Zori Noi, octombrie 1970 (Anul 23, nr. 7086-7112)
1970-10-25 / nr. 7107
ZORI NOIPAGINA2 RELCVEZE DIN REGIUNEA RARAULUI - ZILE DE CRONICĂ GEOLOGICA Trecutul geologic al pămîntului reprezintă un domeniu foarte vast de cercetare. La o privire superficială, s-ar putea crede că epoci geologice apuse cu cîteva sute de milioane de ani în urmă nu ne-ar putea oferi, descît documente cu totul vagi privind fenomenele care s-au desfășurat în istoria păimântuilui la vremea respectivă. Aceasta, subliniem la o privire cu totul superficială, pentru că o cit de mică apropiere de formațiunile geologice ale unei epoci geologice oarecare, ne pune in fața unei multitudinii de documente incontestabile, în care se oglindesc fidel fenomenele biologice și fitostratigrafiee existente cu milioane de ani în urmă, în regiunea cercetată. Dintre aceste documente, desigur, fosilele reprezintă cele maii importante dovezi în care se pot descifra atît condițiile și natura vieții, la un moment dat, în istoria geologică a unei regiuni, cît și evoluția acesteia la scara timpului geologic. Pe drept cuvînt, ele sînt adevărate „pietre kilometrice" care jalonează trecutul geologic al pămîntului, așa cum spunea un mare învățat antic. In rândurile care urmează ne propunem să facem cunoștință cu cîteva fosile cunoscute de localnicii din regiunea Rarăului sub diferite nume și în diverse locuri. De la început, trebuie de precizat că fosilele sînt resturi ale unor organisme care au trăit în trecutul Pămîntuiluii și care se găisesc în rocile depuse în mările care acopereau, la timpul respectiv, regiunea, in regiunea Rarăului, județul Suceava, se întilnesc foarte frecvent fosile dintre cele mai variate, atît ca înfățișare și apartenență sistematică, cit și ca vîrstă. Iată cîteva dintre cele cunoscute de localnici : Fiori de piatră. Adesea, pe lespezile de roci calcaroase, cum sînt cele care apar în dealul Prașca — Valea Seacă (lingă Cîmpulunng Moldovenesc), se observă spirale ce prezintă ornamentații radiate, dese și din ce în ce mai proeminente, aidoma petalelor unor flori. Acestea nu reprezintă altceva decit ceea ce in geologie se numesc amoniți. Amoniții erau animale de pradă care trăiau în mări ; aveau corpul protejat într-o cochilie armufată strâns și ornată cu niște coaste radiare, care se văd astăzi pe lespezile din deschidere. Capul amoniților era înconjurat de numeroase brațe, asemenea caracatițelor care trăiesc în prezent in mările calde. Amoniții din dealul Prașca au trăit în timpul perioadei jurasice, și anume în liastic, adică acum 175 milioane de ani. In regiunea Rarăului se mai întilnesc amoniți și pe Pinul Cailor, însă de vîrstă mai veche (triasic), ca și în fața cabanei „Rarău", de astă dată mai noi, din oreitaicic. Ar mai trebui de menționat că amoniții au dispărut la sfîrșitul erei mezozoice (acum 70 milioane de ani), fără a lăsa urmași. Tot cu numele de „flori de piatră" mai sunt cunoscute de către localnicii din jurul Rarăului și niște fosile care apar ca flori mărunte și înmănuncheate pe suprafața blocurilor de calcare, atit în masivul calcaros Rahău — Pietrele Doamnei, cît și pe pajiștile dintre pîraiele Izvorul Alb, Valea Seacă etc. Acestea sînt colonii de corali, animale au trăit în apele calde și care limpezi ale mării cretacice (cu peste 100 milioane ani în urmă). Urmași de al lor mai trăiesc azi în mările din regiunea ecuatorială, la adîncimi micii, formînd din scheletul lor calcaros — prin aglomerare — adevărate Insule (atoli) sau recif de tip barieră. Coadă de șarpe, frecvent în rocile din Destul de regiunea Rarăului se pot observa