Zori Noi, octombrie 1970 (Anul 23, nr. 7086-7112)

1970-10-25 / nr. 7107

ZORI NOIPAGINA2 RELCVEZE DIN REGIUNEA RARAULUI - ZILE DE CRONICĂ GEOLOGICA Trecutul geologic al pămîntu­­lui reprezintă un domeniu foar­te vast de cercetare. La o privire superficială, s-ar putea crede că epoci geologice apuse cu cîteva sute de milioane de ani în urmă nu ne-ar putea oferi, descît documente cu totul vagi privind fenomenele care s-au desfășu­rat în istoria păimâ­ntuilui la vre­mea respectivă. Aceasta, subli­niem­­ la o privire cu totul su­perficială, pentru că o cit de mică apropiere de formațiunile geologice ale unei epoci geolo­gice oarecare, ne pune in fața unei multitudinii de documente incontestabile, în care se oglin­desc fidel fenomenele biologice și fito­­­stratigrafiee existente cu milioane de ani­ în urmă, în re­giunea cercetată. Dintre aceste documente, de­sigur, fosilele reprezintă cele maii importante dovezi în ca­re se pot descifra a­tît condițiile și natura vieții, la un moment dat, în istoria geologică a unei re­giuni, cît și evoluția acesteia la scara timpului geolog­ic. Pe drept cuvînt, ele sînt adevărate „pietre kilometrice" care jalo­nează trecutul geologic al pă­­mîntului, așa cum spunea un mare învățat antic. In rândurile care urmează ne propunem să facem cunoștință cu cîteva fosile cunoscute de lo­calnicii din regiunea Rarăului sub diferite nume și în diverse locuri. De la început, trebuie de pre­cizat că fosilele sînt resturi ale unor organisme care au trăit în trecutul Pămîntuiluii și care se găisesc în rocile depuse în mă­rile care acopereau, la timpul respectiv, regiunea, in regiunea Rarăului, județul Suceava, se întilnesc foarte frecvent fosile dintre cele mai variate, atît ca înfățișare și apartenență siste­matică, cit și ca vîrstă. Iată cî­teva dintre cele cunoscute de localnici : Fiori de piatră. Adesea, pe lespezile de roci calcaroase, cum sînt cele care apar în dea­lul Prașca — Valea Seacă (lingă Cîmpulunng Moldovenesc), se observă spirale ce prezintă or­namentații radiate, dese și din ce în ce mai proeminente, aido­ma petalelor unor flori. Acestea nu reprezintă altceva decit ceea ce in geologie se numesc amo­­niți. Amoniții erau animale de pradă care trăiau în mări ; a­­veau corpul protejat într-o co­chilie arm­ufată strâns și ornată cu niște coaste radia­re, care se văd astăzi pe lespezile din des­chidere. Capul amoniților era înconjurat de numeroase brațe, asemenea caracatițelor care trăiesc în prezent in mările calde. Amoniții din dealul Prașca au trăit în timpul perioadei jurasi­ce, și anume în liastic, adică acum 175 milioane de ani. In regiunea Rarăului se mai întilnesc amo­­niți și pe Pinul Cailor, însă de vîrstă mai veche (triasic), ca și în fața cabanei „Rarău", de as­tă dată mai noi, din oreitaicic. Ar mai trebui de menționat că a­­moniții au dispărut la sfîrșitul e­­rei mezozoice (acum 70 milioane de ani), fără a lăsa urmași. Tot cu numele de „flori de pia­tră" mai sunt cunoscute de că­tre localnicii din jurul Rarăului și niște fosile care apar ca flori mărunte și înmănuncheate pe suprafața blocurilor de calcare, a­tit în masivul calca­ros Rah­ău — Pietrele Doamnei, cît și pe pa­jiștile dintre pîraiele Izvorul Alb, Valea Seacă etc. Acestea sînt colonii de corali, animale au trăit în apele calde și care lim­pezi ale mării cretacice (cu pes­te 100 milioane ani în urmă). Urmași de al lor mai trăiesc azi în mările din regiunea ecuato­rială, la a­dîncimi mi­cii, formînd din scheletul lor calcaros — prin aglomerare — adevărate Insule (atoli) sa­u recif­ de tip barieră. Coadă de șarpe, frecvent în rocile din Destul de regiunea Rarăului se pot