străzi, e o distanță de 11 ani și 51 de zile încețoșate și enigmatice. Ce s-a întîmplat în acest răstimp, unde a stat atîta amar de vreme scrisoarea, n-am putea spune. Ultimul sigiliu, aplicat în ziua de 28 august 1970, rămîne un straniu semn de întrebare. Dacă oficiul poștal din orașul Rădăuți intenționează cumva să inaugureze un muzeu propriu, i-am sprijini inițiativa, oferindu-i gratuit piesa de bază. Pînă atunci, oferim cititorilor noștri imaginea misterioasă a plicului glorios... S. GEORGESCU Rezultatele experiențelor spațiale (miniaturizare, eficacitate, simplificare, securitate) găsesc multiple aplicații in medicină și in biologie. Unul din exemplele recente este oferit de experiențele de la spitalul „Broussais", unde a fost aplicat pe un bolnav, pentru a doua oaă într-un interval de mai puțin de trei luni, un stimulator cardiac nuclear. Acest stimulator electronic, implantat în abdomenul unui bolnav, utilizează ca sursă de energie plutoniul-238. Interesul acestei operații nu constă atît în amplasarea aparatului în interiorul organismului, cît în faptul că o cantitate de numai 150 mg. de plutoniu este suficientă pentru a asigura funcționarea dispozitivului timp de 10 ani. Veritabilul progres realizat se datorește convertizorului termoelectric care furnizează un maximum de energie fără ca descompunerea atomului să degajeze o căldură incompatibilă cu sănătatea pacientului. Deja, de aproape opt ani, stimulatoarele cardiace clasice au transformat existența a numeroși bolnavi care sufereau de sincope cu complicații cerebrale, permițîndu-le să-și reia o activitate aproape normală, cu condiția de a suferi o dată la doi ani o mică operație prin intermediul căreia se reîncărcau bateriile cu mercur furnizoare de curent electric. Perspective interesante se deschid acum într-un domeniu nou al chirurgiei — acela al „pieselor de schimb". Primul rinichi artificial nemecanic pentru folosire la domiciliu a intrat în serviciu în statul Maryland, acum opt lumi. Cele patru componente principale ale acestei proteze cîntăresc circa 4,5 kg, și costă 250 de dolari. Ele încap într-o mică valiză. O dată cu descoperirea oțelurilor speciale și a substanțelor nealergizante, chirurgia fracturilor s-a modificat, se practică din ce în ce mai mult osteosintezele (șuruburi și cuie), care reduc timpul de imobilizare și permit reluarea activității profesionale în mai puțin de o lună. Progresele științifice au permis inventarea a trei instrumente revoluționare care vor înlocui, cu timpul, clasicul bisturiu. Primul este un fascicul foarte îngust de gaze arzătoare care secționează mușchii ca o lamă și a cărui căldură coagulează imediat sîngele. Al doilea este laserul. Cel de-al treilea va juca un rol principal în neurochirurgie , el este compus dintr-o sondă fină prin care circulă azot lichid. Temperatura foarte coborîtă a acestuia din urmă distruge în mod diferențiat celulele cerebrale. MECANIZAREA CHIRURGIEI Arhitectură la Stulpicani Foto : E. RERICH f----------1 *« caruta la țară. In curte vede pentru prima oară un * păun cu coada desfăcută. — Bunica, strigă ea, vino repede să vezi ce frumos ai înflorit una din găinile tale. | © — Care este deosebirea între curentul electric și fulger. 1 — Curentul electric costă ** bani, fulgerul este gratuit. 9 Examinatorul îl întrea*bă pe viitorul profesor . — Pentru ce ți-ai ales mei seria de profesor? Spune-mi trei motive. — iunie, iulie, august !« 9 — E adevărat că Mary a rupt logodna cu tine ? — Da. Mi-a spus că nu mai vrea. — N-ai încercat să vor 5rbești despre unchiul tău cel bogat ? v — Ba da. Dar după aceea | Mary a devenit mătușa mea... • Ea : — Nu asculți niciodată ce-ți spun ! El (cufundat in lectura unui roman polițist) . — Am numai aerul că citesc, dar te ascult cu atenție. ' — Ea ! — Nu cred ; Te-am In- * trebat dacă aș putea să-mi cumpăr o haină de blană și tu ai răspuns „da“ î “ 1 [UNK] [UNK] [UNK] I- .....im 0 mmm 0 mmm 0 mmm 0 uimei ■ »'I Adesea, pe străzile municipiului Suceava, lucrătorii salubrității își încep munca la ore cînd circulația e încă intensă. . . Antarctida este un imens arhipelag muntos acoperit cu o manta groasă de gheață. Aici se află cele mai mari rezerve de gheață din lume - milioane de km 3. Chiar la pol, de pildă, există 2.700 m3 de gheață. Măsurătorile efectuate cu ajutorul ultrasunetelor au demonstrat că gheața din Antarctida este de proveniență foarte veche și în interior, la o adîncime de cîteva sute de metri, ea are duritatea oțelului. Dacă s-ar putea presupune că această manta de gheață ar putea fi dislocată, ar apărea o altă Antarctidă mult mai mică, alcătuită din numeroase insule. Tentația Călimărilor Foto : 1. NEGREA