fosile către se aseamănă cu o coadă de șarpe, fiind subcilindrice și ascuțite la un capăt ; suprafața le este netedă, iar în secțiune transversală se văd niște fibre dispuse radiat și regulat. Aceste fosile poartă numele de belemniți și, într-un fel, sunt rude cu amoniții. Ei aveau capul tot înconjurat de brațe, însă nu aveau cochilie externă, ci un schelet intern — adică ceea ce găsim astăzi, asemănător cu coada de șarpe. Acest schelet este minerali și, de aceea, a rezistat timpului. El poate fi găsit fie în masa rocilor, fie liber, în materialul diferitelor deschideri naturale. Besemniții au trăit tot în timpul erei mezozoice, la sfîrșitul căreia au dispărut. Frunze în piatră. In împrejurimile Rarăului sînt o serie de roci calcaroase, albe, în care abundă impresiuni ce se aseamănă cu unele frunze, avînd suprafața aproape plană și ornamentația cu striuri dese și divergente, adesea ca adevărate nervuri. Aceste fosile, cunoscute local drept frunze de piatră, reprezintă valve de lamellibranchiate (scoici), căra au trăit în mările triasice, acum 200 milioane de ani, și se numesc Halobiidae. Ele trăiau în mări calde și la adîncimi destul de mari, în lag. Unele calcare din aceste părți sunt formate aproape numai din aglomerarea scoicilor respective, cum sunt cele de pe pîrîul Izvorul Malului sau din baza vîrfului Todirescu. Melci sau cobelci. Locuitorii din preajma masivului Rarău desemnează sub numele de melc sau cobelc mai multe resturi fosile. Astfel, prima grupă de animale indicate de acest nume este cea a gasteropodelor, adică melcii propriuziși. Aceste fosile se găsesc adesea în masa rocilor de pe văile pîraielor Izvorul Alb, Valea Seacă, Fundu Pojorîtei. Ele se prezintă ca niște cochilii rulate în spirală înaltă și ornate diferit cu coaste sau noduri. Melcii respectivi au trăit în apele mării cretacice, acum 130 - 140 milioane de anii, la adîncimi nu prea mari. Tot cu numele de melci mai sînt cunoscuți și unii amoniți și chiar citeva lamellibranchiate (scoici) care au umbonul răsucit și bine dezvoltat. Asemenea scoici se pot întîlni pe Izvorul Alb și Valea Seacă și destul de frecvent în calcarele din Pietrele Doamnei și virful Rarăului. Ele au trăit în apele calde și foarte agitate ale cretacicului inferior (acum 140 milioane ani). Din cele cîteva cuvinte referitoare la unele relicve din regiunea Rarăului se poate deduce faptul că aportul pe care îl aduc fosilele la cunoașterea geologiei unei regiuni este inestimabil. Felul fosilelor, grosimea cochiliilor, caracterul ornamentației lor sunt tot atîtea documente care oglindesc condițiile de viață și mediu în care au trăit animalele respective. Și, de aici pînă la cunoașterea fenomenelor geologice și aspectelor paleogeografice ale regiunii respective nu mai este decît un pas. ILIE TURCULEȚ CALEIDOSCOP DUMINICAL Ieri s-a inschis Tirgul internațional București. Fotografia ne înfățișează o vedere de noapte a cunoscutului loc unde, timp de două săptămîni, a avut loc o competiție de largi proporții a tehnicii moderne mondiale Codrul Sătioarei Codrul cel bătrân era brumat în octombrie, verde și aurit puțin și purtînd pe alocuri, ca niște presimțiri, albe înfiorări de argint. Văzusem cel dinții omăt în toamna aceasta a,timat neverosimil pe creste. Intram do-ntr-un templu uriaș, cu tăceri adînci, încărcate de taină. Arbori neclintiți, molizii, fagii, carpenii, urcau spre înălțimi. Era o zi de toamnă însorită și dulce, dar acolo umbrele izvorau din trunchiuri aspre, din pămînt și din stînci Îmbrăcate cu mușchi, din liniștea nemărginită și din răcoare. Se învăluiau ca o