observa fosile către se aseamănă cu o coadă de șarpe, fiind subcilindrice și ascuțite la un capăt ; suprafa­ța le este netedă, iar în secțiu­ne transversală se văd niște fi­bre dispuse radiat și regulat. Aceste fosile poartă numele de belemniți și, într-un fel, sunt rude cu amoniții. Ei aveau capul tot înconjurat de brațe, însă nu aveau cochilie externă, ci un schelet intern — adică ceea ce găsim astăzi, asemănător cu coada de șarpe. Acest schelet este minerali și, de aceea, a re­zistat timpului. El poate fi găsit fie în masa rocilor, fie liber, în materialul diferitelor deschideri naturale. Besemniții au trăit tot în timpul erei mezozoice, la sfîrșitul căreia au dispărut. Frunze în piatră. In împreju­rimile Rarăului sînt o serie de roci calcaroase, albe, în care a­­bundă impresiuni ce se aseamă­nă cu unele frunze, avînd supra­fața aproape plană și ornamen­tația cu striuri dese și divergente, adesea ca adevărate nervuri. Aceste fosile, cunoscute local drept frunze de piatră, reprezin­tă valve de lamellibranchiate (scoici), căra au trăit în mările triasice, acum 200 milioane de ani, și se numesc Halobiidae. Ele trăiau în mări calde și la adîncimi destul de mari, în la­­g. Unele calcare din aceste părți sunt formate aproape nu­mai din aglomerarea scoicilor respective, cum sunt cele de pe pîrîu­l Izvorul Malului sau din baza vîrfului Todirescu. Melci sau cobelci. Locuitorii din preajma masivului Rarău desemnează sub numele de melc sau cobelc mai multe res­turi fosile. Astfel, prima gru­pă de animale indicate de a­­cest nume este cea a gastero­podelor, adică melcii­ propriu­­ziși. Aceste fosile se găsesc a­­desea în masa rocilor de pe văi­le pîraielor Izvorul Alb, Valea Seacă, Fundu Pojorîtei. Ele se prezintă ca niște cochilii rulate în spirală înaltă și ornate dife­rit cu coaste sau noduri. Melcii respectivi au trăit în apele mă­rii cretacice, acum 130 - 140 mi­lioane de anii, la adîncimi nu prea mari. Tot cu numele de melci mai sînt cunoscuți și unii amoniți și chiar citeva lamellibranchiate (scoici) care au umbonul răsu­cit și bine dezvoltat. Asemenea scoici se pot întîlni pe Izvorul Alb și Valea Seacă și destul de frecvent în calcarele din Pietrele Doamnei și virfu­l Rarăului. Ele au trăit în apele calde și foarte agitate ale cretacicului inferior (acum 140 milioane ani). Din cele cîteva cuvinte refe­ritoare la unele relicve din re­giunea Rarăului se poate dedu­ce faptul că aportul pe care îl aduc fosilele la cunoașterea geologiei unei regiuni este ines­timabil. Felul fosilelor, grosimea cochiliilor, caracterul ornamen­tației lor sunt tot atîtea docu­mente care oglindesc condițiile de viață și mediu în care au trăit animalele respective. Și, de aici pînă la cunoașterea feno­menelor geologice și aspectelor paleogeografice ale regiunii respective nu mai este decît un pas. I­LIE TURCULEȚ CALEIDOSCOP DUMINICAL Ieri s-a inschis Tirgul in­­ternațional București. Fo­tografia ne înfățișează o vedere de noapte a cunos­cutului loc unde, timp de două săptămîni, a avut loc o competiție de largi proporții a tehnicii moder­ne mondiale Codrul S­ătioarei Cod­ru­l cel bătrân era brumat în octombrie, verde și aurit pu­țin și purtînd pe alocuri, ca niș­te presimțiri, albe înfiorări de argint. Văzusem cel dinții omăt în toamna aceasta a,timat ne­verosimil pe creste. Intram do-ntr-un templu uriaș, cu tăceri adînci­, încărcate de taină. Arbori neclintiți, molizii, fagii, carpenii, urcau spre înălțimi. Era o zi de toamnă însorită și dulce, dar acolo umbrele izvo­rau din trunchiuri aspre, din pămînt și din stînci Îmbrăcate cu mușchi, din liniștea nemărgi­nită și din răcoare. Se învăluiau ca o ceață