ceață albastră. Lumina curgea material printre ramuri și foșneau frunzare de aramă aprinsă pe cărări mărunte. Totul avea un aer de miracol vegetal, de poveste străveche încremenită în timp. Ne loveam de umbre și de tăcere ca de un zid. Mulțime întunecată, ne incercuiau moșnegii codrului, arborii de sute de ani. Simțeam cum ne măsoară severi cu ochii lor de lemn. Ii priveam și noi cu sfieli citadine. Cîte un molid enorm aștepta în picioare, uscat toacă, drept ca lumi înalteai, ceasul prăbușirii. Alții, păliți pesemne de trăsnete, se învălmășeau, încățărați, apocaliptic. Reîntineriți din moartea lor lentă, sute de puieți țîșneau subțiri și lacomi, nutriți din putregaiuri fosforescente. Virgin și sălbatic, codrul e un imens laborator natural destinat cercetărilor silvestre. Securea nu bate aici în scoarța veacurilor. In jurul nostru creștea o tăcere foarte bătrână, o tăcere de demult. Era o tăcere plină de zvonuri. Vorbeau de fapt arborii aceștia străbuni, suind în spații, treaptă cu treaptă, contemporani cu zugravii de la Voroneț și Humor, cu zimbrii din vremea lui Ștefan și Rareș. Povesteau despre tropotul stins al cirezilor fugărite cu bătăi de ghioagă ghintuită și despre văgăuni unde’S-au săvîrșit balauri, lazme și duhuri arhaice lunecă pe poteci, cerbii saltă în coarne făptura de rîs a lui Statu palmă și undeva, spre miezul nopții, se aude chicotind dezmățat Muma Pădurii. Răzbeam prin tufișuri dîrze, încurcate, ne opream în loc, uitam să mai mergem. Codrul întreg era o mare și nesfîrșită legendă. Căutam prin hățișurile sale un bătrân pădurar care-i păzește misterele, un pădurar cu nume străvechi ca și codrul, spune Vasilistru Tăutu. Nu l-am fi găsit. Mi-l închipuiam stînd de vorbă cu prietenii lui vegetali, în locuri neștiute și fabuloase, rezemat Intr-un brad dezrădăcinat asemeni lui Fríngelemne. in perdelele de protecție, păduri tinere ocrotind miezul bătrân, am auzit citeva întîi,plăti cu urși și cerbi. — Alaltăieri mi-a vizitat ursul ograda., m-a văimuit de-o oaie, ziicea un bărbat tînăr. Acum zece zile, altul mai isteț a nimerit pe asfaltul șoselei, la Stulpicani, A vrut să scoată bilet la cursa de călători. . — Aici cerbii-s din cale afară de blînzi, Nu-i prigonește nimeni. Coboară pînă-n livezi și se ospătează din stogurile noastre. Din codrul Slătioarei, cu ciutele și cu cerbii, legendele coboară în viața de toate zilele. GEORGE SIDOROVICI Suceava. Secvență industrială Foto : D. VINTILA „HORA CERBILOR" Prin desișul pădurilor sucevene, există locuri în care, în fiecare an, la 15 septembrie, începe cu o precizie de invidiat un spectacol unic și tulburător de frumos. Este vorba de „hora cerbilor“, care constituie un prilej de afirmare a speciei, de etalare a robusteții, sprintenelei, mîndriei și frumuseții sale. Fiind considerați, însă, ca trofee prețioase, care ocupă unul din principalele locuri în concursurile cinegetice Internaționale, cerbii constituie ținta numărul unu a vînătorilor. Dar legea ocrotește aceste trofee, vînatul lor fiind permis numai în anumite sezoane și condiții specifice. Am întîlnit oameni pe care această pasiune îi mistuie atit de mult, incit celor cîteva ceasuri de pîndă la „hora cerbilor" le dedică luni de minuțioase pregătiri. In acest an, întîlnirea de la 15 septembrie a fost precedată de zile și nopți de cercetare, pentru stabilirea cu precizia a zonelor în care turmele de cerbi își pregăteau „hora". Ca de obicei, și în acest an cele mai populate de cerbi s-au dovedit a fi fondurile de vînătoare de la Cîrlibaba, Broșteni, Barnar, Pojorița și Rîșca. Cu ajutorul tovarășului inginer Ștefan Miroțoiu, directorul Inspectoratului silvic județean, pătrundem și noi pe potecile unde urmau să-și facă unii „dansatori“ apariția oridin „hora cerbilor". Această grabă se explică prin aceea că, la fel ca la orice spectacol, și aici rojele trebuie ocupate cu mult înainte, pentru a nu tulbura desfășurarea ceremonială a primelor întîlniri. In plus, această grabă este dictată și de dorința fiecărui vînător de a se vedea printre cîștigătorii de invidiat ai acestor trofee carpatine. Pînă în prezent, au și fost capturate aproape 20 de piese, în valoare totală de circa 500.000 lei. Multe din aceste exemplare depășesc cele 170 de puncte de, considerate ca o condiție minimă trofee pentru a fi declarate demne de luat in concurs. Cel mai „organizat“ spectacol a avut loc pe valea Colibii, din fondul de vînătoare Rîșca, unde s-au prins „în horă" nu mai puțin de 17 cerbi. Nu este vorba de nici o glumă vînătorească, ci de o cifră record și autentică. Vînătorii prezenți aici au tot dreptul să se mîndrească cu spiritul lor de prevedere, care le-a adus o mare satisfacție. Acum, în pădurile sucevene se fac cercetări pentru depistarea trofeelor capitale. Care vor fi norocoșii ? Fără îndoială, nici o satisfacție nu vine singură. In cazul de față, orice participare la „hora cerbilor“ trebuie minuțios pregătită și, desigur, aceste eforturi vor fi urmate de o mare satisfacție... vînătorească. DAN ZAMFIRESCU Cunoscutul rapsod popular Ilie Cazacu a creat, la Botuș, comuna Fundu Moldovei, o adevărată școală a pasiunii cîntatului la fluier. Grupate în jurul lui, micile talente aripi, se împlinesc, prind tind spre perfecțiunea și faima profesorului NOI MANUSCRISE EMINESCIENE Descoperirea unei noi pagini scrise de mina luceafărului poeziei românești, constituie un prilej de vie emoție atît pentru specialiști, cît și pentru iubitorii poeziei. Conferențiarul universitar Octavian Schiau, de la Facultatea de filologie din Cluj, întors recent din Tübingen (R.F. a Germaniei), unde a predat cursuri de limba și literatura română, a adus vestea existenței unor manuscrise eminesciene necunoscute. La un strănepot al Mittei Kremnitz, prietenă cu Mihai Eminescu, se păstrează mai multe scrisori, manuscrise, precum și un caiet cu coperte roșii, în care, scrise de mîna lui Eminescu, se găsesc patru copii caligrafice complete ale poeziilor „Cu mîine zilele-ți adaugi", „Despărțire", „Foaia veștedă“, „Rugăciunea unui dac“ și alte poezii eminesciene, transcrise de Mitte Kremnitz. Nici una dintre variantele cunoscute pînă acum nu se suprapun întru totul variantelor din caiet, permițînd astfel specialiștilor o nouă cronologie a lor. Intre celelalte documente autografe se găsesc scrisori de l. Elena Văcărescu, Zoe Bengescu, o reușită traducere a lucrării lui I. L. Caragiale „O scrisoare pierdută", mai multe nuvele de Ion Slavici și alte lucrări care vor fi aduse încă în acest an în țară. Aceste documente vor constitui, la Biblioteca universitară din Cluj, fondul Mitte Kremnitz. (Agerpres). Drumeț prin părțile septentrionale ale țării, m-am oprit, intr-o recentă duminică aurită de lumină, pe la cîteva din bijuteriile de foarte străveche artă arhitectonică și picturală din Moldova, ale căror nume sînt pe buzele noastre ale tuturor. Intîmplarea a făcut ca undeva, la un loc mai tihnit de popas, la Voroneț, să mă aflu în familiaritatea cit se poate ,de amicală a unor excursioniști străini care se găseau acolo spre «■ [UNK] [UNK] [UNK] finele vacanței lor și care mi-au oferit prilejul să resurprind mai Ios cu atenție cîteva cu totul impresionante și