albastră. Lumina curgea material prin­tre ramuri și foșneau frunzare de aramă aprinsă pe cărări mă­runte. Totul avea un aer de mi­racol vegetal, de poveste stră­veche încremenită în timp. Ne loveam de umbre și de tă­cere ca de un zid. Mulțime în­tunecată, ne incercuiau moșne­gii codrului, arborii de sute de ani. Simțeam cum ne măsoară severi cu ochii lor de lemn. Ii priveam și noi cu sfieli citadine. Cîte un molid enorm aștepta în picioare, uscat toacă, drept ca lumi înalteai, ceasul prăbușirii. Alții, păliți pesemne de trăsne­te, se învălmășeau, încățărați, a­­pocaliptic. Reîntineriți din moar­tea lor lentă, sute de puieți țîș­­neau subțiri și lacomi, nutriți din putregaiuri fosforescente. Virgin și sălbatic, codrul e un imens laborator natural desti­nat cercetărilor silvestre. Secu­rea nu bate aici în scoarța veacurilor. In jurul nostru creștea o tă­cere foarte bătrână, o tăcere de demult. Era o tăcere plină de zvonuri. Vorbeau de fapt arbo­rii aceștia străbuni, suind în spații, treaptă cu treaptă, con­temporani cu zugravii de la Vo­roneț și Humor, cu zimbrii din vremea lui Ștefan și Rareș. Po­vesteau despre tropotul stins al cirezilor fugărite cu bătăi de ghioagă ghintuită și despre vă­găuni unde­’S-au săvîrșit bala­uri, lazme și duhuri arhaice lu­necă pe poteci, cerbii saltă în coarne făptura de rîs a lui Sta­­tu palmă și undeva, spre miezul nopții, se aude chicotind dez­mățat Muma Pădurii. Răzbeam prin tufișuri dîrze, încurcate, ne opream în loc, ui­tam să mai mergem. Codrul în­treg era o mare și nesfîrșită le­gendă. Căutam prin hățișurile sale un bătrân pădurar care-i păzeș­te misterele, un pădurar cu nu­me străvechi ca și codrul, spune Vasil­istru Tăutu. Nu l-am fi găsit. Mi-l închipuiam stînd de vorbă cu prietenii­ lui vegetali, în locuri neștiute și fabuloase, re­zemat Intr-un brad dezrădăcinat asemeni lui Fríngelemne. in perdelele de protecție, pă­duri tinere ocrotind miezul bă­trân, am­ auzit citeva întîi,plăti cu urși și cerbi. — Alaltăieri mi-a vizitat u­rsul ograda., m-a văimuit de-o oaie, ziicea un bărbat tînăr. Acum ze­ce zile, altul mai isteț a nimerit pe asfaltul șoselei, la Stulpicani, A vrut să scoată bilet la cursa de călători. . — Aici cerbii-s din cale afară de blînzi, Nu-i prigonește ni­meni. Coboară pînă-n livezi și se ospătează di­n stogurile noas­tre. Din codrul Slătioarei, cu ciu­tele și cu cerbii, legendele co­boară în viața de toate zilele. GEORGE SIDOROVICI Suceava. Secvență industrială Foto : D. VINTILA „HORA CERBILOR" Prin desișul pădurilor su­cevene, există locuri în care, în fiecare an, la 15 septem­brie, începe cu o precizie de invidiat un spectacol unic și tulburător de frumos. Este vorba de „hora cerbilor“, care constituie un prilej de afirmare a speciei, de etala­re a robusteții, sprintenelei, mîndriei și frumuseții sale. Fiind considerați, însă, ca trofee prețioase, care ocupă unul din principalele locuri în concursurile cinegetice In­ternaționale, cerbii constituie ținta numărul unu a vînă­­torilor. Dar legea ocrotește aceste trofee, vînatul lor fi­ind permis numai în anu­mite sezoane și condiții spe­cifice. Am întîlnit oameni pe care această pasiune îi mistuie atit de mult, incit celor cîte­va ceasuri de pîndă la „hora cerbilor" le dedică luni de minuțioase pregătiri. In a­­cest an, întîlnirea de la 15 septembrie a fost precedată de zile și nopți de cercetare, pentru stabilirea cu precizia a zonelor în care turmele de cerbi își pregăteau „hora". Ca de obicei, și în acest an cele mai populate de cerbi s-au do­vedit a fi fondurile de vînă­­toare de la Cîrlibaba, Broș­­teni, Barnar, Pojorița și Rîșca. Cu ajutorul tovarășului in­giner