concludente amănunte și aspecte artistice ca cele cu atîta har etalate în chip măiestrit de frescele mănăstirilor sudevene. Veritabile muzee în aer liber datînd, precum bine se știe, din veacurile XV—XVI și cele următoare, dar cu vechimi încă și mai adînci în istorie, dat fiind faptul că o seamă dintre ele s-au înălțat pe vatra cîtorva și mai în etate ctitorii, aceste comori ale artei noastre medievale fac mai întîi dovada foarte convingătoare a unor anumite influențe. Desigur, sînt cunoscute împrejurările diverse, de ordin istoric și cultural, care au ocazionat aceste înrâuriri, sănătos altoite și inspirat crescute pe trunchiul tradiției autohtone. După cum este îndeajuns de elucidat fostul civilizator și, în genere, culturalizator al acestor bătrâne așezăminte. Dacă însă avem în vedere și spiritul competitiv al celor care, cu dalta și, îndeosebi, cu penelul lor blagoslovit, cu o tehnică din cele mai ingenioase și cu o știință coloristică desăvîrșită, au îmbrăcat, prin secole, cu nepieritoare podoabe murale aceste superbe edificii, cu frumuseți cromatice de neegalat însuflețite de geniul înțelept în care ne vorbesc, de pildă, albastrul Voronețului, verdele de la Sucevița sau galbenul - ocru de la Moldovița — e cert lucru că anonimii autori ai respectivelor fresce posedau o adevărată magie în utilizarea cit mai expresivă a limbajului lor plastic. Acesta, începînd cu detalii din cele mai greu de sesizat și sfîrșind cu scenele de amploare pe care le zugrăvesc, investește în mai fiece realizare, cu energie și sobrietate, al unei semnificații artistice pline de inteligență și savoare, impunîndu-se printr-o puternică și exemplară originalitate creatoare. In plus, acest limbaj specific iese, nu de puține ori, din, canoanele iconografice propriu - zise spre a exprima, pe planul motivelor compoziționale, anumite aspirații populare mai mult sau mai puțin explicite referitoare la năzuința noastră spre neatîrnare. In lipsa acestora, este, în tot cazul, de observat că ele reprezintă oricum ecouri discrete, dar precise ale unor evenimente politicosociale ale vremurilor de atunci. Angajată, am putea spune azi, în contemporaneitatea timpului său, limba aceasta a armoniei și contrastelor coloristice devine ION ISTRATI Descoperirea a doua orașe antice O echipă de cercetători submarini italieni a descoperit în largul coastelor Siciliei două orașe antice, scufundate in urma unui cataclism în primul secol al erei noastre. Hyccara era un oraș binecunoscut de lumea antică, fiind cucerit de atenieni în anul 415 î.e.n. Ruinele lui au fost acum găsite în apropierea actualei localități Terrasini, la cîțiva kilometri de Palermo. Cu prilejul săpăturilor submarine, membrii echipei au descoperit o fortificație care depășește un kilometru în lungime, avansînd mult un larg. Celălalt oraș, Osteode, a fost localizat la 2 km. vest de Insula Ustica. După cum a declarat prof. Umberto Massaco, specialist în problemele antichității, orașul Osteode făcea parte, înainte de cataclism, din Insula Ustica. Tot în Sicilia, a fost descoperită de către prof. Vincenzo Tusa o necropolă datînd din epoca bronzului. Aici, se găsesc morminte săpate in stîncă, care conțin numeroase obiecte din ceramică, inele de bronz și alte bijuterii. Dimensiunile necropolei lasă să se presupună existența unui centru urban important in această zonă muntoasă a Siciliei, ușor de apărat împotriva deselor incursiuni ale piraților veniți de pe mare. Este prima necropolă datînd din epoca bronzului descoperită în partea de vest a Siciliei. SESTIUNE „Stăpîn pe situație“ Caricatură de ION SANDU