Ștefan Miroțoiu, direc­torul Inspectoratului silvic județean, pătrundem și noi pe potecile unde urmau să-și facă unii „dansatori“ apariția ori­din „ho­ra cerbilor". Această gra­bă se explică prin aceea că, la fel ca la orice spec­tacol, și aici rojele­ tre­buie ocupate cu mult îna­inte, pentru a nu tulbura desfășurarea ceremonială a primelor întîlniri. In plus, această grabă este dicta­tă și de dorința fiecărui vî­­nător de a se vedea printre cîștigătorii de invidiat ai a­cestor trofee carpatine. Pînă în prezent, au și fost capturate aproape 20 de piese, în valoare totală de circa 500.000 lei. Multe din aceste exemplare depășesc cele 170 de puncte d­e, con­siderate ca o condiție mini­mă trofee pentru a fi declarate demne de luat in concurs. Cel mai „organizat“ spectacol a avut loc pe va­lea Colibii, din fondul de vînătoare Rîșca, unde s-au prins „în horă" nu mai pu­țin de 17 cerbi. Nu este vor­ba de nici o glumă vînăto­­rească, ci de o cifră record și autentică. Vînătorii pre­zenți aici au tot dreptul să se mîndrească cu spiritul lor de prevedere, care le-a adus o mare satisfacție. Acum, în pădurile suceve­ne se fac cercetări pentru depistarea trofeelor capitale. Care vor fi norocoșii ? Fără îndoială, nici o satisfacție nu vine singură. In cazul de față, orice participare la „hora cerbilor“ trebuie mi­nuțios pregătită și, desigur, aceste eforturi vor fi urma­te de o mare satisfacție... vînătorească. DAN ZAMFIRESCU Cunoscutul rapsod popu­lar Ilie Cazacu a creat, la Botuș, comuna Fundu Mol­dovei, o adevărată școală a pasiunii cîntatului la fluier. Grupate în jurul lui, micile talente aripi, se împlinesc, prind tind spre perfecțiunea și fai­ma profesorului NOI MANUSCRISE EMINESCIENE Descoperirea unei noi pagini scrise de mina luceafărului poe­ziei românești, constituie un pri­lej de vie emoție atît pentru specialiști, cît și pentru iubitorii poeziei. Conferențiarul universi­tar Octavian Schiau, de la Fa­cultatea de filologie din Cluj, în­tors recent din Tübingen (R.F. a Germaniei), unde a predat cursuri de limba și literatura ro­mână, a adus vestea existenței unor manuscrise eminesciene necunoscute. La un strănepot al Mittei Kremnitz, prietenă cu Mi­­hai Eminescu, se păstrează mai multe scrisori, manuscrise, pre­cum și un caiet cu coperte ro­șii, în care, scrise de mîna lui Eminescu, se găsesc patru copii caligrafice complete ale poezii­lor „Cu mîine zilele-ți adaugi", „Despărțire", „Foaia veștedă“, „Rugăciunea unui dac“ și alte poezii eminesciene, transcrise de Mitte Kremnitz. Nici una dintre variantele cu­noscute pînă acum nu se supra­pun întru totul variantelor din caiet, permițînd astfel specialiș­tilor o nouă cronologie a lor. Intre celelalte documente auto­grafe se găsesc scrisori de l. Elena Văcărescu, Zoe Bengescu, o reușită traducere a lucrării lui I. L. Caragiale „O scrisoare pier­dută", mai multe nuvele de Ion Slavici și alte lucrări ca­re vor fi aduse încă în acest an în țară. Aceste documente vor constitui, la Biblioteca universitară din Cluj, fondul Mitte Kremnitz. (Agerpres). Drumeț prin părțile sep­tentrionale ale țării, m-am oprit, intr-o recentă dumini­că aurită de lumină, pe la cîteva din bijuteriile de foarte străveche artă arhi­tectonică și picturală din Moldova, ale căror nume sînt pe buzele noastre ale tuturor. Intîmplarea a făcut ca undeva, la un loc mai tihnit de popas, la Voroneț, să mă aflu în familiaritatea cit se poate ,de amicală a unor excursioniști străini care se gă­seau acolo spre «■ [UNK] [UNK] [UNK] finele vacanței lor și care mi-au oferit­­ prilejul să re­surprind mai­­ Ios cu atenție cîte­va cu totul im­­presionante și concludente amănunte și as­pecte artistice ca cele cu atîta har etalate în chip mă­iestrit de frescele mănăstiri­lor sudevene. Veritabile mu­zee în aer liber datînd, pre­cum bine se știe, din veacu­rile XV—XVI și cele următoa­re, dar cu vechimi încă și mai adînci în istorie, dat fiind faptul că o seamă din­tre ele s-au înălțat pe vatra cîtorva și mai în etate ctito­rii, aceste comori ale artei noastre medievale fac mai întîi dovada foarte convin­gătoare a unor anumite in­fluențe. Desigur, sînt cunos­cute împrejurările diverse, de ordin istoric și cultural, care au ocazionat aceste înrâu­riri, sănătos altoite și inspi­rat crescute pe trunchiul tra­diției autohtone. După cum este îndeajuns de elucidat fostul civilizator și, în gene­re, culturalizator al acestor bătrâne așezăminte. Dacă însă avem în vedere și spi­ritul competitiv al celor care, cu dalta și, îndeosebi, cu penelul lor blagoslovit, cu o tehnică din cele mai inge­nioase și cu o știință colo­­ristică desăvîrșită, au îmbră­cat, prin secole, cu nepieri­toare podoabe murale a­­ceste superbe edificii, cu frumuseți cromatice de ne­egalat însuflețite de geniul înțelept în care ne vorbesc, de pildă, albastrul Vorone­­țului, verdele de la Sucevi­­ța sau galbenul - ocru de la Moldovița — e cert lucru că anonimii autori ai res­pectivelor fresce posedau o adevărată magie în utiliza­rea cit mai expresivă a lim­bajului lor plastic. Acesta, începînd cu detalii din cele mai greu de sesizat și sfîr­­șind cu scenele de amploa­re pe care le zugrăvesc, in­vestește în mai fiece reali­zare, cu energie și sobrieta­te, al unei semnificații artis­tice pline de inteligență și savoare, impunîndu-se prin­­tr-o puternică și exemplară originalitate creatoare. In plus, acest limbaj specific iese, nu de puține ori, din, canoanele iconografice pro­priu - zise spre a exprima, pe planul motivelor compo­ziționale, anumite aspirații populare mai mult sau mai puțin explicite referitoare la năzuința noastră spre neatîrnare. In lipsa acestora, este, în tot cazul, de obser­vat că ele reprezintă oricum ecouri discrete, dar precise ale unor evenimente politico­­sociale ale vremurilor de a­­tunci. Angajată, am putea spune azi, în contempora­neitatea timpului său, limba aceasta a armoniei și con­trastelor coloristice devine ION ISTRATI Descoperirea a doua orașe antice O echipă de cercetători submarini italieni a descoperit în largul coastelor Siciliei două ora­șe antice, scufundate in urma unui cataclism în primul secol al erei noastre. Hyccara era un oraș binecunoscut de lumea antică, fiind cucerit de ate­­nieni în anul 415 î.e.n. Ruinele lui au fost acum găsite în apro­pierea actualei localități Terrasini, la cîțiva kilometri de Paler­mo. Cu prilejul săpăturilor submarine, membrii echipei au des­coperit o fortificație care depășește un kilometru în lungime, avansînd mult un larg. Celălalt oraș, Osteode, a fost localizat la 2 km. vest de Insula Ustica. După cum a declarat prof. Umber­to Massaco, specialist în problemele antichității, orașul Osteode făcea parte, înainte de cataclism, din Insula Ustica. Tot în Sicilia, a fost descoperită de către prof. Vincenzo Tu­sa o necropolă datînd din epoca bronzului. Aici, se găsesc mor­minte săpate in stîncă, care conțin numeroase obiecte din cera­mică, inele de bronz și alte bijuterii. Dimensiunile necropolei la­să să se presupună existența unui centru urban important in a­­ceastă zonă muntoasă a Siciliei, u­șor de apărat împotriva deselor incursiuni ale piraților veniți de pe mare. Este prima necropolă datînd din epoca bronzului descoperită în partea de vest a Si­­ciliei. SESTIUNE „Stăpîn pe situație“ Caricatură de ION SANDU

Next